Putinismul este un fascism

Între personajul lui Putin și cel al lui Hitler, între strategia primului și aceea a predecesorului lui există puncte comune pe care ar fi absurd să le ascundem sub preș.

M-am gândit că cel mai bun titlu pentru cele ce urmează ar fi Ascensiunea lui Ar­tu­ro Putin poate fi oprită. Este, desigur, o aluzie la capodopera lui Bertold Brecht (As­censiunea lui Arturo Ui poate fi oprită) scrisă în 1941. La Brecht, acest Ar­tu­ro era în același timp Adolf Hitler și un prăpădit de ban­dit din Chicago, șeful bandei conopidei, pe cât de ridicol, pe atât de îns­păi­mân­tător și pe cât de îns­păimântător, pe atât de ri­dicol. Altfel spus, am de gând să-i schițez un por­tret lui Vladimir Putin. În care scop am să asum, trecând pe la Brecht, această re­ductio ad hitlerum - pe care au invocat-o, pe bună dreptate cred eu, și persoane ca Hillary Clinton, fostul ministru de Ex­terne ceh Karel Schwartzenberg ori Garry Kas­parov.

Mă grăbesc să-i asigur pe toți cititorii mei că sunt convins, și o spun în modul cel mai sincer, că nazismul a fost un fenomen unic, singular, fără precedent și fără urmaș și că, pe de altă parte, există întotdeauna un risc dacă te apuci să „reduci“ ceva la orice altceva. Și totuși. Dacă așezăm lucrurile la locul lor, dacă nu amestecăm merele cu prunele și da­că avem bine întipărită în minte ab­so­luta unicitate a hitlerismului, trebuie să ad­mitem că între personajul lui Putin și cel al lui Hitler, între strategia primului și aceea a predecesorului lui există puncte comune pe care ar fi absurd să le as­cun­dem sub preș.

În ce-l privește pe „Arturo“, Brecht a de­monstrat pentru vecie că Hitler era un ban­dit. Dar nici Putin nu e mai prejos – ni­mic mai ușor de demonstrat. Vă mai amin­tiți de Ana Politkovskaia și de cei cinci co­legi ai ei, ziariști la Novaia Gazeta, sin­gurul ziar de opoziție adevărat din Rusia, asasinați ca și ea în condiții neelucidate? Dar de Serghei Magnițki, avocatul acela cu­rajos care s-a hotărât să denunțe co­rupția sistemului încurajată de Putin și ca­re a fost arestat și torturat până a murit – în plină Moscovă A.D. 2009 - pentru că altfel nu-i puteau scoate din cap toate porcăriile pe care le descoperise? Și de ce să nu ne amintim și de oligarhii eliminați unul câte unul, uneori alungați, alteori asa­sinați la adăpostul unei nopți a cu­ți­telor lungi, care a durat ani la rând – Gu­sinski, Berezovski, Hodorkovski: oare as­ta nu e gangsterism, nu e arturo-uism fă­ră perdea? Și Pavel Iurov, artistul acela des­pre care nu se mai știe nimic, care a fost cu siguranță răpit și care e probabil ți­nut la secret, al cărui nume mai apare pe câte o pancartă fluturată de studenți în fun­dul câte unui amfiteatru? Dar Ianu­ko­vici, fostul președinte ucrainean, fugar din țara lui unde avea un trecut mafiot, ca­re a domnit aplicând metodele Mafiei și ca­re și-a luat tălpășița atunci când a fost de­mascat, așa cum fac toți mafioții? Sau toți derbedeii fără identitate, care se in­fil­trea­ză cu fețele acoperite în orașele din estul țării ca să ciomăgească, să lovească, să se­mene spaima, în speranța că îi vor îm­pie­dica pe oameni să voteze? Dacă nici ăsta nu e huliganism, atunci ce mai e? Nu sunt mai degrabă bandele din Chicago și apu­căturile lor de scursură a societății decât metodele folosite într-o viață politică nor­ma­lă, în relațiile internaționale normale? Eu nu admit nici ideea de „război civil“ în Ucraina: banda conopidei nu înseamnă război civil! Secăturile care iau cu asalt secțiile de vo­tare n-au nimic de-a face cu un război civil!! Nici mă­car n-avem nevoie de vreun Brecht ca să ne facă o de­monstrație: evidența este or­bitoare; dimensiunea ban­ditismului de proporții a pu­tinismului sare în ochii și în urechile oricui are ochi de văzut și urechi de auzit. Și cu asta am încheiat prima parte a de­monstrației, prima eboșă a portretului, cea mai ușoară. Mergem mai departe.

