De același autor
Asemănarea dintre generalii americani şi cei români e cel mult vagă. Şi din acest motiv şansele ca, la noi, un general să ajungă preşedinte sunt cel mult mici. Cu ocazia recentei recalculări a unor pensii disproporţionate, am aflat poziţia foştilor conducători militari atât în chestiunea privilegiilor, cât şi în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Cu alte cuvinte, un principiu impus nouă pentru privilegiile lor. Asta da, demnitate, rarisim model de onoare!
Descoperirea m-a frapat întrucâtva, pentru că an de an armata se situează pe unul dintre primele locuri în privinţa încrederii populaţiei în instituţiile statului. Ca şi în cazul Bisericii, aflăm că ne plasăm încrederea foarte prost. Adică noi le-o dăm sub formă de privilegii, iar ei ne-o întorc sub formă de principii. Deşi, în principiu, ambele instituţii cheltuiesc bani mulţi din bugetul public şi întorc către societate beneficii discutabile. Doar că discuţia asta nu se poate purta, pentru că, nu-i aşa?, nu putem chestiona nişte monumente sacre ale încrederii naţionale. Nu poţi să fluieri nici în rând, nici în biserică.
Însă nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi tăcerea ei. Monştrii noştri de azi nu au mai multe capete (uneori n-au niciunul), ci doar multe buzunare. Au gură mare nu ca să lupte cu duşmanii răi, ci ca să-şi umple burţile moi. Nu intră-n pământ nici în luptă, nici de ruşine. Sunt un fel de curiozitate a involuţiei, postmodernişti în aspiraţii şi preistorici în apucături.
Onoarea militară se formează la instrucţie, se câştigă pe câmpul de luptă şi serveşte drept exemplu din poziţii de conducere. Armata română de acum, care îşi trage metehnele din armata lui Ceauşescu, nu onorează niciuna dintre etape. Instrucţia e doar o privare de condiţii decente de antrenament, câmpul de luptă îl văd în străinătate doar câţiva, iar în poziţiile de conducere se plimbă hârtii, rapoarte şi fluturaşi graşi de salariu. Nici viitorul nu sună prea bine.
Un prieten care a absolvit de curând Colegiul Naţional de Apărare mi-a descris întreaga experienţă ca pe o glumă proastă.
În aceste condiţii, dreptul la privilegii în virtutea onoarei militare e un subiect care comportă amendamente şi lămuriri, ca să încercăm să înţelegem toţi acelaşi lucru prin aceleaşi cuvinte. Dar cine să demareze clarificarea? Dilema societăţii româneşti de astăzi e că nu mai avem de unde să începem. Apelul la principii l-ar putea face doar cineva care le are şi care se comportă conform lor. Parlament, guvern, CSM, Clubul Român de Presă, Armata, Biserica etc. - cine să arunce primul mănuşa fără să şi-o arunce în faţă? Cine poate răsturna o scară de valori în care privilegiile te fac respectat, iar principiile te fac de râs?
Într-un mod care tinde să devină aproape o metodă, suntem iarăşi originali. În România, a avea principii a ajuns un privilegiu. Cel mai de preţ. Foarte puţini şi-l mai permit. Faţă de privilegiile la modă, ăsta e unul aparte. Trebuie să fie eminamente discret. Nu poţi face caz de el pentru că eşti expediat rapid în derizoriu, caduc sau irelevant.
În trecut, rolul de păstrător al principiilor perene în faţa privilegiilor vremelnice revenea elitei. Acelei elite care a construit statul român, cu principiile şi instituţiile lui de funcţionare. Comunismul a înlocuit elitele cu oportunişti, instituţiile cu sinecuri şi principiile cu privilegii.
Problema cea mai mare cu prevalenţa privilegiilor asupra principiilor e că nu putem construi. Principiile construiesc o societate, privilegiile o clică. Principiile adună oamenii, privilegiile îi separă. Principiile comportă obligaţii, privilegiile doar drepturi. Şi, dacă nu putem construi, nu putem exista, ca naţiune. Evident, asta ne mai preocupă doar pe cei care ne-am dori un astfel de privilegiu. //
