De același autor
Filmul fusese facut în 1991, dar imaginile despre aceste locuri "unde nu se întâmpla nimic" puteau fi luate ieri. Sau acum 20, sau acum 30 de ani. Uluitoare era viteza cu care cazusera aici, de la o incredibila înaltime, Nicolae si Elena Ceausescu - transformati în pachete explozive si purtati de colo-colo, cu oroare si spaima.
Avusesera la dispozitie o lume întreaga (cu covoare rosii, cele mai înalte titluri academice, caleasca reginei Angliei, bunavointa unor presedinti americani etc.) iar acum erau scosi din elicopter, mutati dintr-o masina într-alta si purtati de colo colo de oameni întâmplatori, care nu-si doreau decât sa scape de ei cât mai repede. Nu vom putea sa vedem, sa revedem acest basm oriental al zilelor noastre, fara sa întrebam, uluiti: unde, cum se evaporase atât de repede atotputernicul aparat de represiune care îndeplinise programul nebunesc de distrugere a tarii sub brand-ul Ceausescu, celebru în toata lumea? "Securitatea nu mai exista!" strigase, în uralele multimii adunate sub balconul fostului CC, presedintele viitor si actual, Ion Iliescu, la scurt timp dupa ce elicopterul pornise cu cei doi fiorosi dictatori, transformati, printr-o metamorfoza fantastica, în doi batrâni neputinciosi.
Da, aceasta e uluirea pe care o vom trai de câte ori ne vom întoarce înapoi si vom privi, cu ochii tot mai curatati de toxinele urii neputincioase, acumulate în noi în deceniile regimului ceausist, procesul de pierdere si transfer de putere, aureolat de sângele unor victime nevinovate. Am recuperat luna ianuarie, care era luna sarbatorii Lor, fara sa mai vrem sa întelegem miracolele din decembrie ‘89.
In absenta structurilor, evaporate cu o viteza incredibila, cuplul "raului" se redusese la dimensiunile infime a doi batrâni semi-infirmi, cu instinctele slabite, întelegând greu ce li se întâmpla, necunoscând nimic din realitatea acestei tari, pâna cu o zi înainte întinsa la picioarele lor, în care nu mai gaseau nici un coltisor linistit unde sa se retraga. In cele trei zile care le mai ramasesera de trait descopereau, treptat, o lume care îi detesta profund, visceral si un aparat la fel de inuman în momentul tradarii ca si atunci când le executa ordinele aberante.
Lovitura de stat, conchisese (pentru el) Ceausescu atunci când, în fine, pricepuse de ce era mutat din elicopter în masina, si pe urma în alta, si pe urma tot asa. Acum descoperea (prea târziu) pattern-ul loviturilor de stat cu care România a obisnuit sa îsi schimbe regimurile politice (de vreo sase ori într-un veac), trecând oportunismul la rang de bune maniere si desfiintând fidelitatea de pe lista calitatilor umane, daca nu obligatorii, macar respectabile. De aici poate explicatia unor defecte comportamentale, detectabile la nivel national în diverse momente istorice: lingusirea facila, lacoma agatare de functii, lipsa de respect fata de cei cazuti, fata de "looseri", absenta iubirii fata de aproape, absenta milei si umilintei crestine, într-un spatiu unde slujba pentru morti s-a aflat de atâtea ori în slujba politicului. Studiosii vor vedea cum laudele la adresa lui Carol al II-ea se muta în directia legionarilor si pe urma în directia maresalului Antonescu si asa mai departe, modelul stilistic fiind cu îngrijire pastrat pentru a straluci la serbarea cultului ceausist.
Cei 13 ani care au trecut ne dau în fine posibilitatea sa întrezarim spatiul privilegiat al acestei povesti din O mie si una de nopti: România lui decembrie ‘89, o tara a riturilor orientale prin care bântuie un Harun Al Rasid nelegiuit - recognoscibil, vulnerabil, transformat în strigoi. O meditatie despre putere, despre miraculosul care o inconjoara, despre misterul care dainuie, în ciuda tuturor dezvaluirilor.
E un film recomandabil tuturor politicienilor (români) care ar trebui sa devina (nici unul nu este) constienti de desertaciunea puterii si de veninul pierderii ei.
Sa fie aceasta lectie (deci teama de ce urmeaza dupa pierderea puterii) cea care tine treze instinctele lui Ion Iliescu si l-a ajutat sa încheie apoteotic anul, cu piciorul victorios pe gâtul rivalului tânar, Adrian Nastase? Un meci care nu s-a încheiat, totusi, sa luam aminte!
Teoretic, azi pierderea puterii nu mai implica în nici un fel riscurile dictatorului din decembrie ‘89: "Iliescu judecat pentru sângele varsat!" e un slogan pierdut în noaptea uitarii, care trezeste numai zâmbete jenate. Tânarul care intona cu patos în Piata Universitatii "Mai bine mort decât comunist!" este un prosper om de afaceri, miraculos, si el, nascut din spuma imunda a acestor ani, în care se amesteca Virgil Magureanu, Corneliu Zelea Codreanu si comertul cu arme. El a contribuit mult la deriziunea în care au fost aruncate, cu o mâna de profesionist, sperantele anului romantic ‘90.
Pierderea puterii nu mai poate sa însemne azi decât statutul actual al lui Emil Constantinescu - locuinta eleganta, indemnizatia convenabila si ramasul pe margine. Insuficient, s-ar parea, daca ne luam dupa încercarile repetate si mereu esuate ale echipei sale, deloc resemnata sa fie îngropata în acelasi mormânt cu maharadjahul.
Pentru ca acesta este pretul fidelitatii, al celor ce nu s-au decis sa tradeze la vreme, în tara tradarii diplomatice. Iar lectia lui decembrie ‘89 ne sopteste ca Ion Iliescu ori Adrian Nastase ori Emil Constantinescu sunt doar posterele, doar imaginile simbol ale unor grupuri de putere.
In cunoasterea lor nu am avansat, în 13 ani, nici cu un milimetru.