Pe aceeași temă
Un bilant critic
Pe parcursul anilor 1990, si anume odata cu castigarea puterii de catre CDR si Emil Constantinescu, Romania s-a transformat intr-unul dintre candidatii la aderarea la UE si NATO, chiar daca mineriadele si discursul netranspus in reforme reale al politicienilor de la Bucuresti erau piedici serioase pentru parcursul euro-atlantic si pete de imagine in viziunea decidentilor vestici. Dupa ce a purtat negocieri cu partenerii din NATO vreme de mai bine de 10 ani, a sprijinit actiunile Aliantei in Kosovo si sub impactul socului produs de atacurile de la 11 septembrie, Romania a devenit membru al organizatiei in aprilie 2004.
La 14 decembrie 2004, data la care Traian Basescu a castigat cel de-al doilea tur al alegerilor prezidentiale, politica externa a Romaniei mai avea de atins unul dintre cele doua mari obiective afirmate in relatiile cu Occidentul – aderarea la UE, vazuta de proaspatul presedinte drept „un obiectiv major“ care trebuia realizat la 1 ianuarie 2007. Totodata, politica externa a Romaniei necesita stabilirea de noi obiective, iar in acest context revitalizarea si imbunatatirea relatiilor cu cateva state vecine au definit o noua strategie, asumata public de presedintele Basescu. Acest lucru nu presupunea, insa, renuntarea la raporturile privilegiate cu Occidentul.
Va prezentam un bilant al politicii externe a presedintelui Traian Basescu, dupa patru ani de mandat. Analizam principalele dosare de politica externa a Romaniei, asa cum au fost creionate inca din primele luni ale anului 2005.
Spatiul ex-sovietic
Relatiile cu Ucraina: cooperare tensionata
Relatiile Romaniei cu Ucraina purtau amprenta memoriei colective care pastrase amintirea pierderilor teritoriale din 1940 si tratatului bilateral din 1997, care starnise controverse la nivelul clasei politice si opiniei publice. Pe agenda relatiilor romano-ucrainene se aflau si proiectul de construire a canalului Bastroe, chestiunea delimitarii zonelor economice exclusive si a platoului Marii Negre (litigiu mostenit de la fosta URSS, care data din 1967) si problematica respectarii drepturilor minoritatii romanesti din Ucraina. Solutionarea diferendelor legate de zona Marii Negre a fost abordata din perspectiva relatiilor bilaterale, in cadrul vizitelor prezidentiale efectuate de Traian Basescu in Ucraina si de Viktor Iuscenko in Romania. Rezolvarea diferendelor romano-ucrainene tine de disponibilitatea regimurilor politice de la Kiev si Bucuresti, precum si de interesele pe care cele doua state le au in zona Marii Negre. Pentru Ucraina, finalizarea canalului Bastroe ar insemna accesul direct la Marea Neagra pentru navele sale, situatie care nu ar fi favorabila Romaniei, care percepe taxe pentru a permite accesul pe canalul Sulina. In plus, partea romana sustine ca lucrarile de amenajare pentru Bastroe afecteaza ecosistemul din Delta Dunarii. Dupa vizita lui Traian Basescu la Kiev din februarie 2006, cele doua parti s-au angajat sa coopereze in cadrul Comisiei mixte prezidentiale romano-ucrainene. Peste un an si jumatate, bilantul cooperarii cu Ucraina era negativ, ucrainenii nu incetasera operatiunea de construire a canalului Bastroe, iar presedintele Iuscenko a declarat, la sfarsitul unei intrevederi cu Basescu, ca in problema Bastroe „este vorba despre teritoriul suveran al Ucrainei, unde statul ucrainean are dreptul propriu de a desfasura o activitate suverana“. Replica de la Bucuresti a venit in 2008, cand Basescu a facut mai multe afirmatii controversate cu privire la Ucraina. La 31 martie, presedintele a declarat ca „politicienii care au semnat Tratatul cu Ucraina in 1997 si-au dat tara pe nerasuflate“, iar la 16 aprilie a afirmat ca in statul vecin exista cereri, „nu la nivelul conducerii“, „ca Transnistria sa revina Ucrainei, dar uita sa vorbeasca despre sudul Ucrainei, care ar trebui sa revina Moldovei“.
In paralel cu actiunile initiate la nivel bilateral, Romania a apelat fara succes la organizatiile internationale (demers inceput in 2003. Printr-o rezolutie adoptata la 13 iunie 2008, partile la Comisia Internationala pentru Protectia Dunarii (ICPDR) „au constatat ca Ucraina nu a respectat prevederile Conventiei Espoo, in special prin adoptarea in ianuarie 2008 a deciziei de a continua lucrarile fara indeplinirea obligatiilor asumate in cadrul ICPDR, Espoo si al altor conventii“. O decizie asemanatoare a fost formulata si de Comitetul de Verificare de la Aarhus privind accesul publicului la informatie si participarea la decizii pe probleme de mediu, care „a constatat continua incalcare de catre Ucraina a obligatiilor sale, precum si absenta masurilor pentru implementarea deciziei II/5b din 2005“ (care condamna proiectul ucrainean). Conform ultimelor declaratii facute de responsabilii de la Kiev in octombrie 2008, Ucraina intentioneaza sa reia lucrarile la canalul Bastroe.
