Pe aceeași temă
Cum intelegem comunismul
Prezent la Scoala de vara de la Sighet, Andrei Plesu a tinut o conferinta publicata in numarul 32 (7-13 august) al revistei 22 prin care raspunde tinerilor simpatizanti ai marxismului, "ba chiar ai comunismului", aparuti de curand in tara noastra. As avea de facut doua comentarii la un text altfel savuros, care vizeaza cate un argument al autorului.
In primul rand, Andrei Plesu relateaza cazul unui obscur comunist francez, Emmanuel Terray, care, in 1992, a publicat o carte intitulata Le Troisième jour du communisme (Actes Sud) in care prevesteste resuscitarea comunismului dupa caderea Zidului Berlinului. Cartea este cel mai probabil o aberatie, destul de modesta de altfel, pentru ca Terray nu e decat un antropolog care s-a ocupat toata cariera de Coasta de Fildes, unde a si predat. Biografia politica a autorului reprezinta insa punctul de pornire pentru argumentul lui Andrei Plesu, care suna astfel: "Orice tanar, dupa capul meu, in evolutia lui fireasca incepe prin a se intreba care e sensul vietii, ce e cu iubirea, de ce sufera oamenii, de ce murim, ce e moartea, ce e sufletul. (…) Ei bine, sunt oameni care nu incep cu aceste intrebari. Intrebarile astea nu-i intereseaza, ii lasa reci. Sunt oameni care, inainte sau in loc sa-si puna intrebarile astea, au o tendinta naturala sa se intrebe ce e cu prizonierii malgasi. Sau ce e cu salariile mici din Maroc". Exemplele sunt extrase din biografia lui Terray, la care autorul conferintei tocmai facuse referire.
Aici Andrei Plesu plateste tribut retoricii. E drept ca tinerii se gandesc la nemurirea sufletului, dar putini sunt cei care isi pun aceste intrebari "rusesti" pur si simplu. Pentru un tanar european din ultimele doua sute de ani, si vorbesc aici de cei totusi educati, categoria experientei este primordiala. Preeminenta experientei face ca aceste intrebari sa fie deduse din contacte cu lumea; ce e cu iubirea te intrebi cand esti parasit, ce e cu sufletul cand moare cineva drag etc. Chestiunea prizonierilor malgasi sau a salariilor mici din Maroc este una, ce-i drept, destul de abstracta pentru un francez - desi e vorba despre doua spatii francofone, totusi. Nu mai putin abstracte sunt chestiunile sufletului sau mortii la aceeasi varsta frageda. Dar da ocazia unei prime confruntari cu informatii verificabile despre niste fapte reale. Poti incepe sa cunosti lumea in felul acesta. Sau poti adauga preocuparilor tale si o dimensiune sociala mai mult sau mai putin controlata. Impotriva conditiei umane nu poti protesta - o poti intelege, dar asta iti ia o viata - in vreme ce impotriva unor "nedreptati" perisabile poti. Tanarul functioneaza la fel ca un bebelus: libidoul lui e mult mai mare decat aptitudinea de semnificare. A trai e un verb cu un sens puternic, dar ambiguu. Poti trai bine, poti trai cu cineva, poti trai ca-n sloganul Simte si traieste!. A trai nu presupune o anume forma, si apoi, fericiti cei saraci cu duhul! Tineretea, din pacate, nu se poate ocupa, asa cum scrie foarte frumos altminteri Andrei Plesu, de "neispravirea lumii inainte de a avea reperul propriei rotunjimi".