Și ajungem acum la strategia de acțiune externă pusă în mișcare de fostul ka­ghe­bist ajuns șef de stat și al cărui teatru pri­vilegiat, din păcate, este în acest moment Ucraina. De fapt, secvența a început în 2008 cu Georgia, când Osetia de Sud a fost ocupată pe motivul că așa-zisa ofen­si­vă a armatei lui Saakașvili punea în pe­ricol populația provinciei. După care a ve­nit Crimeea, unde s-a trâmbițat același tip de argument, umflat peste măsură de da­ta aceasta: intervenția rusească avea mi­siunea sacră de a împiedica un „ma­sa­cru“, ba chiar un „genocid“ comandat de „junta de la Kiev“. Nu s-au stins ecourile fanfarelor victorioase din Crimeea că a venit rândul orașelor din estul țării, unde trebuie alergat în ajutorul minorităților ru­sofone amenințate de oribilii asasini fas­ciști care s-au făcut stăpâni pe Maidan. La­să că, în Osetia, primejdia era pură fan­te­zie. Să trecem și peste comparația, vân­tu­rată de Putin și acoliții lui, între ce au fă­cut ei în Crimeea și ce au făcut occi­den­talii în Kosovo: kosovarii chiar au fost vic­timele unei epurări etnice; în Kosovo, moar­tea îi secera în fiecare zi pe mu­sul­manii „albanezi“; după câte știu, guvernul domnului Iațeniuk, un guvern democrat care asigură tranziția de când cu fuga penibilă a lui Ianukovici, nu a amenințat pe nimeni!

Ceea ce mi se pare demn de re­ținut este că această secvență amin­tește de o alta, care por­nește de la remilitarizarea Re­na­niei la Anschluss, trece prin re­giunea sudetă și ajunge la anexarea re­giunii Klaipėda din vestul Lituaniei. Este dez­gropat același pretext al amenințării la care ar fi expuși ici germanofonii, colo ru­sofonii. Aceeași răstălmăcire, acolo a drep­tului popoarelor de a-și hotărî singure soar­ta, aici a dreptului de a-i salva pe ci­vili, a datoriei și a responsabilității de a pro­teja – puțin mai lipsește ca Putin, care nu duce lipsă de cinism, să ne amintească de dreptul și datoria de ingerință! Aceleași referendumuri de toată jena, care va­li­dează lovitura și îi oferă lui Arturo Putin ace­leași procente nord-coreene precum ce­le 99% de după Anschluss. Aceeași ges­ticulație, după fiecare lovitură de forță, de a jura cu mâna pe inimă: „gata, asta și gata; asta a fost tot, dacă vă spun; nu mai fac; mi-ajunge; m-am liniștit; n-am ne­voie de Ucraina; nu-mi mai trebuie nimic; tot ce vreau de-aici încolo este pace, pa­cea și nimic altceva, pacea pentru tot­deauna“. Și același gest la occidentali, ca­re se grăbesc să înghită gogoașa pe ne­mestecate - vă amintiți de „Hitler e un gen­tleman“ al lui Chamberlain? Căruia îi răspunde în ecou incredibila frază a lui Steinmaier care, în plină criză a Crimeei, în timp ce Putin își împingea pionii cu o dezinvoltură, o obrăznicie, o violență care arătau clar că a înțeles că poate conta pe impunitate, exclamă cât se poate de se­rios: „să nu-l lăsăm pe Putin să ne de­vină adversar“. Chiar așa: să ne devină ad­versar... Deci omul care a dat lovitura în Crimeea și apoi la Donețk și Odessa nu ne e încă adversar, dar s-ar putea să de­vină... Mulți spun că Putin este un mare jucător de șah. Chestia cu „marele jucător de șah“ s-a lipit de el ca marca de scri­soare. Am auzit chiar oameni aparent se­rioși care habar n-au nici de șah, nici de Putin cum se extaziază de felul în care aces­ta aplică principiile „apărării lui Ale­hin“. O strategie familiară adevăraților ju­cători de șah: sacrifici o piesă pentru a-ți atrage adversarul pe terenul propriu și, oda­tă ce și-a destrămat apărarea, îl ataci și îl termini. Ei bine, clișeul ăsta insultă și jocul de șah, și pe Alexandru Alexan­dro­vici Alehin, acest imens personaj, acest su­percampion de șah. Insulta adusă lui Ale­hin, felul ăsta de a amesteca lucrurile com­parând un prost strateg ca Putin cu ma­rele și legendarul Alehin urmărește un scop clar: să ascundă uluitoarea analogie din­tre cele două triade: Renania-An­sch­luss-Sudeții și Osetia-Crimeea-Donbas.