Potrivit lui Bogdan Aurescu, agentul Romaniei in procesul de la Haga, miza conflictului pentru delimitarea platoului continental al Marii Negre o constituie resursele de gaz aflate in adancul apelor, iar accesul la aceste resurse este conditionat de hotararea adoptata la Haga. La 5 noiembrie 2008, Aurescu a precizat ca „zacamintele nu sunt chiar atat de serioase in termeni absoluti, ele insa sunt importante pentru Romania, pentru ca 100 de miliarde metri cubi de gaz natural inseamna ca nu vom avea nevoie de gaz din Federatia Rusa sau din orice alta parte vreme de 18–20 de ani. Pentru Ucraina, care importa in jur de 60 de miliarde de metri cubi de gaz si are un consum de 80 de miliarde de metri cubi de gaz, aceste zacaminte sunt mai putin importante din punct de vedere relativ“. La inceputul lui februarie 2008, instanta de la Haga a comunicat o decizie favorabila Romaniei.
La nivel multilateral, relatiile Romaniei cu Ucraina pot fi analizate din perspectiva identitatii „de membru responsabil al comunitatii europene si al celei euro-atlantice, activ in rezolvarea problemelor de interes global si regional“, iar interesele pe care le asuma statul roman sunt interesele NATO sau ale UE. Astfel, cu prilejul Summit-ului NATO desfasurat in aprilie 2008 la Bucuresti, Romania a sustinut acordarea statutului de MAP (Membership Action Plan) pentru Ucraina.
Saptamana trecuta, pe 3 martie, Serghei Ilnitki, atasatul militar al Ucrainei la Bucuresti, a parasit in graba România, fiind suspectat de implicare in actiuni de spionaj. In aceeasi zi, la Kiev, ministrul ucrainean de Externe, Vladimir Ogrizko, a fost demis dupa ce parlamentarii opozitiei i-au reprosat inrautatirea relatiilor cu Rusia. Totodata, presedintele Traian Basescu si-a anulat vizita programata in Ucraina cu o saptamana in urma.
Relatiile cu Republica Moldova: controversa identitara si raporturile cu Rusia
Republica Moldova este singurul stat vecin cu care Romania nu a incheiat un tratat bilateral, iar analistii folosesc termenul „inghet“ pentru a descrie raporturile dintre cele doua state. Autoritatile de la Chisinau isi considerau legitimitatea amenintata de pretentiile de „frate mai mare“ ale Romaniei, iar cel mai important motiv al discordiei era identitatea „moldovenesca“ construita dupa 1994 de regimurile de la Chisinau si condamnata de Bucuresti.
Pe agenda relatiilor dintre Romania si Republica Moldova se afla si conflictul din Transnistria, iar evolutia raporturilor dintre Bucuresti si Chisinau, in acest context, nu poate fi analizata fara a lua in consideratie pozitia Rusiei.
Primul obiectiv asumat de noul sef al statului roman a fost „dezghetarea“ relatiilor cu Republica Moldova. Basescu a reluat in discursurile sale o serie de teme simbolice si sentimentale prezente in discursul oficialilor de la Bucuresti la inceputul anilor 1990 – fraternitatea locuitorilor de pe cele doua maluri ale Prutului –, a reafirmat ideea originii comune romanesti si a propus „reunificarea poporului roman in interiorul UE“. Prima vizita oficiala a sefului statului a fost la Chisinau (21 ianuarie 2005), prilej cu care acesta a sustinut ca „Romania garanteaza ca va fi cel mai puternic avocat in favoarea progresului catre Vest si a integrarii Republicii Moldova in structurile europene... suntem hotarati sa tratam Republica Moldova cu tot respectul cu care trebuie sa fie tratat un stat independent si suveran“. Initiativa lui Basescu a fost incununata de succes in urmatoarele luni, succes care este explicabil prin modul in care au evoluat relatiile dintre Republica Moldova si Rusia si prin faptul ca PCRM (Partidul Comunist din Republica Moldova) anuntase in programul electoral pentru scrutinul din 2005 ca obiectiv integrarea in UE. Relatiile Chisinaului cu Moscova s-au incordat la inceputul lui 2005 pe fondul initiativei Kremlinului de a solutiona conflictul din Transnistria pe baza Planului Kozak (document din 2003 si care prevedea federalizarea Republicii Moldova si acordarea unui statut egal pentru Transnistria, situatie care ar fi blocat activitatea parlamentului de la Chisinau si ar fi permis separarea regiunii nistrene de statul moldovenesc). Spre deosebire de Rusia, Romania era adepta unui plan de solutionare a conflictului transnistrean prin mentinerea integritatii teritoriale a Republicii Moldova. Pe parcursul primei vizite la Chisinau a presedintelui Romaniei au fost reluate si discutiile cu privire la incheierea unui tratat politic de baza (care reprezinta conditia semnarii tratatului privind frontiera de stat) intre cele doua state. La cateva zile de la vizita lui Basescu la Chisinau, presedintele Voronin a declarat ca „Moldova cheama Uniunea Europeana, SUA, Ucraina si Romania... sa se implice in negocierile“ cu privire la solutionarea conflictului din Transnistria. Declaratia presedintelui de la Chisinau era un raspuns la cererea Bucurestiului de a include Romania in formatul de negocieri pentru rezolvarea conflictului transnistrean. Voronin a acceptat chiar reluarea discutiilor cu privire la chestiunile istorico-lingvistice, iar la 6 martie (data la care s-au desfasurat alegerile parlamentare in Republica Moldova) a declarat la BBC ca „s-a inteles cu domnul Basescu sa puna punct discutiilor istorico-lingvistice care n-au rost si nici perspectiva“.
