Pe aceeași temă
Vocea totalitara si vocile oamenilor
Formula de roman documentar compus prin colaj contribuie mult, poate chiar decisiv, la coplesitoarea impresie pe care o produce Anatomia mistificarii. Ar fi avut acelasi efect o reconstituire documentara obisnuita, o naratiune ce ar fi folosit aceleasi date si fapte, dar topite intr-o istorisire ce ar fi purtat, inevitabil, pecetea stilistica a autorului? Nu se poate sti, sigur este doar ca rezultatul ar fi fost altul.
Poate mai curand un roman "adevarat" ar fi fost o alternativa reala, desi ramane totusi curios cum proza romaneasca de dupa 1990 pare mai degraba indiferenta fata de evocarea tragediilor istorice din vremea comunismului. Paradoxal ori nu, cele mai bune romane romanesti "despre" acel timp au fost scrise inainte de 1989, dupa cum, tot paradoxal ori nu, in ciuda vorbariei pompoase despre "integrare literara" si "sincronizari", nici un prozator roman nu pare impresionat de natura romanelor lui Günter Grass, Mario Vargas Llosa ori Antonio Lobo Antunes, imbibate de istorie pana la virgule.
Sa fi recurs oare Stelian Tanase la aceasta formula din constiinta ori sentimentul unui dublu impas, va fi fost el incercat de temerea ca o reconstituire de factura istorica sau o analiza politica a procesului "lotului Noica-Pillat" ar fi umbrit ori surdinizat drama umana? Cert este doar ca in anii in care a lucrat la aceasta carte el a publicat cu deosebire studii politice si investigatii documentare, iar intre acestea Anatomia mistificarii isi gaseste cu greu loc.
Dar prin perspectiva, nu prin materie. Cu sau fara voia autorului, Anatomia mistificarii este in primul rand o carte despre oameni ale caror vieti au fost zdrobite de si cu o violenta pentru ei, atunci, inexplicabila. Motivele arestarilor, directiile interogatoriilor si anchetelor la care au fost supusi le-au parut, cum par si cititorului de astazi, derizorii si deopotriva absurde.
Caci doua au fost principalele acuzatii care li s-au adus si vinovatiile in virtutea carora au fost condamnati: citirea unor scrieri de Mircea Eliade si Cioran si discutiile defavorabile, dusmanoase, despre literatura oficiala, "realist-socialista". Declaratiile date de arestati la anchete, nu o singura data sub tortura, sunt in acest sens elocvente: ei sunt obligati sa-si recunoasca "vina" de a fi citit carti ale "fugarilor legionari" Cioran si Eliade (si, unii, ca ar fi corespondat cu ei sau ar fi ajutat la tinerea corespondentei) si pe aceea de a fi avut "o pozitie dusmanoasa fata de literatura noua".
Monstruoase lingvistic, secventele din declaratii reproduse de Stelian Tanase ilustreaza deopotriva monstruozitatea grotesca si criminala a anchetatorilor: caci declaratiile fac parte din "discursul" regimului, sunt de fapt "vocea" lui cea mai autentica, apartin in realitate celor care le iau, nu celor care le fac. Nu este nevoie sa stii cum scriau Noica, Dinu Pillat, Vladimir Streinu sau Al. Paleologu si sa compari cu textele declaratiilor scrise de anchetatori si de ei doar semnate pentru a a te ingrozi de aceasta metamorfoza prin care li se rapea de fapt identitatea cea mai profunda si erau transformati in niste fiinte primitive si grosolane, aidoma celor care ii anchetau.
Comparatia poate fi facuta si de cititorul deloc sau putin familiarizat cu textele lor scrise in afara puscariei, prin punerea alaturi a fragmentelor de declaratii cu marturiile ulterioare ale supravietuitorilor, fie acestea scrise (memoriile lui N. Steinhardt sau Noica, de exemplu), fie inregistrate de Stelian Tanase in urma unor convorbiri (cu Alexandru Paleologu, Simina Mezincescu, Sandu Lazarescu, de pilda).
Enormul contrast dintre impersonala voce totalitara si vocile atat de distincte, atat de omenesti ale celor pe care incearca sa-i reduca la neant, sa-i uniformizeze aruncandu-i in groapa comuna a unui suvoi rudimentar de clisee si expresii fara alt chip decat al stupiditatii bestiale, iata sursa probabil cea mai profunda a socului pe care il produce Anatomia mistificarii. Cum observa cu finete unul dintre supravietuitori, Sandu Lazarescu, limba in care erau incarcerati, prin declaratiile pe care arestatii erau obligati sa le semneze, era limba minciunii ("Se mintea ordinar. Anchetatorul consemna. Declaratiile noastre sunt pline de agramatisme, cred ca se observa la lectura. Ele apartineau anchetatorului. El scria ce-i trecea lui prin cap. Mancai bataie daca nu erai de acord sa semnezi").
