Privirea, un delict

Pentru a înţelege mersul lumii, cumperi o carte. Costă. Pentru a te distra cu starea lucrurilor, mergi la cinema sau la teatru. Şi asta costă. Pentru a asculta pulsul vieţii actuale, mergi la concert. Asta te costă şi mai mult. Doar arta, arta recentă, cea din galerii şi săli de expoziţii te poate branşa, cel mai frecvent pe nimica, la dinamica actualităţii. Aceasta este şi nada artei contemporane: nu plăteşti pentru ea, ci eşti chiar răsplătit (vernisajul este un regal de un anumit tip, fursecarii ştiu de ce). Galeria e un loc curat, alb şi aseptic, domnesc, unde intri la expoziţie gratis şi eşti gratificat cu frumos, sens şi bucate alese. Şi un covrig dacă e, e mai mult decât biletul rupt cu care rămâi în buzunar când ieşi de la film. Poate fi ceva mai dezirabil, mai apropiat de ideea unui paradis cultural decât asta?!

Arta a devenit, datorită acestei excepţii, ultimul refugiu al ideii de cultură democratică, deschisă, benefică şi accesibilă tuturor. Mai mult, prin caracterul idiomatic şi frecvent ermetic al limbajului ori al mijloacelor tehnologice de ultimă generaţie pe care le antrenează, artele vizuale stau sus pe turnul aspiraţiei nelimitate către progres, dând cel puţin novicilor senzaţia că asistă, în galerie, la înfăptuirea unui pas înainte de către umanitatea iscoditoare pe solul lunar al propriei ignoranţe. Poate fi ceva mai înălţător decât asta?! Mai mult, extinzând conceptul avangardist al artei fără frontiere, mulţi artişti actuali fac muncă de asistenţi sociali: lucrează cu bătrânii din aziluri, fac masaj deţinuţilor depresivi, te învaţă ce e bine şi ce e rău, cu ce partid să votezi sau cum să emigrezi clandestin dar confortabil, cum să refoloseşti biletele de autobuz uzate sau gemul de căpşuni stricate. O minune de umanitate este arta actuală! Ea ne face interesul şi când e abstruză şi când e zuză. Numai că totul este o pură convenţie, una pe bani şi pentru bani. Toată deschiderea şi bunăvoinţa aceasta este o captatio benevolentiae sau potlatch la care arta se supune în propriul ei beneficiu. Şi, nu întâmplător, tot artele vizuale sunt cele care adună de pe piaţă cele mai mari sume de bani în dreptul unui singur nume şi obiect, mai mari decât acelea strânse de scriitori, muzicieni sau chiar actori. De la recordurile doborâte unul după altul de către casele de licitaţii, fie că este vorba despre Giacometti sau Damien Hirst, până la sumele enorme investite în cele mai profitabile temple ale contemporaneităţii - muzeele şi galeriile -, sistemul artei, atât de deschis şi benefic societăţii cum pare el, se dovedeşte una dintre cele mai performante maşinării actuale de făcut bani.

Bunăvoinţa fără limite este, aşadar, o investiţie, un placaj sub care fojgăie banul. Nu şi la noi. În două momente recente m-am confruntat cu portretele de Dorian Gray ale artei locale, cu masca forţată de bunăvoinţă sub care plesnea ipocrizia, dezinteresul, vulgaritatea, reducerea privirii celuilalt la un delict cu greu îngăduit de majordomii casei domniei-sale, Arta. Cel mai cras exemplu este MNAC, unde, de la începuturi şi până la ora actuală (dar parcă acum mai abitir chiar) te izbeşti, la intrare, de vidul chinezesc al detectorului de terorism, aparatul acela întâlnit doar în aeroporturi, magazine israeliene şi în câteva dintre marile muzee. Nu aparatul este problema, ci cei 4 (patru!) gealaţi galonaţi care, recent, m-au somat de cum am intrat: Dumneavoastră ce căutaţi?! Întrebarea, într-un muzeu, mi s-a părut superfluă, ba chiar stupidă. Am răspuns, sincer, că o să aflu ce caut şi că sarcina galoanelor lor este să privească pe monitorul aparatului, nu în conştiinţa mea. Acestea fiind spuse, din corul celor 4 vânători de decompense ce murmura aria lehamitei, s-a desprins o drăguţă doamnă haină, cu stele, table, petliţe şi fireturi pe haină, care, pe nerăsuflate m-a apostrofat: Vă ştiu eu pe ăştia, tot ce vă doresc este să vă arunce unii în aer, şi atunci o să vedeţi de ce suntem noi aici. Mentalitatea de maiores terrae a poliţailor nu m-a surprins, era ceva tipic românesc.

