Problemele dreptei

De ce dreapta s-a fărâmiţat şi a pierdut atât de brusc din importanţă după pierderea puterii?

Europarlamentarul PDL Cristian Preda atră­gea atenţia, într-o postare pe blogul per­so­nal din 22 aprilie, că „peste 13 luni au loc alegeri europene, iar peste 20 vom avea un nou preşedinte“, iar dreap­ta se fragmentează, în loc să se coaguleze. „Din do­uă, una: fragmentarea va continua sau, dimpotrivă, va apărea un factor de co­agulare“, mai scrie Preda, care trece în revistă puz­deria de fundaţii şi partide de dreapta: PDL, Mişcarea Populară, Iniţiativa Ro­mâ­nia Liberală, Noua Republică, Forţa Civică, PNŢCD, Alianţa D.A. resuscitată prin ali­anţa ultimelor două.

Deşi pe dreapta pare mare înghesuială şi agi­taţie, opoziţia a sucombat. În par­la­ment, ma­joritatea USL impune orice doreşte, fără piedici majore. Mircea Marian ob­ser­va, într-un editorial – În sfârşit, o ştire bună: opoziţia parlamentară şi-a dat du­hul –, publicat pe 25 aprilie în Eveni­men­tul Zilei, că un singur parlamentar a votat împotrivă la numirea unor nume con­tro­versate în Autoritatea de Supraveghere Fi­nanciară. Un singur parlamentar s-a opus, alţii, care ar fi putut să o facă, s-au bucurat de funcţii mărunte în ASF, mici oscioare rămase de la ospăţul puterii.

Cum s-a ajuns aici? De ce dreapta s-a fă­râmiţat, a slăbit, a pierdut atât de brusc din importanţă după pierderea puterii? Cea mai banală explicaţie ar fi că gonflarea par­tidului, cât timp a stat la putere, s-a făcut artificial, aşa că dezumflarea s-a pro­dus rapid. Cei mai mulţi comentatori cons­tată că dreapta nu are acum un lider au­tentic. Ioana Ene Dogioiu este de părere că nu de proiecte şi partide duce lipsă dreap­ta, ci de un politician capabil să coa­guleze în jurul său toate aces­te energii împrăştiate. „Noi, românii, am avut ne­voie de un conducător, pre­ferabil mână forte, pe care să-l urmăm, să-l iu­bim şi să-l urâm, cu care să ne identificăm sau de care să ne disociem, în ori­ce caz, la care să ne ra­por­tăm“, scrie Ioana Ene într-un editorial intitulat Dreapta, caut lider, pu­blicat pe 27 aprilie pe site-ul ziare.com.

Parţial adevărat, însă nu doar absenţa tă­tucului împiedică dreapta să-şi recapete vi­goarea. Liderul este important, dar ma­rea pro­blemă a dreptei nu pare a fi atât ab­senţa liderului, ci faptul că dispune de prea mulţi lideri, mulţi şi mărunţi, dar fie­care fiind convins că el este alesul. Or, această ri­valitate internă împiedică apa­ri­ţia li­de­rului providenţial. Cu toţii visează mo­men­tul când vor ridica steagul, iar în ur­ma lor, de voie, de nevoie, se vor în­co­lona toţi cei­lalţi. În realitate, nu se va în­tâmpla aşa. Or­goliile, idiosincraziile, mici­le rivalităţi şi poliţele trecutului îi împie­dică pe mulţi să se aşeze la aceeaşi masă. Călin Popescu Tăriceanu nu-l înghite pe Mihai Răzvan Un­gureanu, Udrea pe Blaga, Băsescu pe Tă­ri­ceanu, MRU pe Udrea, Mi­hail Neamţu pe aproape toţi, Baconschi în­ghite prea uşor aproape orice, iar Boc s-a izolat la Cluj.

Apoi, la problema orgoliilor se adaugă mes­chinul interes personal. Fiecare are acum alte priorităţi. Blaga să obţină maximum de profit din tăcerea PDL, alţii vânează po­ziţii, job-uri sau trag tare „să se aleagă“ la vi­itoarele europarlamentare. De soarta drep­tei le arde lor acum? Urgenţa este da­tă de pro­pria supravieţuire, de aranjarea vi­ito­ru­lui personal. Cu una-două excepţii, poten­ţialii lideri de dreapta nu prea stau pe pi­cioarele lor, în tot cazul nu se pot lă­uda cu prosperitatea liderilor de stânga. Acest pa­radox a tot fost subliniat, însă e o reali­ta­te, iar ea se adaugă la lista pro­ble­melor.

Adăugaţi la toate astea faptul că tele­vi­zi­u­nile sunt, de regulă, mai prietenoase cu stân­ga când e la putere şi mai agresive cu dreapta. Eternul handicap al dreptei se va agrava, deoarece stânga le oferă mogulilor în mod tradiţional un acces mai lejer la ba­nul public. Explicaţiile reprezintă o temă în sine, merită tratate separat.

În fine, dreapta mai are o problemă struc­turală, de fond. În afara PDL, partid aşe­zat pe clasica structură putredă de baroni cu reţelistica aferentă, toate celelalte sunt creaţii nefireşti, ridicate artificial, de sus în jos, şi care nu reuşesc să satisfacă aş­teptările publicului. Mişcarea Populară s-a născut la Cotroceni. Iniţiativa România Li­be­rală a venit pe lume în prezenţa şefului SIE, Teodor Meleşcanu, iar Forţa Civică este de fapt noul nume instituţional al unui singur om: Mihai Răzvan Ungureanu, fost premier, fost şef SIE. Ce simte oare publicul de dreapta în faţa acestor creaţii apărute din laboratoarele puterii? S-au năs­cut ele din dorinţa aprinsă a unor li­deri de a se bate pentru interesele elec­to­ratului de dreapta sau din nevoia de a avea un vehicul, din vanitate, din plăcerea de a se reprezenta pe sine?

„Este nevoie de ceva complet nou, cres­cut în afara establishmentului care con­duce România. Nu ştiu cum, cu cine, în ce fel. Trebuie să atingem punctul cel mai de jos, ca să putem urca din nou“, mai scria Mircea Marian în editorialul său. Ceva complet nou, apărut din afara sis­te­mului, pare o misiune imposibilă. Ani de zile am crezut că este posibil, însă socie­tatea românească nu are tradiţia comu­ni­tăţilor active, a asocierilor naturale pe ba­ză de afinităţi comune, de idei, valori şi principii, ci aproape exclusiv pe bază de oportunitate.

Aşa stând lucrurile, mai pragmatic ar fi ca oricare dintre formaţiunile pomenite mai sus să caute un lider, să se deschidă către oameni noi, să-i găsească şi să-i pro­mo­ve­ze, în loc să rotească mereu aceleaşi Mării cu alte pălării pe cap, sperând să mai pă­călească o dată electoratul. Trucul ăsta nu prea mai ţine. Dacă va crede că are deja destui şi că doar un complex nefericit de împrejurări îl împiedică pe viitorul lider să lumineze cerul opoziţiei, atunci va mai aştepta încă mult şi bine ca acesta să se nască. Nu-l va găsi, dacă nu-l va căuta. //