Istoria relatiilor cordiale dintre Romania si Republica Moldova a fost scurta, iar peste aproximativ un an Chisinaul a reactionat dur atunci cand Traian Basescu a declarat ca „am ramas singura tara, singurul popor inca separat... Romania este inca separata in doua tari“. Un „razboi“ economic dus de Moscova (importurile rusesti de carne, legume si vin din Republica Moldova au fost intrerupte in martie 2006) si reconsiderarea relatiilor cu Rusia, transformata in „partenerul strategic“ al Republicii Moldova in urma unei intalniri a lui Voronin cu Putin la Moscova, la 8 august 2006, au reconfigurat fundamental relatiile cu Romania. Pe 27 noiembrie 2006, Voronin a revenit la politica agresiva la adresa Bucurestiului, sustinand ca „Romania vrea sa impinga Republica Moldova in Uniunea Europeana“. In acelasi timp, presedintele de la Chisinau a reluat negocierile cu Moscova pentru solutionarea conflictului transnistrean.
Potrivit analistilor de politica externa, in 2007, relatiile Romaniei cu Republica Moldova au fost mai proaste ca oricand. Chisinaul a refuzat sa permita deschiderea a doua consulate romanesti (desi la finalul unei intalniri Voronin–Basescu, de la 17 ianuarie 2007, cei doi presedinti anuntasera ca cele doua consulate vor fi deschise peste doua saptamani) si a acuzat un diplomat roman ca ar fi facilitat obtinerea vizelor pentru Romania. Ca raspuns la actiunile Chisinaului, Basescu a cerut, dupa cateva luni, „simplificarea la maximum a procedurilor de dobandire a cetateniei romane“.
Neintelegerile au continuat si in 2008 si au avut ca subiect principal „identitatea moldoveneasca“, reafirmata de regimul de la Chisinau dupa reapropierea de Rusia. Voronin a acuzat de mai multe ori Romania de „tendinte imperialiste“ si a sustinut ca, in 2009, Moldova va sarbatori 650 de ani de existenta, iar Romania 170 de ani. In 2008, Basescu a sustinut ca tratatul cu Republica Moldova „nu-i o prioritate... Nu vedem de ce ne trebuie un tratat care sa vizeze frontiera de stat romano-moldoveneasca“.
Declaratiile dure avand ca subiect identitatea Republicii Moldova nu au facut insa subiectul discutiilor de la ultima intrevedere dintre cei doi presedinti, din august 2008, care nu a adus solutii concrete pentru imbunatatirea relatiilor dintre cele doua state. Pe agenda intalnirii dintre cei doi presedinti nu s-au regasit referiri la tratatul bilateral care ar trebui incheiat intre cele doua state.
Relatiile cu Georgia: interesele Romaniei si interesele Occidentului
Contextul in care apare preocuparea Romaniei pentru relansarea relatiilor cu Georgia este legat de evolutia relatiilor statului roman cu NATO si UE si de raporturile pe care cele doua organizatii le au cu acest stat. In 2003, Georgia a fost integrata in Politica Europeana de Vecinatate (PEV), situatie care a intensificat demersurile UE pentru democratizarea regimului politic, securizarea frontierelor externe ale Uniunii, solutionarea conflictelor inghetate din Abhazia si Osetia de Sud, asigurarea securitatii energetice si crearea unor noi rute de tranzit prin Caucaz pentru resursele energetice din bazinul Marii Caspice sau Asia Centrala. Pe fondul luptei impotriva terorismului, SUA au devenit mai active in Caucazul de Sud, regimul Saakasvili a fost cel mai important destinatar al ajutorului extern american, iar negocierile cu privire la aderarea Georgiei la NATO s-au intensificat, ajungandu-se la etapa acordarii MAP (ultimul demers inaintea dobandirii statutului de membru).
In relatiile Romania–Georgia pot fi identificate doua tipuri de interese pe care le asuma statul roman: interese directe (actor regional important si asigurarea accesului la rutele energetice din bazinul caspic sau Asia Centrala) si interese asociate calitatii de membru al structurilor euro-atlantice (solutionarea conflictelor inghetate, prevenirea proliferarii nucleare si lupta impotriva terorismului).
Intr-un interviu din 2005, Traian Basescu a mentionat ca relatiile cu Georgia sunt foarte importante, pentru ca aceasta poate asigura legatura cu „zona extinsa a Marii Negre care furnizeaza 50% din energia necesara UE. Or, interesele noastre sunt majore“. In acelasi timp, presedintele a promovat intens proiectul Nabucco, care ar fi trebuit sa tranziteze teritoriul georgian (referintele la acest proiect nu au fost incluse in discursurile referitoare la initiativele la Marea Neagra).