Orice funcţionar, la noi, e stăpânul ghişeului şi al solicitantului totodată. M-a surprins însă ura faţă de vizitatori (şi cine a fost la MNAC ştie că vizitatorii acolo sunt ca zăpada în deşert) a unor angajaţi, de departe excedentari ca număr, plătiţi din banii tuturor pentru a sta cu mâinile încrucişate şi cu limba slobodă cât e ziua de lungă. Vizitatorul era, pentru ei, un pierde-vară rătăcit şi ajuns, finalmente, pe mâna unor belferi. Nu era nicio legătură între aceşti supraveghetori şi omologii lor de la Luvru, de exemplu, care muncesc de fac scurtă la mână zi de vară până-n seară, cu cozi infinite în faţa aceloraşi aparate, dar niciodată excedaţi, mereu amabili şi incapabili să pună întrebări idioate. Iar la Luvru poţi s-o vezi cel puţin pe Mona Lisa, în timp ce la MNAC poţi s-o vezi cel mult pe Mona Chişa!

Mi-am spus însă că la MNAC spiritul viu al Casei Poporului s-a infiltrat, normal, în vinele celor ce-şi fac veacul acolo. Dar nu acelaşi lucru mi l-am putut spune dintru-nceput la Pavilion Unicredit, unde am fost să admir una dintre ultimele baricade anticapitaliste şi anticorporatiste ridicate acolo, intitulată, simptomatic zuz-abstruz, Just do it. Biopolitical branding (ce frumos arată titlul -nu-i aşa?!-, ca la Lego). Expoziţia (dotată cu o cărticică a şefului de cuib intitulată, inevitabil, Liberal Consensus vs Populism) era, ca mereu acolo, o pavilionie curată, adică un mix arbitrar de imagini oarecare, modeste, puţine, relevante pentru orice şi nimic, de la protest la plictis. Dar, după ce am privit un timp, pe când mă apropiam de sfârşitul vizitei, am sesizat că un tânăr prezentabil se aţine în spatele meu. Am devenit brusc preocupat, temător, acolo, nu neapărat pentru buzunarele mele. La un moment dat, tâ­nărul a intrat, zâmbind politicos ca o cheese -cake, în vorbă. Mi-a grăit, într-un admirabil dialect newspeak corporate-ongist, despre un eveniment privat care urma să aibă loc după închiderea galeriei. Adâncit în căutarea artei de pe pereţi, am declinat oferta tânărului. El a insistat. Nu era, aşa cum crezusem, un agent de vânzări la evenimente sub acoperire.

Era un fel de organizator. Pe acelaşi ton mieros, dar presant acum, mi-a spus că nu voia să mă invite la eveniment, ci să mă dea afară din stabiliment. I-am răspuns, contrariat, că mai sunt 10 minute până la închiderea oficială a programului galeriei şi că, aruncând o privire în jur, nu vedeam pe nimeni în afară de noi, nici un invitat la evenimentul evocat. Nu are relevanţă asta, mi-a spus tânărul care mă escorta neabătut spre ieşire, „Ei“ trebuie să se asigure că totul este pus la punct din timp, chiar dacă nu va veni nimeni. M-am simţit prost, aşa cum şi voia să mă simt organizatorul cu surâs profesional şi dur. Am realizat că eu sunt „populistul“ înrăit ce stă în calea tinerilor cool, invizibili, dar sigur avizi de „liberal consensus“. Consens restrâns, între ei. Edificat, în acel moment am decis să fac această scurtă introducere la moravurile dindărătul ruinurilor retoricii binevoitoare a artei contemporane. La Bucureşti. //