Pe aceeași temă
După un an în care Caragiale a fost montat și jucat în toate teatrele importante ale României, sentimentul spectatorului iubitor al scenei este că asistă la un atelier de observaţie psiho-morală aplicat unui eșantion bine selectat.
Teatrul Naţional din Craiova a reușit în acest an să monteze trei spectacole Caragiale: O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută, ambele în regia lui Mircea Cornișteanu, directorul instituţiei, și D’ale carnavalului, spectacol semnat de Alexandru Berceanu.
Primele două spectacole pe care le-am văzut la Craiova au fost o întâlnire de excepţie cu două dintre cele mai reușite texte ale dramaturgiei românești. O noapte furtunoasă este plasat într-un spaţiu la limita dintre intravilanul și extravilanul unui oraș, casa fiind pe jumătate o vilă cândva superbă, ridicată la finele secolului al XIX-lea, iar cealaltă jumătate o încercare de modernitate, cu geamuri termopan și finisaje care au eliminat dichisul arhitectural vechi al clădirii. Chiriac locuiește într-o dubiţă în faţa casei și se deplasează cu o motoretă mică, iar Spiridon își are locuinţa într-un cort. Nu mai fumează ţigări, ci a trecut la „iarbă“ și alte chestii grele, ceea ce-l face capabil să vadă bine ce se întâmplă în gospodăria stăpânului său, Jupân Dumitrache. Casa cu etaj este protejată de o poartă electrică grea, asemănătoare cu cele care protejează depozite industriale. Acţiunea dinamică din text și-a păstrat actualitatea și în noul context, plasat, evident, în zilele noastre, undeva, la o margine de oraș aflat în expansiune. Scena Naţionalului craiovean este o binecuvântare, dar și un blestem pentru orice scenograf. Fiind una dintre cele mai mari scene din România (atât ca adâncime, cât și ca deschidere și înălţime), orice decor trebuie să fie capabil să umple fără să sufoce, respectând proporţiile – ceea ce-i reușește de minune Lianei Dogaru. Actorii au fost minunaţi și i-aș aminti aici pe: Cerasela Iosifescu (Veta), Ion Colan (Jupân Dumitrache), Valentin Mihali (Nae Ipingescu), Cătălin Băicuş (Chiriac), George Albert Costea (Rică Venturiano), Raluca Păun (Ziţa), Dragoş Măceşanu (Spiridon).
Ultima premieră a Teatrului Naţional din Craiova, O scrisoare pierdută, este o reușită din toate punctele de vedere. Acţiunea, „plasată în zilele noastre“, așa cum Caragiale însuși sugerase în scris, este o îmbinare între agresivitatea capitalistă de tip office și cumsecădenia vieţii de provincie, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea - linie de mijloc foarte bine aleasă de regizorul Mircea Cornișteanu.
La ridicarea cortinei, Tipătescu (Claudiu Bleonţ) este prezentat la birou, în faţa unui laptop, pe un covor de iarbă artificială, flancat de două rânduri de plante exotice în ghivece imense. Poartă un costum roșu strident, ca un veritabil playboy, a cărui viaţă e trăită cu gândul la vacanţele exotice deja avute și la cele care vor veni. În spatele său este plasat un ecran pe care sunt proiectate imagini cu o casă veche, boierească, de prin părţile locului. Parcă ar fi imaginile redate de o cameră de supraveghere plasată strategic, care îl anunţă pe prefectul de judeţ despre vizitatorii ce urmează să-i calce pragul, pentru a nu fi prins cu garda jos. Este un artificiu important care protejează secretul relaţiei Tipătescu–Zoe.
Filmările proiectate se derulează în timpi reali, astfel că actorul de pe scenă trebuie să-și sincronizeze perfect jocul cu intrările și ieșirile din clădire, așa cum apar acestea în înregistrare. Ceea ce urmează să spună personajele pare a fi pregătit încă din filmare: din repeziciunea cu care fiecare urcă scările, apucă clanţa și deschide ușa de la intrare, feţele acestora când ies, toate aceste detalii desăvârșesc personajele, dându-le o dimensiune și o viaţă dincolo de ceea ce este vizibil pe scenă.