In 2005, cu prilejul unei alocutiuni pe tema Regiunea Marii Negre – Promovarea libertatii, a democratiei si stabilitatii regionale, Basescu a afirmat ca „Romania este hotarata sa devina o platforma a libertatii si democratiei in regiunea Marii Negre“. Tot in 2005, Romania a aderat la Noul Grup de prieteni ai Georgiei (care include si Cehia, Lituania, Letonia, Estonia, Bulgaria, Suedia si Slovacia) pentru a sprijini statul georgian „in procesul de integrare in structurile nord-atlantice si europene “.
Contactele privilegiate Romania– Georgia au atins cel mai inalt nivel cu prilejul Summit-ului NATO de la Bucuresti din 2008, cand statul roman a sustinut acordarea statutului de MAP pentru Georgia.
In timpul ostilitatilor ruso-georgiene, din august 2008, presedintia de la Bucuresti a emis un comunicat in care „a reafirmat necesitatea respectarii suveranitatii si integritatii teritoriale a Georgiei“. Spre deosebire de Romania, presedintii Tarilor Baltice si Poloniei au semnat o scrisoare comuna in care „au condamnat cu tarie actiunile fortelor militare rusesti impotriva suveranitatii si independentei“ Georgiei, chemand „NATO si UE sa se opuna politicii expansioniste si revizioniste in Estul Europei“. In august 2008, presedintele Basescu a intreprins prima vizita oficiala la Tbilisi dupa incheirea conflictului ruso-georgian (sefii de stat din Polonia, Ucraina si Tarile Baltice s-au deplasat la Tbilisi in timpul conflictului).
Concluzii
Relatiile bilaterale promovate dupa 2004 sunt caracterizate de apropierea Bucurestiului fata de regimurile venite la putere pe fondul „revolutiilor colorate“ (presedintiile din Georgia si Ucraina), care incearca sa promoveze reforme democratice. Totodata, pe fondul unor actiuni si declaratii controversate, venite atat de la Kiev si Chisinau, dar si de la Bucuresti, divergentele in relatiile bilaterale cu Ucraina si Republica Moldova s-au mentinut. Obiectivele asumate de presedintia de la Bucuresti au ramas nerealizate in relatiile cu Ucraina nu doar din cauza lipsei de disponibilitate a Kievului de a pune in aplicare intelegerile convenite cu partea romana, situatia agravandu-se pe fondul declaratiilor controversate ale presedintelui Basescu din martie–aprilie 2008. In relatiile cu Republica Moldova, discursul prezidential de la Bucuresti, care evolueaza de la formula recunoasterii independentei la cea a unei atitudini paternaliste formulate adeseori ca replica la declaratiile dure ale presedintelui Voronin, a readus raporturile dintre cele doua state la starea de „inghet“. Rusia influenteaza relatiile dintre Romania si statul moldovean, „razboiul economic“ impotriva Republicii Moldova fiind instrumentul ideal pentru a o mentine in sfera sa de influenta, in absenta unei alternative oferite de UE. Lipsa de disponibilitate a autoritatilor de la Bucuresti de a semna un tratat privind frontiera de stat cu Republica Moldova poate fi interpretata drept o intentie de a nu asuma riscul unui act cu o importanta simbolica deosebita (renuntarea de catre Romania la Basarabia). Bucurestiul afirma practic doua coordonate de politica externa in relatiile bilaterale: cooperarea din perspectiva calitatii de membru al comunitatii euro-atlantice si gestionarea unor probleme care privesc exclusiv raporturile Romaniei cu vecinii (situatie in care apar divergente).
Politica externa a Romaniei la Marea Neagra
Generic, interesele Romaniei fata de regiunea Marii Negre au fost in mod oficial formalizate in Strategia de Securitate Nationala, document supus dezbaterii publice in vara anului 2006. Fiind un stat de granita al UE si NATO, Romania isi propune sa contribuie prin initiativele sale regionale la crearea unui climat de securitate, stabilitate si prosperitate in zona Marii Negre. Din 2005 si pana astazi, interesul constant al politicii externe romanesti a fost acela de a stimula o implicare „puternica“ si „productiva“ a structurilor euro-atlantice in zona Marii Negre. In acest sens, Romania a pledat pentru dezvoltarea unei strategii europene si euro-atlantice, identificand 3 imperative imediate: extinderea responsabilitatilor UE in stabilizarea regiunii, cresterea contributiei si consolidarea prezentei NATO si, nu in ultimul rand, desfasurarea unor capacitati operationale americane in regiune. Pe acest fond, consolidarea prezentei regionale a UE, a NATO, dar si a Statelor Unite ar fi condus la dezvoltarea unui nou format de gestiune si modelare a dinamicilor din spatiul Marii Negre. Asa cum se precizeaza si in Strategia de Securitate Nationala, aceste initiative ar fi protejat interesele de securitate ale Romaniei la Marea Neagra, un spatiu vazut in primul rand ca un focar de instabilitate, un veritabil „poligon de experimentare a noilor riscuri si amenintari de securitate“ asociate fenomenului de criminalitate transfrontaliera: terorismul international; migratia ilegala, traficul ilegal de droguri si fiinte umane care tranziteaza Marea Neagra, avand ca destinatie o serie de state europene, inclusiv Romania; traficul ilegal de armament care alimenteaza o serie de conflicte locale (in Balcanii de Vest sau Orientul Mijlociu).