Acum să vedem cum stăm cu ideologia. Sau, mai exact, cu această galerie de reflexe, pos­turi, atitudini care la politicieni constituie un soi de ideologie. Mă uitam la fotografiile ridicole în care stăpânul de la Kremlin își expune muș­chii, torsul, virilitatea în toate situațiile posibile și imaginabile. Toate imaginile aces­tea cu un Popeye rezultat din body­building – când la manetele unui bom­bar­dier cu apă, când călărind cu torsul gol prin taiga, când concentrat pe un tatami de judo. Parcă ar fi Mussolini în epoca lui de glorie. Și mă gândeam la cultul forței pe care îl ridică la rangul de regulă de aur în relațiile internaționale – „fac ce pot; merg până la capătul acestei puteri; atâ­ta vreme cât nimeni nu mă oprește, sunt o forță în marș și merg înainte“. Am reascultat, la sfârșitul interviului televizat din 17 aprilie, această frază bizară care ar fi putut ieși din gura unui kamikaze nazist sau a unui djihadist: „moartea este în­grozitoare? Nicidecum, ea poate fi fru­moasă; să mori pentru prieteni, pentru po­­porul tău, pentru țara ta, asta da moar­te frumoasă“. Nimeni nu s-a mirat că „raționalul“ Putin, hipercalculatul Pu­tin glorifică „martiriul“ în politică, ase­menea unui demn urmaș al tradiției fa­s­ciste. Și, pe urmă, legile contra homo­sexualilor adoptate anul trecut în Rusia – mă tem că lumea nu a înțeles foarte bine despre ce e vorba. De fapt, nu homo­se­xualii îl îngrijorează pe Putin. Ce îl in­te­resează pe el este feminizarea societății al căror agent aceștia par a fi, decadența ei, prăbușirea valorilor virile pentru care Oc­cidentul este un bun exemplu și de care Rusia s-ar putea molipsi. Lui Putin îi pasă de o posibilă renunțare la valorile tra­di­ționale și la principiile vehiculate de ma­rile religii, de negarea „principiilor mo­rale“, a „identității tradiționale, fie ea cul­turală, religioasă, națională sau se­xuală“, de punerea semnului egalității între „familiile numeroase“ și „familiile ho­moparentale“. El veghează la „în­tă­ri­rea unității societății, a statului și a na­țiunii“ – ceea ce miroase a pur fascism. Și este obsedat de înrădăcinarea sufletului regăsit al poporului într-o sfințenie ima­gi­nară care se adapă dintr-o glie, o memorie și din sângele strămoșilor. Nici mai mult, nici mai puțin decât Volk – volkisch, care la Putin devine Sfânta Rusie. Sunt marile teme ale unei revoluții conservatoare plim­bată de la limba germană la limba rusă. Atunci când Putin vorbește despre sufletul rus purtător de „cea mai înaltă distincție morală“, gândul ne duce la vechea ob­sesie a sufletului Volk-ului care va veni să regenereze o comunitate umană și na­țională coruptă, degenerată, primejduită de forțele care sunt la putere!