Si trec acum la al doilea argument, cel al comentariului la "paralela crestinism-comunism-inchizitie". Andrei Plesu demonteaza ideea vreunei asemanari dintre Inchizitie si Gulag. Inchizitia nu are cum sa fie comparata cu Gulagul, sustine autorul, pentru ca prima reprezinta un "derapaj" fata de doctrina, in vreme ce comunismul aplicat reprezinta chiar doctrina comunista (sunt oferite citate in sprijinul cultului violentei incurajat de corifeii comunisti). Lucrurile, se stie, sunt departe de a sta atat de simplu. Pe de o parte, Epistolele Pauliniene n-ar fi tocmai culmea quietismului. Pe de alta, Ceausescu a luptat pentru Nobelul pentru pace, fara sa-l obtina, ce-i drept, dar toata lumea isi aminteste de propaganda din anii ‘80 pentru pace (vorbim acum de discursuri). Indiferent de doctrina crestina, ceea ce conteaza pana la urma este, la fel ca in cazul actiunilor teroriste purtate sub cupola Jihadului, ce s-a infaptuit in numele lui. In numele crestinismului s-au comis si crime; s-au comis si in numele zeitei Ratiune, de acord. Totusi, libertatea cetateanului din Europa moderna e mai degraba o consecinta a secularizarii gandirii; la fel ca si constrangerile la care acelasi cetatean este supus. O sa mi se raspunda ca sunt maniheist. Pai sunt, sunt chiar in momentul in care, in conferinta sa, Andrei Plesu, cel mai echilibrat dintre intelectualii-star ai culturii române, abdica de la neutralitatea unui punct de vedere care promite sa ramana relaxat. Nimeni nu contesta iluzia comunista. A fi de stanga, a fi marxist, pana la un punct, astazi, nu inseamna sa crezi in comunism, sa crezi in aplicabilitatea lui, sa crezi in solutiile economice ale marxismului, ci, pur si simplu, desemneaza un loc de unde poti critica establishmentul, altfel decat "invatand latina". Inseamna a fi impreuna cu cineva si poate, mai mult decat atat, a fi impotriva altcuiva - inseamna adica a lucra, la modul naiv si superficial fara indoiala, la constructia unei identitati, asa cum faci fiind fanul vreunei formatii sau imbracandu-te altfel…
Eu unul, de pilda, cred ca rezultatele cuantificabile si consecintele culturale ale crestinismului in Europa nu sunt tocmai exceptionale. Fiind vorba despre o chestiune de interpretare, "crestinismul" maselor e cu totul altceva decat "doctrina crestina", pana intr-acolo incat unul cu cealalta pot sa nu mai aiba nimic esential in comun. Dar poate ca si interpretarile sunt operatii pe care textele le permit sau nu, asa incat, leibnizian, ne putem intreba daca un text nu-si contine interpretarile.
In ultimul rand, insa, nu ma pot abtine sa nu ma intreb de ce, vorbind despre fascinatia maladiva exercitata de comunism (desi, in discursul lui Andrei Plesu, in valiza "comunism" intra un set de notiuni: comunism de tip sovietic, utopie socialista, comunism avangardist interbelic, marxism, stanga etc. intre care autorul nu vrea sa distinga), ii citeaza la fel de incriminant pe Marx, Engels, Lenin, Althusser, Malraux, Aragon si Sartre. Personalitatile ultimilor trei cel putin lor raman in istoria culturii indiferent de adeziunea lor, mai mica sau mai lunga (Sartre, Aragon) sau mai scurta (Malraux) la comunism. Sa-i lustram? Nu, dar nu pentru ca nu are rost, ci pentru ca, de pilda, Sartre a format o generatie de intelectuali care a iradiat in lumea culturala euro-atlantica sub numele de French Theory; l-a facut cunoscut, intr-o prima faza, pe Heidegger in Franta, Heidegger care, sub imperiul politetii probabil, ii scrie o scrisoare neobisnuit de politicoasa dupa lectura (altfel destul de anosta, cred) a Fiintei si Neantului. A fi de stanga inseamna, spune la batranete Deleuze, a percepe lumea pornind de la lume, nu pornind de la tine; de la Celalalt, nu de la Acelasi; este o chestiune de perceptie, spune Deleuze, nu implica numaidecat parti pris-ul politic si cautionarea Raului. Nu esti de stanga pentru ca esti convins ca angajamentul tau va reda oamenilor libertatea, prosperitatea, ci pentru ca angajamentul te reprezinta, intr-un anume moment, mai degraba decat o meditatie asupra unui text sacru. Fiecare cu ale lui. A nu invata latina poate fi mai greu sau mai usor. Dar nu putem construi acum o ierarhie: e mai comod sa te interesezi de salariul muncitorilor marocani decat sa inveti latina; e mai greu sa fii medievist decat Catalin Radu Tanase etc.
Ceea ce nu vreau defel sa las sa treaca in acest text este pericolul confuziei dintre stanga si comunism. Ea continua. Desigur, e o aberatie sa sustii comunismul, sa treci cu vederea Gulagul, teroarea, obtuzitatea trepadusilor din sistem, sa nu vezi in acesta o aberatie si sa nazuiesti catre comunizarea lumii. In clipa in care in numele condamnarii comunismului condamnam stanga, tiermondismul, corectitudinea politica, gandirea franceza, preocuparea pentru injustitie in detrimentul preocuparilor intelectuale, riscam sa aruncam avortonul din copaie impreuna cu ea. Nu tot ce intra aici iese infestat, nu sunt toti stangistii niste ticalosi si nu putem imparti lumea, cu un oftat, in jumatate calai, jumatate victime.