Fiind o tara de granita plasata la frontiera estica a UE si a NATO, toate initiativele regionale ale Romaniei au reprezentat o reteta de export a stabilitatii pentru a nu importa instabilitate. Consolidarea pacii in imediata sa vecinatate raspundea si unui interes european, din simplul motiv ca, intr-o lume in care securitatea este interdependenta, problemele „de dincolo“ devin mai devreme sau mai tarziu si problemele „noastre“. In aceasta logica, Romania devine un actor cu interes imediat in reconfigurarea acestei regiuni.
Totodata, o Romanie care se implica activ in stabilizarea regiunii, participand la controlul amenintarilor imediate, precum drogurile, traficul de armament si traficul ilegal de persoane, ar fi avut un efect imediat asupra consolidarii identitatii si rolului sau la nivelul structurilor euro-atlantice: „O Romanie consolidata la frontiera orientala a UE este o Romanie care aduce servicii Uniunii insesi... Daca Romania rateaza acest obiectiv, de a fi o tara care face un joc major la Marea Neagra, isi va rata propria consolidare in cele doua structuri pentru care ne-am batut: UE si NATO. O tara care joaca un rol important la Marea Neagra legat de Ucraina, legat de Moldova, legat de Georgia, legat de Armenia si Azerbaidjan este o tara care aduce o contributie de soliditate si UE, si NATO. Noi nu putem rata acest obiectiv, nu putem invita pe altcineva sa faca acest joc strategic in Marea Neagra“, rezuma Traian Basescu, intr-o serie de interviuri din februarie 2005, prioritatile sale de politica externa.
Totodata, Romania isi propunea sa stimuleze un veritabil „moment euro-atlantic“ in Marea Neagra, in sensul formarii unui echilibru (o balanta a puterii) care sa favorizeze optiunea democratica si occidentala a statelor din regiune. Traian Basescu isi asuma mandatul intr-un context de maxima oportunitate strategica – triumful „revolutiilor colorate“ din Georgia (2003) si Ucraina (2004). In acest sens, politica externa a Romaniei a imprumutat o viziune formulata de catre administratia George W. Bush dupa 11 septembrie 2001: America este interesata sa contureze la nivelul sistemului international „o balanta a puterii in favoarea libertatii“. La fel, si Romania si-a propus sa creeze in regiunea Marii Negre un raport de forte in favoarea statelor cu orientare euro-atlantica. Din 2005 si pana astazi, Romania a urmarit permanent coagularea unui „concert regional informal“ de state cu orientare prooccidentala (care sa reuneasca statele membre NATO, riverane Marii Negre – Turcia, Romania, Bulgaria, dar si Georgia si Ucraina – ale caror elite isi exprimasera dorinta sa se integreze in Alianta) si care sa creeze in interiorul institutiilor specifice acestui spatiu o masa critica si o platforma de sprijin al agendei si intereselor de securitate euro-atlantice.
Incapacitatea politicii externe romanesti, de dupa 2005, de a obtine sprijinul Turciei pentru initiativele sale privind Marea Neagra a produs esecul acestora. Sa luam, spre exemplu, un alt proiect semnificativ al Romaniei privind Marea Neagra – Forumul Marii Negre. Pe parcursul dezvoltarii sale s-a intentionat ca acesta sa fie prezentat si transformat intr-un for politic, altfel, o dimensiune deficitara la nivelul formatelor regionale existente in arealul Marii Negre, dominate de institutii de cooperare preponderent economice. „Pana in prezent toate organizatiile de la Marea Neagra, precum OCEMN (Organizatia Cooperarii Economice a Marii Negre) si GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan si Moldova), nu au avut succes in rezolvarea problemelor si in dezvoltarea unei viziuni politice referitoare la modul in care vor fi depasite problemele. Este clar ca niciuna dintre aceste probleme nu vor fi rezolvate daca nu se iau decizii politice“, rezuma presedintele Basescu, in mai 2006, misiunea Forumului. Forumul Marii Negre s-a dorit un format de institutionalizare politica a statelor Marii Negre, in speranta formalizarii unui spatiu de dezbatere, interactiune si interdependenta a elitelor regionale pe problemele Marii Negre. Inca de la lansarea sa la Bucuresti, la 5 iunie 2006, Forumul a fost boicotat de catre Moscova si chiar de catre Turcia, niciunul dintre state nefiind reprezentat la nivel inalt. Un alt episod reprezentativ a fost Summit-ul OCEMN de la Istanbul din 25 iunie 2007, cand presedintele Basescu a propus creionarea unui mecanism de consultari intre OCEMN si Forumul Marii Negre (o sinergie intre formatele existente in regiune). Rezultatul? In textul declaratiei summit-ului nu se face nici macar o referire minimala la Forumul Marii Negre. Presa turca a relatat ulterior ca Rusia si Turcia le convinsesera pe toate celelalte 11 state membre OCEMN sa voteze impotriva Romaniei (dintre care doua aveau identitate euro-atlantica – Grecia si Bulgaria). „Obiectivul Forumului Marii Negre pentru Dialog si Parteneriat, acela de a oferi un cadru politic de cooperare a statelor din aceasta regiune, ramane inca un deziderat“, concluziona presedintele Traian Basescu in ianuarie 2008. De-altfel si UE, in documentul care oficializeaza viziunea sa asupra Marii Negre, aminteste intr-un sens marginal de Forumul Marii Negre, considerandu-l util pe dimensiunea neguvernamentala si a societatii civile, preferand sa interactioneze pe cea politica cu institutiile consacrate.