Există o ideologie putiniană. Ve­ritabilă. Structurată. Și care ori nu este în întregime formulată, ori nu este în întregime asumată, dar care există și se regăsește la numeroși consilieri ai președintelui rus. Această ideologie se numește eurasianismul și principalul ei inspirator este Alexandr Dughin. Totul începe în 1993, când Du­ghin și aliatul lui, Eduard Limonov, în­fințează PNB – Partidul Național Bolșevic. Urmează o criză internă, Dughin se dezice de fostul său aliat și la începutul anilor 2000 reînființează partidul cu pricina pe baze mai serioase, explicate în două lu­crări programatice: A patra teorie po­li­ti­că: Rusia și ideile politice în sec. XXI (pu­blicată în Franța în 2012) și Apelul Eu­ra­siei, publicată în anul următor. În mare, ideea este de a opune ansamblului geo­politic care constituie Uniunea Europeană un ansamblu geopolitic eurasian care să adune în jurul Rusiei Kazahstanul, Be­la­rus, Ucraina și alte câteva cândva, în vii­tor. Cine nu cunoaște faimoasa frază a lui Putin despre sfârșitul Uniunii Sovietice, vă­zut ca „cea mai mare catastrofă geo­politică a secolului XX“? Dughin este răs­punsul, soluția, repararea acestei mari ca­tastrofe. Instrumentul ideologic al unei re­vanșe asupra Europei care, împreună cu America, poartă răspunderea prăbușirii Uni­unii Sovietice. Putin nu a fost din­tot­deauna antieuropean. Când i-a urmat lui Elțîn, era mai degrabă un partizan al apro­pierii de Europa și de NATO. Dar între timp s-a ivit Dughin și putinismul a virat spre dughinism. Al cărui țel suprem și categoric este destabilizarea, ba chiar des­trămarea acestei vinovate Uniuni Euro­pe­ne. Primii amenințați de dughino-puti­nism sunt polonezii, apoi balticii și apoi în­suși proiectul european ca atare. Am citit acum câteva săptămâni un text al lui Dughin care justifica injustificabilul din Cri­meea și care sugera așa, în trecere, ipo­teza unei „minorități walone“ amenințate cu „deportarea“ și „genocidul“ de fla­manzi, ceea ce i-ar obliga pe europeni să se miște ca să-i salveze pe waloni. De ce nu s-o fi gândit și la catalanii francezi? Că doar și ei... Sau la transilvănenii din Ro­mânia... Ca să nu mai vorbim de Elveția, cu cele trei „popoare“ ale ei, care ar putea găsi apărători ai alipirii lor care la Franța, care la Italia și care la Germania ... Vedeți cum a găsit el un model! Și cum a și scris un scenariu! Nu e nimic de râs: ame­nin­țarea abia dacă este voalată...

Poate că exagerez eu importanța du­ghi­nis­mului? N-aș zice. Pentru că m-am uitat bine la cărțile lui, care nu sunt idioate. Cred chiar că sunt de neînțeles, doar dacă nu le citim ca o intervenție semnificativă, de bună ținută, în marea dezbatere care structurează de 20 de ani discuția inte­lec­tuală în Statele Unite, și anume dezbaterea dintre Fukuyama (Istoria s-a terminat; nu mai trebuie să ne așteptăm la cine știe ce surprize; există un consens fundamental pe care îl vor clinti prea puțin niște tul­bu­rări de suprafață) și Huntington (Eroare! Istoria nu se oprește niciodată! Chiar sub ochii noștri se produc mari evenimente, de noutatea cărora nu suntem întotdeauna conștienți! Apariția și dezvoltarea isla­mis­mului radical vor lua dimensiuni ne­bă­nuite). Profesorul Dughin se plasează între cei doi: Fukuyama greșește, dar nici Hun­tington nu e pe drumul cel bun când pune islamismul radical în locul capitalismului liberal. De ce? Pentru că există alternativa, so­lidă, adevărată, a lui Dughin și care se chea­mă eurasianismul. O altă ipoteză de civi­li­zație, ceva foarte-foarte serios și care se opune democrației liberale. La Dughin gă­sești reflecții asupra limbilor care se ins­piră din lucrările Școlii de la Praga, găsești o meditație asupra acestui popor dintâi ca­re este sfântul popor rus, găsești opo­ziții de tip organicism vs. democrație și na­tu­ralism vs. liberalism, o adevărată con­fi­gu­rație filosofică ce oferă un soclu puti­nis­mului. Găsești nostalgia leninismului, bi­ne­înțeles. Și nostalgia stalinismului. Dar și – atenție! – nostalgia țarismului. De­si­gur, Ru­sia a avut țari și țari, unii dintre ei i-au cultivat pe Voltaire și pe Diderot, pe ilu­mi­niști. Dar știți portretul cărui țar tro­nează în biroul lui Putin? Al lui Nicolae I, cel mai brutal, cel mai antiintelecutal, cel ca­re i-a masacrat pe decembriști! Asta-i si­tuația. Există în putinism o mixtură de in­grediente, de referințe, dar cel care le struc­­turează pe toate este Alexandr Du­ghin. Pu­tinismul este un dughinism. Deci – un fas­cism. Și ceea ce fac eu acum nu e po­le­mi­că, este istoria ideilor. Strict istoria ideilor.

