Privesc totul cu o crunta, afectuoasa luciditate

Le arat scriitorilor suedezi o tara vitala, dinamica
Printre darurile pe care le-au primit cititorii mai tineri dupa decembrie ‘89 a fost si descoperirea scriitorilor din exil, "plecati". La ora actuala, dupa mai multe carti aparute aici, inclusiv cele doua volume de jurnal, esti una dintre cele mai cunoscute si admirate scriitoare. Dar creatia ta literara este mai cuprinzatoare. Care este sentimentul tau ca scriitoare atunci cand te gandesti sau vii in Romania? Cum ti se pare publicul literar, viata literara, simti ca esti cunoscuta asa cum ar fi normal sau inca mai resimti urmarile despartirii si cenzurii de aproape 20 de ani?

Dupa cum ai observat, poate, vin intotdeauna in Romania cu prietenii mei, scriitori suedezi de elita; mereu prezentand cartile lor si foarte rar vin pentru mine insami - numai cand aparitia cartilor mele coincide cu publicarea traducerilor mele, care sunt niste alegeri subiective. Traduc numai ce-mi place foarte mult, calatoresc numai cu cei care mi-au fost prieteni inca de la inceput (anul 1974, luna octombrie), din acel timp cand inca nu invatasem suedeza si habar nu aveam ca voi traduce intr-o buna zi cartile lor.

Inca de la inceput ei mi-au acordat increderea si prietenia lor complet dezinteresata, pentru totdeauna. Indiferent cum am fost primita in Romania (si sunt fericita ca am fost mereu primita foarte bine si sunt foarte recunoscatoare pentru asta) eu am venit si voi veni mereu nu pentru "faima mea", ci mai degraba pentru a le arata prietenilor o tara (in care m-am nascut si crescut) care, cu toate paroxismele timpului, a ramas o tara vitala, "dinamica" (cum o numeam eu bine intr-un poem de tinerete), o tara extraordinara nu numai pentru locuitorii ei (cu multe nationalitati), ci si pentru natura unica de care generos are parte. O tara, pentru mine insami, plina de mister, in plina efervescenta de a-si vindeca ranile si a recladi normele etice care au existat odata (inainte de razboi si de includerea in imperiul rosu), o tara europeana.

Nu resimt nimic negativ cand vin in Romania, dar nici nu am un entuziasm tamp, de duzina, un fals patriotism, ci privesc totul cu o crunta si afectuoasa luciditate, sperand ca oamenii sa devina si mai activi in speranta de a recladi o adevarata democratie. Nu ma gandesc la mica mea persoana - eu exist, ca orice scriitor mai ales, prin cartile mele si fac distinctia intre scriitor si persoana mea sociala.

De fiecare data regasesc viata literara si pe colegi si prieteni aproape neschimbati, desigur cu o aura mai mult sau mai putin deasupra capului. Vederea mea e din exterior, dar in cartile lor ii regasesc pe acesti colegi si prieteni in ipostaza cea mai stralucita - acolo suntem, imi place sa cred, cu totii cu mult mai desavarsiti decat in realitate. Acolo unde "fictiunea poetica" a atins adevarul greu de patruns.

Traiesc intr-o manastire cu meseria mea
Povesteste ce ti se pare important, pentru publicul care nu te-a cunoscut atunci, cum ai scris inainte de a pleca din Romania. Ai cunoscut medii literare importante, dupa ce ai plecat, cum ne situam noi (scriitori, editori, cititori) alaturi de ele, printre ele?