„Axa“ si parteneriatul strategic cu SUA
Cu prilejul discursului din ianuarie 2005, Basescu anunta o abordare oarecum curajoasa pentru relatiile externe ale Romaniei – „consolidarea parteneriatului cu SUA si Marea Britanie“ prin construirea unei axe Washington–Londra–Bucuresti, in care statul roman avea rolul unui „factor de stabilitate“ prin pozitia geografica (intre sferele de influenta ale Vestului si cele le Rusiei). „O relatie speciala cu Statele Unite si cu Marea Britanie este esentiala pentru noi in momentul de fata... toata politica externa, pe care o am in responsabilitate, se desfasoara pe aceasta directie“, declara presedintele, in martie 2005. Totusi, in relatiile cu Marea Britanie, initiativa „Axei“ a ramas fara ecou.
Un prim obiectiv pe care Traian Basescu si l-a propus in directia consolidarii parteneriatului strategic cu Statele Unite era acela al prezentei militare active a fortelor americane la Marea Neagra, prin instalarea de baze militare in zona. Acest lucru s-a realizat la 6 decembrie 2005, cand Condoleezza Rice, secretarul de stat al Statelor Unite, a semnat la Bucuresti asa-numitul Acord de Acces, care reglementa stationarea fortelor americane pe teritoriul Romaniei. Acordul, intrat in vigoare la 21 iulie 2006, a vizat cateva amplasamente (baza aeriana de la Mihail Kogalniceanu, baza de antrenament Babadag, zona de antrenament Cincu si zona de antrenament Smardan) ce urmau a fi utilizate de fortele americane. Prezenta Statelor Unite la Marea Neagra a fost consolidata prin incheierea unor acorduri similare cu Bulgaria, in aprilie 2006: poligonul de la Novo Selo, bazele aeriene Bezmer si Graf Ignatievo, de langa Plovdiv, urmau sa fie folosite de americani.
Pe fond, insa, rolul parteneriatului strategic cu Statele Unite reflecta un anumit tip de filozofie pe care politica externa a Romaniei o afirma explicit, in special in initiativele si politicile sale fata de regiunea extinsa a Marii Negre: pozitionarea Romaniei, ca aliat nemijlocit al puterii care domina sistemul international – America. Aceasta era de fapt si logica de ansamblu asumata de Strategia de Securitate a Romaniei. A declarat-o chiar generalul Constantin Degeratu, cel care a coordonat efortul de elaborare a acestui document, intr-un interviu acordat revistei 22, in vara lui 2006. In viziunea sa, politica externa a Romaniei trebuia sa porneasca de la premisa ca Statele Unite „se afla intr-o situatie fara egal (unparallel) si fara precedent“; iar statele mici de tipul Romaniei, care nu pot avea in sine un impact sistemic, isi puteau construi strategii care sa se fundamenteze pe cele mai importante tendinte din spatiul relatiilor internationale, „sa-si gaseasca nisa lor specifica in care pot sa-si aduca o contributie semnificativa la gestiunea relatiilor internationale, in asa fel incat interesele lor sa fie cat mai bine servite. Securitatea noastra depinde de abilitatea de a descifra evolutia probabila a situatiei internationale si de capacitatea de a ne inscrie productiv pe coordonatele acestor tendinte“. In aceasta logica trebuie inteleasa si deja uitata axa Bucuresti–Londra–Washington.
O a doua componenta majora in interiorul parteneriatului strategic cu SUA, promovata activ, dupa 2005, a fost internationalizarea Marii Negre. Totodata, presedintele Basescu devine din ce in mai preocupat de tema securizarii infrastructurilor de transport care aprovizioneaza Europa cu energie, mai ales in contextul in care conductele de gaze si titei traversau o serie de state afectate de asa-numitele conflicte inghetate. Presedintele Basescu a atras de nenumarate ori atentia asupra faptului ca instabilitatea produsa de aceste conflicte, dar si criminalitatea transfrontaliera puteau compromite integritatea infrastructurilor de transport, periclitand aprovizionarea cu energie a Europei. In viziunea sa, singura solutie o reprezenta internationalizarea Marii Negre, ceea ce presupunea sprijinul statelor europene si mai ales al SUA, pentru a face zona mai sigura dupa modelul Marii Mediterane: „Mediterana a fost o zona de conflict pana cand s-a reusit internationalizarea ei si asezarea definitiva a Flotei a VI-a americane in Marea Mediterana. In momentul de fata, Marea Neagra este o mare controlata de Federatia Rusa, un prieten al nostru, dar nu ni se pare suficient. Va fi batalia internationalizarii Marii Negre, in care statele aliate noua sa aiba prezenta militara si politica in Marea Neagra, in care sa trecem la controlul traficului in Marea Neagra si acesta va constitui obiectivul final, daca vreti, al politicii noastre externe in Marea Neagra“, declara Traian Basescu in iunie 2005.
