Protejarea „zonelor protejate“

Afirmaţia potrivit căreia suma demolărilor punctuale ale ultimelor două decenii în zonele protejate echivalează cu pierderile datorate restructurării zonale dintre 1980 şi 1989 rămâne valabilă. Iar relativa dezvoltare urbană (numai în termeni economici şi edilitari, îndreptată îndeosebi spre interesul imediat al sectorului imobiliar şi mai puţin în folosul general viitor) s-a realizat în detrimentul evident al „zonelor protejate“, cu grave efecte colaterale prezente şi de perspectivă.

La 20 de ani de la demolările zonale, prevăzute prin detaliile de sistematizare aprobate de Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare (echivalent cu Ministerul Dezvoltării), se încearcă revenirea la o formulă similară prin Planurile Urbanistice pentru Zonele Protejate (PUZP), aprobate de o structură a administraţiei centrale dedicate dezvoltării (precum fostul CPCP). Intenţia este de a legifera emiterea de avize PUZP, semnate de Ministerul Dezvoltării, în baza consultării unei Comisii interministeriale pentru zonele protejate, unde specialiştii „în dezvoltare“ vor avea pâinea şi cuţitul.

Or, între energiile dezvoltării generale (producţiei de bunuri utilitare) şi filosofia conservării sectoriale (protecţiei bunurilor cu valoare culturală) nu există, deocamdată, o bună relaţie. Efectele Legii sistematizării asupra oraşelor din România, îndeosebi a Bucureştilor, constituie un exemplu. După 1989, multe măsuri luate de ministerele legate de dezvoltare s-au înscris în aceeaşi categorie: descentralizarea dezorganizată a emiterii avizelor, renunţarea la proiectul Bucureşti 2000 (supapă pentru marile investiţii imobiliare, concentrate, şi nu dispersate în oraşe, cu efecte negative), întârzierea procedurii privind informarea şi participarea populaţiei la deciziile urbanistice etc. Atât Legea autorizării construcţiilor, Regulamentul general de urbanism, cât şi Legea urbanismului au favorizat dezvoltarea în detrimentul conservării (de conlucrare, nici vorbă). O ilustrare a mentalităţii ministerelor legate de dezvoltare o reprezintă activitatea arhitecţilor-şefi, îndeosebi a celor proveniţi din structura menţionată. (Presa susţine că actualul arhitect-şef al Capitalei a semnat într-un an mai multe avize dezavantajoase pentru zonele protejate decât predecesorul său în zece ani!)

Actele legale nu trebuie personalizate: chiar dacă actuala conducere a Ministerului Dezvoltării este bine intenţionată vis-à-vis de zonele protejate, nu înseamnă că următoarele vor păstra aceeaşi poziţie. Propusa trecere a răspunderii protecţiei zonelor protejate asupra Ministerului Dezvoltării (sau cum se va numi) se datorează mai mult influenţei şi puterii (din punctul de vedere al finanţării, personalului etc.) decât al vocaţiei!  Instrumentele specifice de acţiune ale Ministerului Dezvoltării sunt documentaţiile urbanistice, care sunt mult depăşite în cazul majorităţii oraşelor deţinătoare de „zone protejate“. E suficient ca acest minister să asigure întocmirea profesională a PUG-urilor şi a Planurilor Urbanistice pentru „Zone Protejate“, cu excluderea categorică a derapajelor şi derogărilor (care, chipurile, ar încuraja dezvoltarea urbană), dar includerea procedurilor de evoluţie a acestora.

Avizarea PUZP-urilor, precum şi a documentaţiilor de specialitate pentru imobilele componente (monumente sau nu) trebuie să rămână, firesc, în seama Ministerului Culturii, responsabil de valorile culturale ale fondului clădit şi amenajat. Cu condiţia ca secretariatul (nejustificatei) Comisii interministeriale, cu sediul la Ministerul Dezvoltării, să funcţioneze la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, sever subdimensionat din punctul de vedere al personalului şi al salarizării acestuia.

Trebuie precizat că mulţi miniştri ai Culturii s-au dovedit miopi vis-à-vis de obligaţiile decurgând din aderarea României la organisme şi acte normative internaţionale (de exemplu, Patrimoniul Cultural European, Convenţia Peisajului Cultural etc.), obligaţii necesitând specialişti şi logistică suplimentară. Ei nu au ştiut să facă lobby pentru fortificarea financiară şi înmulţirea personalului structurii pe care o conduc.

Formula discutată de cooperare între Ministerul Culturii (ca structură de specialitate) şi Ministerul Dezvoltării (ca structură de implementare în teritoriu) trebuie să impună întâietatea aspectelor culturale în PUZ-urile de zone protejate. Ministerul Culturii trebuie dotat cu tot ce este necesar pentru a monitoriza  din punct de vedere specific dezvoltarea acestor zone. În ultimă instanţă acestea reprezintă esenţa moştenirii arhitectural-urbanistice din România şi, ca atare, baza materială a unei viitoare industrii culturale. //

Cuvinte cheie: demolari, sistematizare, Legea urbanismului, peisaj cultural, national