Publicul care nu m-a cunoscut poate citi cartile mele; acolo se afla cel putin o scanteie din personalitatea mea care imi este straina chiar mie - fiinta secreta prin excelenta etica. Restul sunt tenebre, ca sa-l parafrazez pe Henry James. Voi spune numai ca: inca de la inceput am fost privilegiata pe toate planurile, asta datorita unui factor necunoscut, dar si pentru ca sotul meu, editorul René Coeckelberghs era o personalitate puternica si era foarte apreciat in lumea culturii suedeze. Din prima zi a sosirii la Stockholm, pe data de 19 octombrie 1974, ziua de nastere a lui René, i-am cunoscut pe aproape toti marii mei prieteni de mai tarziu, prieteni care nu m-au dezamagit si care sunt si prietenii mei de azi. I-am simtit mereu ca pe niste spirite inalte protectoare care m-au inconjurat mereu cu profunda afectiune si, dupa moartea lui René, au format un cerc luminos in jurul meu de teama de a nu ma sinucide. Asa ca nu m-am simtit niciodata izolata. Acest privilegiu mi-a atras chiar ura romanilor de aici, e firesc sa fie asa: se simt frustrati de neputinta de a-si realiza visurile si de a iesi la suprafata din masa gri a anonimitatii, desi, dupa mine, acestor persoane nu le lipsesc deloc calitatile. Numai ca Suedia, ca orice tara occidentala, are codurile ei secrete la care nimeni nu poate ajunge decat printr-un efort supraomenesc si mult hazard.

Ura si invidia altora nu m-au impiedicat niciodata sa imi urmez calea mea. Caracterul meu altruist m-a impins uneori chiar sa ma amestec cu acesti compatrioti plini de resentimente dar asta n-a mers, pentru ca nivelul nostru spiritual era total diferit. Eu ma preocup in mod sustinut de imbunatatirea caracterului meu, traiesc ca intr-o manastire cu meseria mea, imi impun chiar asceza cuvantului avand ca epicentru al vietii mele o educatie crestina care pune mare pret pe contactul cu iubirea Domnului: a ramane in iubirea Lui si a evita sa cad in mania Lui. Lecturile zilnice ale filozofilor si misticilor, ale lui Epiktet, Swedenborg si Spinoza au facut din mine o noua fiinta.

Desi viata nu m-a crutat "probandu-ma" cu toate relele posibile, cu toate traumele posibile, totusi simt, cum am mai spus, ca am fost mereu "condusa" pe drumul cel bun inca din copilarie, prin educatia simpla in care statea in centru "rugaciunea inimii", prin traditia veche a familiei mele. Pe linia mamei, bunul suprem nu putea sa vina decat din mana Domnului.

Diferenta intre scriitorii, editorii si cititorii din Romania in comparatie cu cei din Suedia nu este prea mare. Sunt diferente de nuante: cei din Suedia sunt mai profesionali - de exemplu: nu ar ingadui niciodata greseli in textele din ziare, reviste si carti. Ei observa o inalta profesionalitate, care se invata cu timpul. Asta in toate domeniile vietii. Desi se produc mereu greseli, violente, crime, aparatul juridic este activ si functioneaza cum trebuie tocmai pentru ca oamenii sa nu se omoare intre ei (chiar si cu vorbele) si sa domine o stare civilizata in relatiile umane, protejand cu prioritate femeile si copiii.

Educatia severa luterana ii obliga pe suedezi sa-si reprime resentimentele violente. Aici ma gandesc la scriitorii romani care sunt imprudenti, jucandu-se cu injurii si acuzatii care intuneca si mai mult relatiile dintre ei.

Ca persoana care se straduie mereu sa dea o buna folosire reprezentarilor mentale ma gandesc ca aceste diferente tin de domeniul privat, personal, dar tocmai acest domeniu intim formeaza atmosfera mentala a lumii culturale. Indiferent de nationalitate si rase, oamenii au in general aceleasi probleme. Respectand inca din copilarie anumite norme etice, cred ca se poate ajunge la educarea unui popor catre o stare de spirit cat mai buna. Realizarile vietii economice oare nu vin mai ales dintr-o buna relatie si respect pe care oamenii trebuie sa si-o impuna impotriva caracterului lor prea impetuos, egoist? Sunt multe de spus in acest sens si imi e teama ca nu am facut decat sa ating problemele acestea grave la care meditez in fiecare zi.

Ceea ce imi place la scriitorii suedezi e acceptarea diferentelor. Nu se impune numai dansul de la soba! In acest context sunt bineveniti si scriitorii straini, cu felul lor diferit de a simti si gandi, chiar si cei batrani, cu toate violentele noului val de teribilism al noii generatii care imbatraneste si ea, avand aceeasi soarta ca si cei pe care i-au negat...