Securitatea energetica pe agenda summit-urilor NATO de la Riga si Bucuresti
Pe acest fond, a avut loc o ampla ofensiva diplomatica a presedintelui pe parcursul anilor 2005, 2006 si 2008, in incercarea de a impune viziunea Romaniei pe agenda institutiilor euro-atlantice.
La Summit-ul NATO de la Riga (noiembrie 2006), Romania a propus implicarea Aliantei in securizarea rutelor de transport de energie, fie ca este vorba despre rute terestre, de infrastructuri portuare sau de rute maritime. Insa rezultatele summit-ului au fost mult sub asteptarile diplomatiei noastre, in special din cauza faptului ca Alianta a ramas destul de divizata pe acest subiect. S-a recunoscut ca interesele de securitate ale statelor membre pot fi afectate de subminarea fluxului resurselor vitale, iar Consiliul a fost invitat sa se consulte in scopul definirii acelor zone in care NATO isi poate aduce contributia pentru a proteja interesele de securitate ale aliatilor. Episodul Riga a aratat, la acel moment, faptul ca agenda Romaniei care viza implicarea NATO in securizarea infrastructurii energetice de pe teritoriul unor state nemembre NATO, aflate in imediata vecinatate a Rusiei si intr-o zona de maxim interes strategic pentru aceasta, nu putea fi sustinuta politic la nivelul Consiliului Nord-Atlantic. Si asta mai ales pe fondul scepticismului unor state din „vechea Europa“, in special Franta, de a sustine propuneri atat de „avangardiste“ intr-o regiune foarte sensibila pentru interesele Rusiei. Intr-o conferinta de presa, de la finalul summit-ului, presedintele Frantei, Jacques Chirac, a declarat ca „nu am sustinut niciodata extinderea NATO pe probleme care nu reflecta vocatia sa primara (apararea colectiva). NATO trebuie sa se ocupe de asta, si nu de altceva“.
Agenda diplomatiei romanesti prezentata la Riga a fost reluata la Summit-ul NATO de la Bucuresti, in aprilie 2008. Pozitionarea summit-ului a asigurat presedintelui Basescu si agendei Romaniei privind Marea Neagra o vizibilitate fara precedent. Presedintele a plusat din nou pe platforma de la Riga, pledand pentru implicarea NATO in securizarea infrastructurii energetice din spatiul extins al Marii Negre: „Expertiza Aliantei in reforma sectorului de aparare, a managementului crizelor si securitatea maritima pot fi folosite pentru a oferi asistenta in protejarea infrastructurii energetice si a cailor de comunicatii maritime“. Ce a obtinut Romania dupa Summit-ul de la Bucuresti? Declaratia finala semnala importanta regiunii Marii Negre pentru securitatea euro-atlantica si erau salutate progresele facute in consolidarea mecanismelor si initiativelor regionale. In esenta sa, insa, mesajul Declaratiei de la Bucuresti nu aducea nimic nou, nu facea decat sa reafirme un mesaj similar celui cuprins in Declaratia Summit-ului NATO de la Istanbul din 2004, adica dintr-o vreme in care Romania nu era atat de inversunata in a-si promova agenda Marii Negre. Pe de alta parte insa, pe componenta de securitate energetica asistam la un oarecare progres in masura in care Summit-ul de la Bucuresti a definit tipul de activitati pe care Alianta si le poate asuma: schimbul de informatii, proiectarea stabilitatii; avansarea cooperarii regionale si internationale; sprijinul protectiei infrastructurii energetice critice. Se mai preciza faptul ca actiunile NATO in aceasta zona vor completa eforturile institutiilor specializate ale comunitatii internationale.
Si totusi, obiectivul Romaniei, acela de a vedea NATO in Marea Neagra asumandu-si misiuni de securizare energetica (fie ca vorbim de rute terestre sau rute maritime), este foarte departe de a se realiza. Chiar presupunand ca va exista suficient consens pentru o operatiune NATO in Marea Neagra, similara celei desfasurate in Mediterana (operatiunea Active Endevour), exista o tara care se va opune – Turcia. Turcia este, in baza Conventiei de la Montreux (1936), gardianul stramtorilor. Ea este cea care decide cine intra in Marea Neagra. O eventuala prezenta a NATO (deci si a SUA) in regiune ar putea fi perceputa de catre Rusia drept politici de suma zero, ultimul lucru pe care Turcia il doreste. Interesant este ca, de-a lungul timpului, Rusia si Turcia au colaborat constant in a respinge o eventuala extindere a operatiunii NATO din Mediterana in Marea Neagra. Observam, in fapt, o reala convergenta de interese intre Rusia si Turcia, in cel mai pur spirit de contrabalansare impotriva amenintarii, in sensul respingerii in concert a oricarei initiative UE, NATO sau a Statelor Unite de natura sa le afecteze status-ul geopolitic regional. De altfel, Turcia a fost intotdeauna adepta gestionarii problemelor de securitate specifice Marii Negre in formule care sa reuneasca exclusiv statele din regiune. Or, agenda presedintelui Basescu, care doreste internationalizarea Marii Negre, propune, in esenta, modificarea raportului de forte: „Turcia controleaza stramtorile de la Marea Neagra, Bosfor si Dardanele; Federatia Rusa controleaza tot ce se intampla in Marea Neagra prin cele sase baze militare pe care le are desfasurate la Marea Neagra, iar solutia catre care vrem sa indreptam politica noastra externa este internationalizarea Marii Negre“, enunta Traian Basescu in iunie 2005. Dimpotriva, Turcia considera ca formulele operationale la care participau exclusiv statele litorale, de tipul Black Sea Harmony sau BLACKSEAFOR, ca fiind structuri suficiente pentru gestiunea problematicilor de securitate si a riscurilor asimetrice din arealul Marii Negre.
