Pe aceeași temă
Deşi slab reprezentată şi mult întârziată, abordarea comunismului cu instrumentele psihanalizei şi ale psihologiei sociale nu lipseşte cu totul în România: a întreprins-o deja Radu Clit în Cadru totalitar şi funcţionare narcisiacă, 2004. Sugestii utile pot fi găsite şi la Ion Vianu, Vasile Dem. Zamfirescu, Lavinia Betea sau Dan Lungu. Ele nu vizează însă şi dimensiunea „literară“ a propagandei comuniste pure şi dure. Nimeni n-a avut până acum, la noi, ideea unei abordări a realismului socialist prin grilă socio-psihanalitică. Sub acest aspect, recent apărutul studiu al lui Alice Popescu – la origine o teză de doctorat coordonată de Nicolae Manolescu - constituie o premieră.
Cartea revoluţionează (sic!) optica dominantă asupra realismului socialist, discutat de regulă dintr-o perspectivă istorico-literară descriptivă. Spun asta întrucât nici propunerile interpretative ale lui Eugen Negrici din Poezia unei religii politice şi celelalte (cu sugestii venite pe linia Alain Besançon-Raymond Aron-Raoul Girardet), nici examentul istoric al doctrinei propus de Sanda Cordoş (1999) n-au dus prea departe înţelegerea în profunzime a acestui fenomen transestetic, veritabil mutant ideologic al modernităţii „prometeice“. Un merit al volumului de faţă e de a-l lua foarte în serios, printr-un examen de profunzime interesând deopotrivă psihologia colectivă şi antropologia culturală. Căci, întrucât „resorturile politice, sociale şi economice din spatele maşinăriei literare comuniste nu reprezintă un mister“, „doar o interogaţie referitoare la celebra inginerie socială a sufletului ar mai putea solicita interesul“. Nu atât Freud, cât Jung, Adler, Erich Fromm şi îndeosebi Herbert Marcuse, cu ideile sale despre „reprimarea suplimentară“ şi „principiul randamentului“, constituie „motoarele“ acestei cărţi succinte, dar dense, scrise cu talent eseistic, nerv critic şi o participare ce indică exorcizarea unei traume pe care foştii adolescenţi ai anilor ’80 o cunosc direct.
Autoarea îşi ia necesarele măsuri de precauţie, avertizându-şi cititorii că scopul demersului „nu este nici pe departe acela de a se constitui într-un studiu mai mult sau mai puţin exhaustiv al creaţiilor realismului socialist din România perioadei amintite, ci doar de a oferi o nouă formulă de abordare a acestora, în care rolul operelor citate (atât din literatura română, cât şi din cea sovietică) este unul de argumentare, şi nu de epuizare a subiectului“. Construit „după un model în legătură nu cu realitatea, ci cu activitatea fantasmatică a Partidului“, realismul socialist cu codurile sale specifice devine astfel calea de acces spre macheta psiho-mentală şi activitatea fantasmatică a unui întreg sistem politico-social. Un sistem ale cărui reguli implică, la nivel psihanalitic, „ocultarea şi deformarea pulsiunii erotice ... în activităţi acaparante, convenabile controlului“, dar şi promisiunea „victoriei finale şi a nemuririi“ cu ocultarea programatică a morţii, a nebuniei, bolilor şi altor „disfuncţionalităţi“, prin confiscarea întregului aparat pulsional de către putere, atât la scară individuală, cât şi la scară socială.
Stimulativ, doldora de exemple irezistibile, e capitolul dedicat înregimentării ideologice a femeii, defeminizării sale ideologice şi adaptării la un model „falic“ (necesar, potrivit lui Alice Popescu, ca „asigurare împotriva rolului centrifug, proviaţă, incontrolabil pentru orice sistem totalitar, pe care aceasta îl joacă în societate“).
Autoarea are, neîndoielnic, dreptate când, reluând-o pe Regine Robin, subliniază că adevăraţii precursori ai esteticii realist-socialiste au fost, la jumătatea secolului XIX, Bielinski, Herzen, Dobroliubov, Pisarev şi Cernîşevski (scris în 1863 la închisoarea Petropavlovskaia, vizionarul şi inocentul Ce-i de făcut? e un valoros roman proto-realist-socialist...). În fond, opiniile estetice ale lui Marx, Engels şi Lenin, directivele lui Stalin, Plehanov şi Jdanov nu au făcut decât să dea „doxa“ doctrinei şi să o oficializeze.