Nu avem aici un spatiu special ca sa vorbim si despre pericolele globalizarii ducand la saracirea limbilor nationale inabusite de limba natiunii care a cucerit planeta. In acest sens amintesc ca Suedia e poate singura tara in care au fost recunoscute prin legi limbile (si prin ele culturile) tuturor nationalitatilor care traiesc in Suedia, incepand cu mult dispretuita limba si cultura a tiganilor. (Sunt multe de spus si despre acest popor dispretuit, pe spinarea caruia se incearca sa se puna toate esecurile natiunilor dominatoare.) Trebuie sa adaug ceva in privinta scriitorilor romani: ei mi se par mult mai deschisi, avand o mare fantezie, capabili sa dea viziuni neobisnuite lumii. Dar peste aceste calitati mari cad uneori umbre ale unei excesive preocupari de sine, a unei megalomanii ciudate.

In Italia acest tip uman se numeste colorat: "paraculo", iar in Franta aceasta atitudine se numeste pur si simplu: "nombrilism". Nombrilismul e o dovada de imaturitate, de lipsa de humor - umilinta. Stim ca toti marii dictatori nu aveau humor. Se spune, pe buna dreptate, ca, daca Hitler ar fi avut putin humor, n-ar fi declansat catastrofa de care Europa sufera si azi. Pastrand proportiile "nombrilismului" unor scriitori romani care nu se poate compara totusi cu cel al marilor tirani, cauzand numai mici "fiasco", trebuie spus ca el e dezagreabil, exclusivist, tradand o mare angoasa in ceea ce priveste afirmarea de sine.

In volumul II sunt amintite articolele despre dramatica situatie din Romania pe care le-ai scris inainte de ‘89, manifestatiile din fata ambasadei Romaniei. Evoca-ne acele momente de acum 13 ani si felul in care ti se pare ca au evoluat lucrurile in aceasta zona. Esti multumita, esti dezamagita?

Si eu si Birgitta (Trotzig), care mai fusese o data in Bucuresti, am fost placut surprinse de schimbarile de la aeroportul Otopeni. Era frumos, curat, elegant, cu un personal amabil, civilizat, totul cu acelasi standard ca in Occident. Dar ce ne-a incantat si mai mult a fost faptul ca rosiile aveau gust si parfum, la fel ca si alte legume si fructe. Ceea ce m-a facut sa banuiesc ca in Romania supravietuieste inca un biotop si ca natura intr-un fel special a fost protejata de tratamentul chimic occidental...

In afara soferilor de taxi care erau in culmea nervozitatii, oamenii de pe strada mi s-au parut amabili, mai putin stresati si alienati decat in Suedia. Farmecul lor natural nu s-a stins si nici nu a incremenit intr-o grimasa "moderna". N-am mai vazut cainii in haite, cautandu-si un stapan. Copiii cerand un banut parca au disparut si ei, copiii care ne-au impresionat in acea iarna de pomina cand am venit cu Birgitta pentru a-i arata "Bucurestiul meu". Acum totul era altfel - se lucra intens la repararea soselelor, exact cum se face si la Stockholm, mereu, pentru ca aceste drumuri asfaltate sunt cele mai sensibile suprafete la viteza nebuna a timpului nostru.

Mult mai mult decat o prietenie si o iubire
Volumul II al Jurnalului este dramatic concentrat asupra sotului tau, René. Dar si in primul volum, cel al plecarii si descoperirii unei noi lumi, el este deja prezent. Povesteste-ne cum l-ai cunoscut si cat de greu a fost pana ati reusit sa fiti impreuna.

Pe sotul meu, editorul René Coeckelberghs, l-am cunoscut la Uniunea Scriitorilor, unde a fost prezentat multor scriitori tineri. Si nu cum pretinde Nicolae (Breban): ca el insusi mi l-a prezentat. Ii inteleg autoadmiratia capabila sa-si asume chiar paternitatea universului. Dupa intalnirea de la Uniune, cand nu vorbisem mai nimic cu el, René a cerut sa ma vada personal prezentandu-mi pe sotia lui, Christine, si pe cei doi fii, Yves si Alain, care venisera pentru prima oara in Romania.