La redactarea acestui dosar au mai colaborat studentii: Edda Bild,
Camil Stoenescu
si Andreea Moldoveanu
SABINA FATI
(In)Coerentele politicii externe
Coerenta politicii externe autohtone din primul an de presedintie Basescu si primul an al guvernarii portocalii s-a fragmentat treptat odata cu neintelegerile dintre palatele Cotroceni si Victoria. Axa Bucuresti–Londra–Washington, convertita in proiect geostrategic de Traian Basescu, a fost sabotata de liberali atat prin mesaje ideologice, cat si in plan practic printr-o ofensiva fara precedent impotriva presedintelui. In vara anului 2006, ministrul de atunci al Apararii, Teodor Atanasiu, a trimis atasatilor militari ai statelor NATO o scrisoare prin care ii anunta ca principalul partid aflat la guvernare a decis retragerea trupelor din Irak. Institutiile de baza ale statului au inceput practic sa dea semnale de politica externa divergente, inca de la inceputul guvernarii PD–PNL, cand fostul premier Calin Popescu Tariceanu argumenta necesitatea retragerii trupelor romanesti din Irak, in conditiile in care tara isi asumase angajamente ferme, iar Traian Basescu vorbea despre participarea mai activa a Romaniei in teatrele de operatiuni.
Amicitia cu Rusia s-a deteriorat treptat dupa debutul entuziast din 2005, cand Traian Basescu a incercat sa puna in practica indemnul lui George Bush din 2002 de a transforma Romania intr-o „punte“ intre Est si Vest. Romania a semnat, la sfarsitul anului 2005, acordul de amplasare a bazelor americane pe teritoriul tarii, iar Moscova a considerat de la inceput ca aceasta actiune este indreptata impotriva Rusiei. Ambasadorul rus la Bucuresti, Alexander Ciurilin, a explicat ca tara sa nu pune la indoiala legalitatea bazelor militare, ci scopul lor. Dupa semnarea acordului de infiintare a bazelor si sosirea militarilor americani, relatiile Romaniei cu Rusia s-au racit, iar declaratiile dure ale presedintelui Basescu din 2006 au inghetat practic orice punte cu Moscova. Basescu a supralicitat probabil reactia Bucurestiului la declaratiile oficialilor moscoviti. Acuzand Rusia de santaj („exista riscul ca in viitor sa vedem cum Gazprom devine un instrument de presiune politica asupra Uniunii“) si de expansiune (Marea Neagra este „un lac rusesc“), Traian Basescu a inchis usile pentru o buna perioada. Presedintele si-a explicat impulsurile negative spunand ca „exista o presiune pentru relatii privilegiate cu Rusia“ si ca se „opune acestei tendinte“. In acelasi timp, insa, fostul premier, Calin Popescu Tariceanu, deplangea faptul ca economia autohtona este impiedicata de gesturile prezidentiale „sa profite de piata ruseasca“, „unde concurenta este mult mai mica decat in UE spre care se indreapta 70 la suta din exporturile romanesti“.
Romania si-a jalonat adesea relatiile cu vecinii din Est in functie de dialogul (sau tacerea) cu Moscova. Dupa efuziuni care duceau chiar catre un plan de unificare a celor doua tari in 2005, dupa cum povestea un an mai tarziu chiar Traian Basescu, Romania s-a intors cu spatele la Chisinau. Sinusoidele presedintelui moldovean, Vladimir Voronin, au trasat practic harta nervozitatilor reciproce, demonstrand intr-un fel ca Romania nu are o strategie clara si batuta in cuie pentru Republica Moldova. Intre cele doua state politica a fost facuta de diplomatiile furioase si de spontaneitatile celor doi presedinti.
Jocurile cu Ucraina au crescut si descrescut pe aceeasi axa, de la pozitiv la negativ, iar Traian Basescu a spus, cu cateva luni inainte de verdictul de la Haga pentru delimitarea spatiului maritim din jurul Insulei Serpilor, ca cei care au negociat tratatul bilateral n-ar fi trebuit sa alerge la Kiev „sa scrie dupa dictare“. Unul dintre cei acuzati indirect, Cristian Diaconescu, era seful negociatorilor si a devenit ulterior ministru de Externe, deci unul dintre principalii colaboratori ai presedintelui. Romania a sustinut la Summit-ul NATO din 2008 aducerea Ucrainei si Georgiei in anticamera Aliantei Nord-Atlantice, dar mai apoi a preferat sa faca joc de glezne. Summit-ul NATO de la Bucuresti a devenit un punct de inflexiune in politica externa a Romaniei. Traian Basescu si-a reconciliat relatia cu Vladimir Putin, iar aceasta reconciliere pare sa afecteze deja relatiile Romaniei cu Ucraina si, poate, dupa alegerile din Republica Moldova, si conexiunile cu Chisinaul vor glisa.