Pentru care am și un argument zdrobitor. Cărțile lui Dughin au fost traduse în franceză. Prima, cea mai teoretică, cea care con­ține totalitatea viziunii despre lume a dughinismului – deci a pu­ti­nis­mului – este prefațată de Alain Soral, ideo­logul nazist prin excelență al Franței de azi. A doua, mai circumstanțiată, dar mai interesantă din punct de vedere politic, este o carte de interviuri. Cu cine? Cu alt fran­cez, Alain de Benoist, care de 30 de ani este unul dintre ideologii cei mai con­secvenți ai extremei drepte franceze. Care­vasăzică, inspiratorul lui Putin a fost nășit de doi fasciști francezi. Iar dacă ne în­toar­cem spre scena politică vizibilă, scena ma­rilor alianțe, a corespondențelor între par­tide, pe cine vedem în Franța în rolul de mare admirator și susținător al lui Putin? Pe Marine Le Pen. De altfel, în Franța există o televiziune de propagandă pu­ti­ni­ană, Pro Russia TV, al cărei redactor-șef este un fost responsabil regional al Fron­tului Național. În Ungaria, conducătorii for­mațiunii Jobbik, neonazistă și an­ti­semită, și, într-o mai mică măsură, ultra­naționalistul Viktor Orbán nu își ascund simpatia pentru Putin, în timp ce în Bul­garia Ataka (extrema dreaptă) visează să preia ștafeta politicii putiniste. Și pentru că, nu-i așa, politețea și o anumită so­li­daritate cer reciprocitate, întrebat (în in­terviul televizat de care aminteam) ce cre­de despre aceste personaje care îl tămâ­iază, Putin răspunde că ascensiunea lor i se pare a fi „semnul unei repuneri la loc de cinste a valorilor în țările europene“. Și dacă ne uităm la cei 135 așa-ziși ob­servatori „proveniți din 23 de țări“ și „ca­re includeau juriști internaționali și militanți pentru drepturile omului“ că­rora Putin le-a cerut să vegheze la buna des­fășurare a referendumului din Cri­me­ea, o să vedem din nou, într-o veselă com­binație, apropiați ai FN francez sau ai FPÖ din Austria; un consilier al Marinei Le Pen pentru afaceri internaționale; oameni din Jobbik; alții, afiliați la o foarte dubioasă ONG belgiană care se numește OEDA (Ob­servatorul European pentru Democrație și Alegeri) și al cărei președinte este un neo­nazist francez; deci o întreagă ne­bu­loasă de identitari, de ultranaționaliști și de neofasciști care îți dau fiori. Un fost co­respondent al ziarului Pravda, Vladimir Bol­șakov, a scris o carte intitulată De ce are Pu­­tin nevoie de Marine Le Pen?. Car­tea me­­rită citită pentru că descrie „hai­ne­le noi“ ale fascismului pe care le îmbracă Pu­tin. Există o Internațională putinistă și o In­ter­na­țională fascistă! Când mă gândesc că ti­căloșii ăștia îndrăznesc să compare Mai­­danul cu o revoluție brună, cum a fă­cut-o Serghei Lavrov! De altfel, Arturo Ui cel Mic, adică Ianukovici, le cerea forțelor de poliție, în toiul Maidanului, să curețe pia­ța pentru că ajunsese în mâinile evrei­lor...

