Pe aceeași temă
Odata cu publicarea, in premiera, la Editura Humanitas, Cuvantul din cuvinte de Monica Lovinescu este un text care isi incepe cariera - pentru ca merita una - la 52 ani dupa ce a fost scris. Autoarea nu mai are nevoie de nici o prezentare. Scris in frantuzeste, tradus la Humanitas de Emanoil Marcu, textul a fost propus Editurii Denoël, din Paris, in 1955, si a fost refuzat. Ca sa intelegem de ce, trebuie sa rememoram peisajul literar parizian din epoca: vedetele sunt Albert Camus si J.P. Sartre, iar a fi intelectual francez este echivalent cu a fi de stanga, chiar de extrema-stanga.
Textul Monicai Lovinescu a fost deja incadrat de critica in categoria romanelor distopice, in descendenta lui Orwell, Zamiatin si Huxley, si are toate trasaturile acestui gen de roman: prezinta o societate imaginara, de fapt, un sistem totalitar, in care libertatea individuala e suprimata, eroul este inadaptat, se exercita asupra lui supraveghere si constrangeri, tentative (in general, reusite) de a-l metamorfoza cu forta intr-un "om nou", o lume dezaxata in care totul se intampla au pire.
Celelalte doua distopii importante din literatura romana, Biserica Neagra de A.E. Baconsky si Al doilea mesager de Bujor Nedelcovici, au cunoscut destine la fel de vitrege. Romanul lui A.E. Baconsky e scris in 1970, nu trece de cenzura si apare abia in ianuarie 1990, intr-o vreme in care nu atrage atentia atat cat ar fi trebuit. Romanul lui Nedelcovici nu trece nici el de cenzura si apare in Franta, in 1985, e premiat acolo, precipita exilul autorului la Paris, apare si el mai tarziu, in Romania, dupa 1990, si lipseste, si azi, din ierarhiile importante ale criticilor contemporani. Scrise, in mod intamplator, dar interesant, ciclic, la interval de cinsprezece ani (in ‘55, ‘70 si ‘85), aceste trei texte distopice, ale Monicai Lovinescu, A.E. Baconsky si B. Nedelcovici, foarte diferite ca stil, pun in evidenta felul in care acesti scriitori au perceput regimul comunist din Romania in evolutia lui, de la inceputuri si pana aproape de final.
Romanul Biserica Neagra al lui A.E. Baconsky descrie, intr-o atmosfera baroca, o "Cetate" pe care a pus stapanire "Liga Cersetorilor", taram in care are loc imediat deposesia de bunuri si apoi de propria identitate a locuitorilor, cei apropiati devin "colaborationisti", sub infatisari, desigur, inselatoare, eroul e cooptat in sistem, iar revolta populara nu duce la schimbarea - de cadre! - care are loc, pentru ca lupta se da in interiorul partidului unic, la varf. Unele personaje reusesc sa fuga "in alte tari", iar eroul, desi subjugat, isi mai pastreaza esenta umana. Mult mai pesimist, in mod, desigur, justificat, cinsprezece ani mai tarziu, romanul Al doilea mesager al lui Bujor Nedelcovici prezinta o tara, Belle-Ile, in care rolul omnipotent al "Ligii" (acelasi partid unic) e deja diminuat de figura Guvernatorului - care se bucura de un cult al personalitatii ce nu mai trebuie explicat -, iar metamorfoza la care e constrans eroul trece printr-un "Institut" de reeducare in care se practica "ideoterapia", "spalarea creierului", urmata de procesul prin care victima e silita sa devina calau. Figura revoltatului, Jean Elby, este anihilata, iar eroul devine "om impaiat", pe scurt, finalul nu mai lasa loc nici unei sperante.
Citind, astazi, Cuvantul din cuvinte al Monicai Lovinescu, reasezam prima piesa din acest puzzle al distopiilor romanesti la locul care i se cuvine: primul in ordine cronologica. Textul ni se pare mai putin roman (nu are intriga, desfasurare epica, personaje etc), cat, mai degraba, o suita de "tablouri" dramatice, de monologuri, carora le-ar sta foarte bine rostite pe scena. Discursul este unul specific dramaturgiei, cu retorica sa aparte, iar optiunea autoarei este perfect explicabila prin activitatea ei ca asistenta a lui Camil Petrescu, inainte de a pleca din Romania, apoi prin aceea de om de teatru in diverse companii teatrale din Franta.
Eul care se confeseaza in Cuvantul din cuvinte este complet insingurat, nu anihilat psihic, dar cu vointa supusa, nu mai are familie sau prieteni, nu (mai) poseda un profil psihologic anume, este doar o "singuratate care vorbeste", pentru ca asta face: vorbeste, nu scrie. Daca in capitolul al II-lea avem o scena tipic beckettiana, in capitolele VI, VIII si X, avem de asemenea niste dialoguri - admirabile scene de teatru, dupa toate regulile artei dramatice.
