Razboi cultural dur

In polemici, una din modalitatile de a da replica este bagatelizarea adversarului, caruia ii retragi, in felul acesta, respectul acordat unui partener de dialog. (Procedeul aminteste cutuma medievala care nu permitea duelul decat inauntrul castei sociale inalte.) Bagatelizarea se obtine de obicei prin epitete insidioase, chiar prin recunoasterea, perfida, a unor calitati, dar prin evitarea discutiei reale: o ironie acru-tandra cu care te adresezi, fara sa asculti. Parafraza stilului caragialian aduce o victorie definitiva, pentru ca il arunca pe celalalt in derizoriu.

Am recunoscut aceste procedee si in notita referitoare la mine pe care Andrei Plesu o atarna la finalul articolului sau intitulat Vigilenta resentimentara. Urmarisem de mai multa vreme retorica lui Andrei Plesu, puterea sa de convingere, chiar daca textul mustea de subiectivism: un adevarat cantec de sirena. Inventia lexicala, remarcabila, acopera o mecanica a raspunsului. Intrucat nu se refera la nimic din cele spuse de Gabriel Liiceanu sau de mine(1), mi se pare normal sa il las mai departe pe Andrei Plesu, singur si aparent victorios, pe scena, ca totdeauna.

Cercul de la Paltinis versus Cenaclul de Luni

As fi trecut fireste cu vederea aceasta notita, daca nu as fi considerat necesar de mentionat polemica purtata de Andrei Plesu cu Cristian Moraru, replica la un articol al acestuia, intitulat "Modelul Cartarescu" versus "modelul Patapievici"(2). Cristian Moraru este universitarul american despre care directorul fondator al revistei Dilema spune: "ajuns in teritoriul libertatii la care jinduise, nu gaseste altceva mai bun de facut decat sa reinstituie in beneficiul fostei tarisoare, de la distanta si nesilit de nimeni, veghea ideologica, ora de dirigentie si, in definitiv, delatiunea. Omul are criterii de beton. Stie nu numai ce ii place lui, dar stie si ce trebuie sa ne placa noua, ce trebuie sa infieram, sa aruncam la groapa istoriei, sa interzicem tineretului"(3).

Poate dintr-o similara (dar mult mai apasata) strategie a olimpianismului, Andrei Plesu poarta polemica in termeni foarte duri, omitand insa numele proprii. Atat pe cel al Observatorului cultural, care a publicat articolul: "o publicatie care are toate virtutile juvenilitatii, dar si cateva din viciile ei (un anumit aer tantos si suficient, camufland tot soiul de frustrari si impaciente)"(4), cat si pe cel al autorului, Cristian Moraru, caruia ii face o descriere anihilatoare: "Trebuie sa fie, intr-adevar, foarte trist sa fii mereu plicticos, in ciuda faptului ca esti harnic, sa fii lipsit de stralucire, in ciuda faptului ca ai uneori dreptate, sa nu starnesti nici un entuziasm si, ceea ce e inca si mai neplacut, sa nu starnesti nici macar antipatie. Trebuie sa fie foarte trist sa stai bine cu bibliografia (momentului) si prost cu caracterul. Sa te straduiesti sa fii mereu «bransat», «trendy», «politically correct» si sa nu capeti pentru asta nici o rasplata substantiala. Sa ai, pe scurt, structura si destin de secund, dar aspiratii de vedeta"(5). Duritatea lui Andrei Plesu se justifica prin modul in care Cristian Moraru se referise la H.-R. Patapievici, cu intentia explicita de a-i demola statutul de model pentru "noua generatie de artisti si intelectuali": "tomul recent al lui H.-R. Patapievici, stufoasa si deprimanta combinatie de semidoctism, ieremiada vag marcusiana, antimodernism si antiliberalism"; "«disperarea» ranchiunoasa, provinciala a lui Patapievici, care se inchide in sine si in generalizari ignare"(6) etc.

In antiteza cu H.-R. Patapievici, Moraru il recomanda pe Mircea Cartarescu: "spirit liberal intr-un sens radical si pe alocuri radical-democrat, cosmopolit, perfect contemporan cultural si politic cu scriitori si intelectuali din alte parti ale lumii, cu artisti si critici ideal pozitionati pentru a intui si chiar formula o «strategie» de evolutie culturala adecvata pentru faza globalista, transnationala a posmodernitatii - pentru acum"(7). In cea de a doua interventie a lui Cristian Moraru, Cultura, politica, resentiment(8), in care acesta isi rezuma primul articol, referirea la H.-R. Patapievici pare usor atenuata, dar liniile de forta sunt aceleasi: "Voiam mai curand sa pun in lumina o anume valoare exponentiala a cartii prin contrast cu opera altui autor, H.-R. Patapievici. Scopul era acela de a distinge, dincolo de inevitabilele puncte de intersectie - care exista, dar care cad pe un plan secund, din punctul meu de vedere -, doua modele culturale si implicatiile lor politice. Si unele, si altele mi se pareau, din unghiul din care priveam problema, plauzibile. In alte cuvinte, opozitia de care vorbeam si pe care o descriam nu doar in termeni estetici, ci si «ideologici» era pertinenta"; "Textul meu nu era prescriptiv (ce idee!). El exprima pur si simplu o preferinta personala. Intelectualmente vorbind, refuzam sa tolerez un model cultural in esenta intolerant si imi marturiseam entuziasmul pentru pluralismul cosmopolit, nonparohial, postmodern al lui Cartarescu, compatibil cu cel pe care l-am intalnit la alti scriitori de faima"(9).