Am să spun și eu, ca și Brecht, că această as­censiune poate fi oprită. Din două mo­tive. Primul: Putin este slab. Al doilea: Oc­ci­dentul este puternic. Cum așa, Putin slab? Demografia lui e pe o pantă des­cen­dentă. Economia i se clatină. În ultimele trei luni s-a înregistrat o fugă a ca­pi­ta­lurilor în­gri­jorătoare chiar și pentru ob­servatorii care îi sunt foarte favorabili. Ar­mata lui este mult mai puțin performantă decât ne asi­gură dughino-putiniștii occi­dentali. O ar­mată nu se reface cât ai bate din palme du­pă un dezastru de amploarea sovietismului! Ma­joritatea experților mi­li­tari apreciază că numai 17% din armata rusă stăpânește pe de­plin în momentul de față capacitățile sale ofensive! Nu este chiar un procent ca^­re să-i dea peste cap pe strategii din NATO... Și nici să ne sperie cu im­pla­ca­bilul și ire­zistibilul ju­că­tor de șah... Nu. Pu­tin este slab, cu adevărat slab. De altfel, așa cum sunt toți fasciștii. Vă amintiți de portretul pe ca­re Malaparte i-l face lui Him­mler în Ka­putt? Himmler este în saună. Gol. Și, deo­da­tă, Malaparte, care îl privește, observă ceva, un mic detaliu, care îl zguduie și îl umple de bucurie: Himmler se teme; Him­mler este slab; Himmler este așa de rău pen­tru că se teme și pentru că este slab! Ei bi­ne, păstrând proporțiile, așa e și cu Vla­di­mir Putin. Și Vladimir Putin, ca toți dic­ta­torii care au în ființa lor acest fond de slă­bi­ciune, ca și Napoleon și Hitler în Ru­sia, ca și generalii argentinieni în Mal­di­ve, ca și atâția alții, o să facă până la urmă un răz­­boi în plus și va da greș - o să vedeți...

Dar noi, noi suntem puternici? Ei, da. Dacă Putin este mai slab decât își închipuie și noi sun­tem mult mai puternici decât credem. Să luăm un exemplu: contractele noastre de armament și, mai ales, contractele de vânzare ale celor două Mistral: de ce să nu le suspendăm? De ce să nu uzăm de această armă pe care o avem și care este o armă forte? Alt exemplu: Campionatul Mondial de Fotbal din 2018, la care, să fiți siguri, Putin ține tot atâta cât la Olimpiada de la Soci: ne vom preta din nou la o mascaradă, dacă nu se mișcă nimic în Ucraina și dacă el per­sistă în proiectul de a o integra în ansamblul eurasian și fascist? De ce să nu lăsăm să planeze încă de pe acum ame­nințarea unui posibil boicot? Încă un exem­plu: faimoasa noastră dependență ener­getică de Moscova. Haideți să ne ima­ginăm că ne unim forțele. Noi, europenii consumatori de gaz rusesc. Să ne în­țe­legem între noi pentru a ne grupa apro­vizionările, pentru a constitui un con­sorțiu de negociere, să ne angajăm toți în­tr-un program de diversificare a surselor care, chiar dacă nu devine efectiv decât peste zece ani, ar avea cel puțin meritul de a trimite un semnal clar noului șef al gangului conopidei, șantajistului care are pretenția să ne țină ostateci. Alt exemplu. Mario Draghi. Să ne închipuim că Mario Draghi își regăsește un sfert, dar nici nu e nevoie de un sfert, o zecime, chiar și mai puțin din imaginația de care a dat dovadă când a trebuit să găsească 800 de miliarde de euro ca să salveze sistemul bancar eu­ropean. A fost foarte bine că a salvat sis­temul bancar european, era o urgență ab­solută, indiscutabilă. Dar nici necesitatea de a ajuta Ucraina să se desfacă din chin­gile dughinisto-putiniste și de a des­ta­biliza, cu această ocazie, planul de desta­bilizare a Europei, din care atacul contra Ucrainei este o primă etapă, nu e mai puțin indiscutabilă. Ar fi nevoie, după cât se spune, de 20 sau 25 miliarde. Cu alte cuvinte, de câteva procente din planul de sal­vare a sistemului nostru financiar. Să fie oare peste puterile noastre? Să nu aibă oare Europa mijloacele să i se opună lui Putin pentru a apăra aceste valori de drept, libertate și democrație la care as­tăzi ucrainenii stau de veghe? Nu. Aceste mijloace le avem. Suntem tot atât de pu­ternici pe cât este Putin de slab.

Traducere și adaptare de LUMINIȚA BRĂILEANU după laregledujeu.org, 29 mai 2014