Eul care monologheaza si care traieste intr-o tara ciudata, fara nume, in "era ginandrelor" (metafora pentru comunism), ne previne, mai intai, asupra disolutiei ideii de comunitate. Monica Lovinescu surprinde distrugerile esentiale pe care le presupune si pe care s-a sprijinit regimul comunist - dizolvarea solidaritatii dintre oameni si chiar a legaturilor firesti dintre ei: "Asadar, am incetat sa spun noi". Aceasta tara stranie, lipsita de nume si de trecut, se ridica in fata noastra precum o naluca inspaimantatoare, un cosmar care nu seamana cu nimic cunoscut. Politetea intra sub incidenta legii: intrebat ce mai face, un strain a raspuns "Foarte bine, mersi", si, odata cu uciderea lui, fraza insasi devine tabu. Memoria e suprimata, iar albumele cu fotografii mai exista doar in amintirea insasi a rememorarii lor: "Pot sa ma asez langa tine si sa spun: deschid albumul. Aveam unul care incepea cu o poza a mea de copil (…) / Toata lumea avea / (...) Da, dar daca eram singur, m-as fi indoit. Asa, ti-am povestit-o de atatea ori, incat sunt sigur ca poza asta... a existat". In loc sa traiasca, cei doi eroi - personaje schematizate - sunt siliti sa stea intr-un turn si sa-si imagineze gesturile unei vieti normale: "A trecut atata timp de cand n-am mai avut iluzia… Ma tem ca am uitat s-o folosesc... Sa ma gandesc. Sa ma limpezesc. Da, am gasit. E sapte seara. Ma uit la ceas. Am un ceas… ".
Sub influenta literaturii de avangarda, in textul Monicai Lovinescu se strecoara accente de umor negru, urmuzian: printre delictele din tara "Marii Brambureli", se numara acela al "napilor porcesti", al "abajururilor", la farmacie se vinde medicamentul "Sfarsitul Lumii", ca si "Hiperbola", iar intr-unul din capitole, eroina incearca sa-si achizitioneze un alt cap! Problemele intervin la diferenta dintre studii si la lipsa de profesie a celor care, se subintelege, sunt marginalizati de noul regim. Accentele de umor negru revin si in capitolul in care vocea naratoare nu mai poate calatori cu avionul pentru ca se contamineaza cu ochi deschisi la culoare de la o alta persoana, iar acest tip de ochi devenise interzis prin lege. Exista o "doctrina", oficiala, care pune in practica stergerea trasaturilor chipurilor, apoi un experiment "pentru un sentiment", in urma caruia se umfla capul cuiva, pentru a i se testa rezistenta, cetatenii sunt luati obligatoriu la plimbare, in vederea slabirii - simbolurile care traduc agresiunea asupra fizicului si psihicului uman sunt destul de transparente. Singura care se revolta este o fata, al carei tipat mai dainuie o vreme in memoria celor care isi amintesc tortura, apoi disparitia ei. Scena este descrisa foarte incifrat, tortionarul fiind o "pisica" si lipsind, in general, detaliile unei scene de gen din literatura concentrationara deja consacrata.
In contrapunct cu glisarile urmuziene care descriu viata in "era ginandrelor", vocea eroinei capata si accente tragice: "Credeti ca se va duce sa ma denunte?... Ca nu voi cunoaste niciodata odihna?... Ca voi fi condamnata sa rad asa toata viata, ca nu voi avea o clipa de intristare… voi avea dreptul, candva, sa fiu disperata? Macar o data? M-as multumi cu atat".
In aceasta constructie fabuloasa, foarte apropiata de imaginarul avangardist, tonul dominant este acela melancolico-sarcastic: "Ei au introdus logica in ploaie. Au organizat-o. Pe zone, pe ore, pe culoare, pe victime: prioritati, sens unic, sens multiplu, sens albastru…, sens bucolic, sens interzis….Toate astea nu s-au facut de la sine….«Desecati mlastina», au spus ei. «Mlastina verzuie a lacrimilor voastre»".
In sfarsit, guvernul acestei tari "ocupate" pune la index cuvintele, unul cate unul. Sunt ingropate odata cu oamenii, iar discursul vocii naratoare se sparge, in ultimul capitol, din cauza cuvintelor eliminate: "Este suficient sa-i vezi pe vecini ca sa afli unde am fi…(zau, asta nu trebuia lasat sa plece: e cu adevarat indispensabil; cum sa exprim acum contrarul lui a porni?), ca sa afli unde am fi - am gasit! - sfarsit daca eram niste… (zau, nu se mai poate vorbi)…niste habotnici ca ei". Astfel, continuarea textului insusi este pusa in pericol: "Va trebui sa ma grabesc. Se moare pe capete astazi la noi, risc sa ratez sfarsitul povestirii". Cea care, la finalul primului capitol, ne spusese ca, in calitate de "scrib", se va ingriji ca faptele sa fie "prinse in litere si inchise in cuvinte" si exprima optimista (inca) idee ca, devenind "arhiva", devine "memorie", se vede obligata, in ultimul capitol, sa constate moartea insasi a cuvintelor. Si a oamenilor, am adauga noi, in conditiile suprimarii limbajului.
Nimeni nu poate spune ce "ar fi putut sa fie" Cuvantul din cuvinte in cadrul literaturii franceze sau care ar fi fost evolutia autoarei daca el ar fi fost publicat la Paris, in 1955. Poate ca, in cele din urma, aceste discutii nici nu (mai) trebuie purtate, odata ce lamurim motivele respingerii manuscrisului, atmosfera din lumea literara pariziana a anilor ‘50 etc. Trebuie spus ca el ramane o recuperare extrem de pretioasa a literaturii romane contemporane: incepe seria textelor distopice, de la noi, si se singularizeaza, intre acestea, printr-un stil perfect racordat la epoca in care a fost scris, pe plan european. Mai mult, cu mici adaptari, ar putea deveni un text dramatic de succes. Nu e deloc putin pentru un text scris in urma cu o jumatate de veac. Cate manuscrise (publicate) se pot lauda ca rezista atat de bine?
Monica Lovinescu, Cuvantul din Cuvinte, Editura Humanitas, 2007