In discutie sunt (fara a fi cu adevarat recenzate) doua carti: Omul recent si Pururi tanar, infasurat in pixeli, doua personalitati si doua nuclee culturale. Desi totul a fost intens personalizat de la inceput, asistam de fapt la (probabil) prima infruntare publica evidenta intre cele mai influente grupari culturale din Romania de azi: "nucleul de la Paltinis si cel de la Cenaclul de Luni" (in termenii lui Cristian Moraru) sau intre "conservatori si progresisti" (in termenii lui Andrei Plesu). "Vigilenta resentimentara" marcheaza, de fapt, a doua solidarizare a lui Andrei Plesu cu H.-R. Patapievici (prima a fost in Romania literara, dupa grupajul despre Omul recent din Observator cultural).

Cei doi reprezentanti se bucura de "avantaje extraculturale", desi cu semn opus: Andrei Plesu, prin stralucirea personalitatii sale proteice, prin audienta publica, puterea profesionala si farmecul mediatic fara egal in Romania, Cristian Moraru, profesor asistent la Universitatea din Carolina de Nord si autor publicat in SUA, plecat de un deceniu din Romania, pentru ca aduce o informatie si o perspectiva culturala recenta si o viziune culturala centrala, de presupus a putea corecta inevitabilul provincialism romanesc. In Romania, solidarizarea se face foarte rar (sunt tentata sa spun deloc) pe principii generale; ea apartine grupurilor care au opinii si/sau interese comune. Desi stilistic interventia lui Andrei Plesu doreste sa exprime un arbitraj intre doi poli, teoretic ireconciliabili pana la sosirea lui, in fapt articolul apara meterezele Scolii de la Paltinis. Pozitia lui Cristian Moraru se extinde in mod explicit, in cursul polemicii.

Ea incepe elogiind politica culturala a generatiei '80, cu fostele cercuri, cenacluri, reviste (Contrapunct, Observator cultural) si, desi recunoaste ca pe Cartarescu nu il poate distribui in rolul de spirit rector, de sef de scoala, impotriva vointei lui, considera Pururi tanar...: "un manifest reticent si fara voie, daca se poate imagina asa ceva, o luare de pozitie dezabuzata aici si taioasa peste cateva pagini, raspicata in observatii si cu un minimum de menajamente fata de sine si altii deopotriva"(10). Intr-un fel sau altul, Mircea Cartarescu a fost crutat de ascutisurile infruntarii, si e normal sa fie asa, dat fiind dorinta sa explicita de a-si vedea de drumul propriu, fara apartenente, si pe de alta, farmecul literar intens al cartii sale.

In cea de a doua interventie a sa din Cultura, politica..., criticand stilistica discursului lui Andrei Plesu, Cristian Moraru ajunge treptat sa anunte inactualitatea Grupului de la Paltinis: "Vigilenta resentimentara comite, punct cu punct, toate abuzurile imputate textului meu, inclusiv pe acela de a incerca o «demascare» (...) Dar stilul exprima si o mentalitate desueta, cu adevarat incremenita in trecut, incapabila sa vada intr-o dezbatere critica, interesata nu doar de estetic (filozofic), ci si de politic - de articularea reciproca a celor doua domenii, la urma urmelor -, si altceva decat «demascari», cu prompte consecinte juridice"; "Inca o data, retorica textului din Dilema il intoarce impotriva lui insusi, facandu-l sa piara pe propria-i limba, tradat de o stilistica anacronica si labila, cand ultragiata, cand condescendenta, cand vulgara si pitoresc-neaosa, cand catedratica, biblica sau melancolica"; "canonul paideic al lui Noica a avut o functie pozitiva la vremea lui, dar a devenit intre timp desuet si neproductiv"(11).