Textele din literatura sovietică şi din cea română sovietizată pe care Alice Popescu le discută nu sunt numeroase. Sunt însă ilustrative în cel mai înalt grad: romane ca Ana Roşculeţ (analizată în detaliu), Brazdă peste haturi de Horvath Istvan, Facerea lumii de Eugen Barbu, Bărăgan de V.Em. Galan sau Lenţa de Francisc Munteanu, piese precum Cetatea de foc de Mihail Davidoglu sau Cumpăna de Lucia Demetrius, colecţiile revistelor Femeia muncitoare şi Femeia stau alături de Pavlik Morozov de Gubarev, Zilele vieţii noastre de V. Ketlinskaia, Drumul spre ocean de Leonid Leonov, Bătălie în marş de Galina Nikolaevna sau Aşa s-a călit oţelul de N. Ostrovski. Voinţa de a explora straturile ascunse ale fenomenului şi de a oferi perspective insolite asupra obiectului se vede din plin şi în capitolele despre „maşinismul“ comunist şi, pe urmele unor Georges Friedmann, Jacques Ellul şi Lucian Boia, despre fantasmele comuniste ale ştiinţei şi tehnicii (Megamaşina comunistă, Tehnologie şi industrializare în realismul socialist).
Reţin cu deosebire atenţia observaţiile despre metodele de stimulare a agresivităţii vindicative, despre repudierea de către ideologii sistemului (cu excepţia ereticului Troţki) a psihanalizei în favoarea reflexologiei pavloviene, despre amplificarea „misticii extatice“ a tehnicii în ţări înapoiate cu proces tehnologic impus sau despre fascinaţia pentru metal şi oţel a imaginarului industralist-comunist (dar Stalin însuşi reprezintă un cognomen care în limba rusă înseamnă oţel!). În privinţa relaţiei „erotice“ om-maşină - analizată cu exemplificări savuroase -, ar fi meritat discutat nu doar efectul „maşinismului“ asupra psihologiei umane, ci şi activitatea fantasmatică aflată la originea tehnicii moderne.
După cum ar fi meritat o atenţie sporită şi pseudo-elitismul „livresc“ (apud. Lucian Boia) al doctrinei „dictaturii proletariatului“, cu apetenţa ei pentru „măreţie“, pentru sublimul transformist şi pentru „idealismul“ ideologic fascinat de tipare magico-ezoterice.
Socio-psihanaliza realismului socialist trimite dincolo de literatură şi limbaj, către „umbra“ omului nou şi către o întreagă arheologie mentală a modernităţii totalitare, stabilind conexiuni atât cu despotismul „de drept divin“ al Egiptului Antic (un paralelism spectaculos, pe linia lucrării lui Lewis Mumford, The Myth of the Machine...), cât şi - prin refularea pulsiunilor sexuale şi thanatice - cu capitalismul industrial englez şi cu victorianismul. Nu mai puţin, cu consumismul postindustrial - pe linia controlului invizibil al populaţiei prin tehnologie, şi cu terorismul actual - prin „extazul de putere iraţională“. Apropierea de birocraţia totalitară a Egiptului Antic nu e decât unul dintre amendamentele aduse de Alice Popescu apropierilor curente dintre comunism şi creştinism: sesizând, pe urmele lui L. Dumont şi E. Troeltsch, incompatibilitatea dintre comunism şi personalismul creştin, Alice Popescu tinde să-l apropie pe cel dintâi mai curând de budism! Cât despre „morfologia“ realismului socialist... răspunzând peste timp unei provocări lansate de Mircea Nedelciu într-o tabără de creaţie pentru elevi, la care a participat ea însăşi, autoarea subliniază caracterul de „basme ideologice“ ale romanelor realist-socialiste (o adevărată „temă doctorală în sine“). Relevante, chiar dacă nu neapărat originale, sunt consideraţiile despre psihologia mulţimilor şi propagandă, dar mai ales conexiunile cu etologia lui Konrad Lorenz (ştiinţa comportamentului animal) în secvenţele despre abolirea ritualurilor politeţii din stalinism. Nervurile literare condimentează suplimentar lectura, alături de citatele (prea) abundente; adeseori întâlneşti consideraţii expresive de genul „Realismul socialist seamănă cu o ruletă rusească jucată la şase gloanţe“... Reprimată de realismul socialist, literaritatea triumfă în instantaneul „fotografic“ din Portret de grup sau în finalul acestui volum cu multiple deschideri şi o pasiune a ideilor contaminantă: „Precum un avorton expulzat din corpul literaturii, realismul socialist, acest proiect absurd care, fără să trăiască, a existat totuşi, ne priveşte cu ochii măriţi din borcanul formolizat al istoriei. Hipnotic, chiar dacă numai pentru un timp“.
„Hipnotizată“ ea însăşi, Alice Popescu a scris însă un studiu cât se poate de viu. //
// ALICE POPESCU
// O sociopsihanaliză
a realismului socialist,
prefaţă de Nicolae
Manolescu
// Editura Trei
// Bucureşti, 2009