In Jurnalul III am descris in amanunt aceasta intalnire scurta si mai tarziu adevarata cunostinta cu René, consecintele tragice ale legaturii mele cu el, traumele culminand cu plecarea mea din tara. Lucrurile trebuie prezentate intr-un context pentru a sesiza atmosfera de teroare si pierdere cu care am platit, asumandu-mi consecintele pasiunii mele. Pentru ca a fost mai mult decat o prietenie si o iubire, mult mai mult decat atat.

Imi place mereu ce pare la inceput imposibil
De curand Norman Manea spunea ca ramane scriitor roman, fiind esentialmente legat de limba romana. Esti scriitoare suedeza, scrii si in franceza, dar in romanele tale se pot recunoaste personaje si istorii romanesti. Care este sentimentul tau de apartenenta?

Si eu sunt profund legata de limba romana, ca si Norman Manea si altii. N-am incercat niciodata "sa-mi extirpez" limba materna "ca pe o tumoare". Sunt un scriitor roman - nu mi-am schimbat nici macar numele, neadaugand dupa regulile fonetice ale suedezei inca un "l" si nici folosind numele occidental al lui René... Da, un scriitor roman care a exclus cu timpul din caracterul lui romanesc anumite trasaturi de caracter care nu-i placeau, de exemplu: mica doza de "nombrilism", care ma ingreuna chiar in viata mea intima. Am devenit cu timpul o alta persoana tot ramanand aceeasi. Asta a venit natural, traind intr-o alta tara printre alti oameni mai corecti, mai severi si mai sobri. Prietenii mei suedezi spun acum ca sunt romanca amestecata la jumatate cu "svenskhet" (ceea ce e suedez). Nimeni nu sta intr-o gradina mult timp fara sa se umple de mirosul si parfumul ei. Am scris in franceza pentru ca vorbeam cu sotul meu in aceasta limba pana cand am invatat noua limba, suedeza. Am fost incurajata sa scriu in suedeza, chiar limba parca m-a impins la asta. Am vrut, la urma urmei, sa-mi arat mie insami ca pot! Imi place mereu ce pare la inceput imposibil!

Cand ai plecat erai cunoscuta ca poeta, facusesi si jurnalism. Acum esti cunoscuta si prin proza si memorialistica. Exista un gen literar privilegiat, exista o legatura de varsta cu genurile literare?

In primul rand, eu nu scriu memorii. Jurnalul meu este "unic" (dupa cum spuneau Mircea Cartarescu, Matei Calinescu si Ileana Malancioiu si chiar stralucita actrita Irina Petrescu citind din proprie initiativa fragmente din carte ca pe niste eseuri scurte sau poeme la lansarea cartii, in Sala Oglinzilor, pe 3 octombrie 2002), in felul meu incercand sa concentrez toate posibilitatile mele estetice. Toata viata am tinut un jurnal, textele au disparut ca si alte manuscrise cand (dupa marturia domnului Al. Paleologu, care era vecinul meu) in fiecare zi cineva venea in apartamentul meu, plecand cu cate un obiect. De altfel, am inceput publicarea jurnalelor I si II (600 de pagini) inca din anii 1982 -1986, aici in Suedia, cand inca mai atarnam cu un picior pe taramul tineretii. In plus am scris mereu si publicat poeme si acum astept, in curand, aparitia unui nou roman la Editura Albert Bonnier.

Nu cred ca genurile sunt legate de varsta, in cazul meu.

Ce scrii acum?

Acum scriu la o noua carte, un lung poem in proza, traduc mai departe din scriitorii iubiti, si aleg din masa de texte substanta unui nou Jurnal, al treilea, avand ca tema esentiala mereu viata, moartea, supravietuirea si lupta cu creatia, eforturile mele de a ajunge prin scris la Celalalt: "la maitrise de recherche des chemins vers les autres, L’Autre" (Birgitta Trotzig).

Nu ma pot odihni decat desenand si scriind. Restul e intuneric si haos. Iubind viata cu pasiune, aceasta pasiune a devenit cu timpul un fel de inalta datorie - felul meu de a fi om.