Prizonierii unei terminologii expirate

Disputa s-a purtat in termeni exclusivisti, si de o parte, si de cealalta, iar dialogul minim s-a blocat de la inceput, pentru ca s-au utilizat termeni dintr-o alta polemica, epuizata si compromisa: "fascism" si "comunism" ("stalinism"). Cristian Moraru: "scrierilor mai noi ale lui H.-R. Patapievici, iresponsabile nu doar in cabotinismul lor patent, ci si in mentalitatea reactiv-fascistoida care le anima"(12); Andrei Plesu: "La orizont isi face din nou aparitia un concept clasic al propagandei culturale de tip stalinist: vinovatia"(13). Expresia "mentalitate reactiv-fascistoida" atribuita lui H.-R. Patapievici, acumuland toate conotatiile utilizate in anii de represiune politica, inclusiv in inchisori, a creat o receptare intens emotionala a articolului lui Moraru, mai exact, o respingere cvasi-integrala a lui. Fara ea, poate intentia autorului de a trece in revista "discursuri culturale si alternative politice in Romania de azi" ar fi avut o alta audienta, ca si conceptul lamuritor de "razboi cultural": "sintagma folosita mai ales in Statele Unite si in special la plural, cateodata cu majuscule, pentru a desemna disputele dintre diferitele orientari academice in materie de asumare a traditiei, ierarhizare, canonizare si in genere institutionalizare (mai ales) academica a acesteia in syllabus-uri, antologii, proiecte de cercetare, decizii in materie de angajari si promovari de profesori si asa mai departe"(14). Pentru ca in aceasta definitie cele doua grupari pot fi recunoscute, impreuna cu lobby-urile lor.

Political correctness

S-a batut deja multa moneda in Romania pe tema corectitudinii politice (pc), expusa amatoristic, dupa ureche. Interventia lui Cristian Moraru decurge din desfasurarea polemica, dar ea aduce precizari despre o schimbare de paradigma, foarte utila in dezbaterile de la noi: "Nu e aici locul pentru un excurs detaliat despre political correctness. Nici nu voi spune, cum fac cei ce vor sa evite problema, ca acuzatia de pc este de regula argumentul prostului sau al ignorantului. In fond, autorul din Dilema nu e nici una, nici alta. Atunci, insa, de ce perpetueaza arogant si suficient un cliseu la un nivel minim de efort intelectual? Pc nu este un panaceu critic; a-l invoca nu inseamna neaparat ca ai dreptate, nu te plaseaza automat de partea etica a controversei. Numai naivii pot crede ca pc il descalifica automat pe cel acuzat de asa ceva (...) profit de ocazie pentru a face o precizare de ordin mai general: in spatele referintelor la pc se ascunde, de regula, o anumita notiune de discurs si, totodata, o optiune politica nemarturisita (...) daca accepti ca un poem, desen sau eseu nu pot lua nastere complet independent de alte texte si discursuri care floteaza in spatiul social si care fac parte din structura intima sau din «identitatea» autorului (si a «autoarei», nu-i asa?) care scrie sau picteaza, atunci e justificat sa analizezi felul in care poemul, filmul sau tabloul cu pricina intra in dialog cu acele texte si discursuri.

Care este «subiectul» acestora din urma, pe ce se axeaza ele? Pe scurt, ele arunca lumina asupra categoriilor fundamentale care modeleaza spatiul social-politic si privat deopotriva: sexualitate, «gen(der)», etnie, rasa, varsta etc. (...) el raspunde momentului pe care il traversam, un moment de redefinire «locala», postumanista si postmoderna, a fiintei umane, individuale sau colective. Cu alte cuvinte, «umanitatea», «ratiunea» si alte categorii abstracte inrudite nu mai pot garanta - istoria a dovedit-o - un dialog pe deasupra diferentelor nationale, rasiale, religioase, de optiune sexuala etc. Problema, astazi, e de a gasi un limbaj comun care sa nu ignore si sa nu stearga - intotdeauna dintr-o pozitie de privilegiu si autoritate - asemenea diferente"(15).

Nedumerire

Am ezitat de mai multa vreme daca sa ne oprim sau nu asupra acestei polemici. Scriind, am ezitat din nou, intrebandu-ma daca este sau nu cazul sa dau acele citate care intentioneaza, evident, chiar "delegitimarea", chiar "character-assassination" de care vorbea Cristian Moraru - dar in ambele directii. Nu stiu daca e normal ca razboaiele culturale sa fie atat de dure, daca peste tot in lume ele vizeaza exterminarea, marginalizarea adversarului, sau daca felul acesta de a le purta tine de psihoza suicidara locala, de logica traditionala a faramitarii noastre prin conflicte interne.

Note: 1. 22, nr. 697
2. Observator cultural, nr. 177 din 15-21 iulie 2003
3. Dilema, nr. 541,15-21 august 2003
4. Dilema, nr. 541
5. Dilema, nr. 541
6. Observator cultural, nr. 177
7. Observator cultural, nr. 177
8. Cristian Moraru - Cultura, politica, resentiment, Observator cultural, nr. 187, 23-29 sept. 2003
9. Observator cultural, nr. 187
10. Observator cultural, nr. 177
11. Observator cultural, nr. 187
12. Observator cultural, nr. 177
13. Dilema, nr. 541
14. Observator cultural, nr. 177

Gabriela Adamesteanu
30 octombrie 2003