Era limba comunismului (care nu a disparut nici astazi, cu toate "implementarile" - de fapt, tocmai prin ele supravietuieste).
Punerea in rama
Declansarea arestarilor fusese precedata de vaste spectacole de infricosare publica a intelectualitatii, initiate de Partid si realizate de Ministerul de Interne. Mihail Andricu si Milita Petrascu sunt "demascati" pe scena unei sali in care grupuri de "muncitori" anume aduse urla in cor La moaaa-rteee! (un "model" ce va fi recuperat pe scara larga dupa 1989, prin organizarea "mineriadelor").
Cel care se "ocupa" direct de instrumentarea lor este Leonte Rautu, el indeamna direct la crima impotriva "elementelor dusmanoase": sa mearga la taiat piatra. Acest ins cu vocatie si aptitudini de tortionar nu numai ideologic, si care probabil tocmai de aceea va fi extrem de longeviv politic si sub Ceausescu, pesemne in virtutea afinitatilor dintre doua naturi criminale, tocmai fusese numit responsabil al Comitetului Central pentru Propaganda si Cultura. Lui si conducerii de atunci a partidului comunist, inclusiv abilului cinic asasin Gheorghiu-Dej, le revine responsabilitatea pentru valul de teroare dezlantuita in Romania in 1958.
A fost insa aceasta teroare, in cadrul careia procesul "lotului Noica-Pillat", cu toata monstruozitatea lui, este totusi un episod, nicidecum un obiectiv, dezlantuita din asa-zicand "ratiuni interne", tinand de un presupus program genetic al regimului comunist (exterminarea elitelor, domesticirea si aservirea celor scapati cu viata etc.)? Fapt este ca in planul strict al istoriei politice marea represiune din Romania de la sfarsitul anilor '60 trebuie totusi plasata in contextul a ceea ce se intampla si se intamplase in intreg sistemul comunist international.
Evenimentul crucial a fost Conferinta partidelor comuniste de la Moscova, din noiembrie 1957, incheiata cu o Declaratie comuna de condamnare a "revizionismului", in special cel iugoslav. Revenirea la stalinism era un "raspuns" aproape reflex, instinctiv, dupa ceea ce se petrecuse in Polonia si Ungaria. "Temele" procesului Noica-Pillat, in primul rand cea a legaturilor cu exilatii si a condamnarii influentelor ideologice ale trecutului, sunt mai intai teme ale propagandei de partid. Relatiile cu Mircea Eliade si Cioran vor deveni capete de acuzare la proces, dar mai inainte acestia fusesera atacati violent in presa culturala.
H. Wald l-a atacat pe Cioran inca din mai 1957, iar in primavara anului 1958 N. Tertulian, "ideologul oficial" cum il numeste Anneli Ute Gabanyi, "desfiinteaza" toata mostenirea filosofica si culturala romaneasca. M. Beniuc il denunta public pe Lucian Blaga pentru "misticism profascist" si scrie romanul cu cheie Pe muche de cutit, in care acesta e prezentat ca pro-hitlerist si filosof al Garzii de Fier.
Sunt schimbate conducerile unor edituri si publicatii, sunt ostracizati scriitorii "tineri" care incercasera sa profite de dezghetul de dupa moartea lui Stalin (Radu Cosasu s.a.). Iar o ultima tentativa de resuscitare a stalinismului are loc, exact in aceeasi perioada 1958-1963, si in Uniunea Sovietica, si in celelalte tari din Est. Hotarata probabil la Moscova, in mai 1958, executarea fostului conducator al revolutiei maghiare, Imre Nagy are loc doar o luna mai tarziu in iunie, si va fi salutata la Praga, la Sofia, la Tirana. Tot in 1958 se reia, in ritm accelerat, colectivizarea - in Bulgaria, in Ungaria, in RDG, in Romania. In august 1961 se construieste Zidul de la Berlin, iar prigoana anti-intelectuala va lua proportii vaste in RDG in anii 1961-1963.
Si inca: in URSS, de exemplu, se va trece dupa 1962-'63 de la represiune la ceea ce s-a numit "proceduri profilactice", iar "profilaxia" va deveni dupa 1967, cand sef al KGB-ului este numit I. Andropov, "strategia privilegiata si utilizata pe larg", cum noteaza un istoric (Moshe Lewin, in Le siècle soviétique, Fayard, 2003). Nu e improbabil ca anumite principii si metode "profilactice" sa fi fost folosite si in Romania, dincolo de "antisovietismul" mai mult sau mai putin autentic al conducerii politice de la Bucuresti.
Este ceea ce lipseste din Anatomia mistificarii, lipseste sau apare intr-o masura insuficienta: plasarea "inghetului" propagandistic si politist din Romania anilor 1958-1961 in contextul noii "glaciatiuni" din intreg blocul comunist. Dar nu e mai putin adevarat ca prin aceasta punere in rama n-ar mai fi fost aceeasi carte.
Stelian Tanase - Anatomia mistificarii, editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Humanitas, 2003.