În actul trei, cel al adunării politice, ecranul devine un veritabil canal TV cu circuit intern, așa cum există în toate instituţiile în care urmează a se lua decizii importante ce privesc ţara. O cameră transmite imagini în direct, obiectivul surprinzând actorii în unghiuri și detalii care ar fi scăpat altfel publicului, alternând cu prim-planuri sau imagini de grup de spectatori, care devin astfel actori și participanţi, implicaţi direct într-un moment de dezbatere politică ce stă să devină istorie. Reacţiile publicului supravegheat devin parte integrantă a spectacolului, adăugând o notă de complicitate ce seamănă a deșteptare politică ad-hoc. Farfuridi (Valentin Mihali), Brânzovenescu (Adrian Andone) și Nae Caţavencu (George Albert Costea) folosesc sala ca și cum ar fi plină cu partizani politici, iar scena - ca tribună politică -, interacţionând cu publicul, căruia îi solicită atitudine și decizie prin puterea cu care bat din palme la cutare sau cutare orator.
Mircea Cornișteanu mizează pe un Caţavencu foarte tânăr, interpretat bine de George Albert Costea (absolvent UNATC, 2008), dând conflictului politic fratricid imaginat de Caragiale o dimensiune foarte actuală, când alegerile 2012 pun faţă în faţă o nouă generaţie de politicieni și vechea gardă, iniţiată politic în sistemul partidului unic și al acordului general.
Cerasela Iosifescu, actriţa distribuită în rolul Zoe, izbutește foarte bine să-și facă personajul credibil și plăcut. Nimic din ceea ce-i reușește pe scenă nu este clișeu. Totul este firesc și proaspăt. Este primul spectacol pe care îl văd și simt cu adevărat chimia între Zoe și Tipătescu, ca și nepotrivirea cu Trahanache (Ilie Gheorghe), un tip rece și calculat, un fel de tătuc al celor doi. De asemenea, de remarcat scurta apariţie a lui Valer Dellakeza, în Agamemnon Dandanache, care intră în scenă în cărucior, împins de un bodyguard, fără pantofi, purtând o pereche de șosete galbene și un fes pe dos. Anii electorali se actualizează și devin numere din trecutul recent, iar alegerile despre care se face vorbire sunt chiar cele care tocmai au avut loc.
Aș sublinia aici contribuţia de excepţie a lui Nicolae Poghirc, în rolul Cetăţeanului turmentat, un rol deloc ușor, o capcană pentru majoritatea actorilor care l-au interpretat. De această dată, alegătorul nu este nici un încurcă-lume, nici un habarnist, ci un mic moralist politic care știe că, dacă tot are de ales între două rele, mai bine e cu răul cel mai mic. Coalizarea sa cu facţiunea politică ce nu recurge la șantajul ce priveşte chestiuni de viaţă personală pare un lucru etic. Numai că finalul, în care, fără să știe, este trimis să voteze pentru un alt candidat care folosește același gen de șantaj, este un fin avertisment despre soarta oamenilor umili și sinceri care se descurcă să evite mici catastrofe, dar sunt incapabili să le depisteze și perceapă pe cele mari în a căror capcană cad de bună voie.
Cel mai reușit spectacol Caragiale pe care l-am văzut în acest an omagial este cea mai nouă premieră a Teatrului Naţional din București, Sala Mică: Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, spectacol în regia lui Silviu Purcărete. Premiera a fost amânată cu o lună, ceea ce a făcut imposibilă înscrierea spectacolului în programul Festivalului Naţional de Teatru din noiembrie, festival care îi și dedicase regizorului Silviu Purcărete un modul special.
Silviu Purcărete, unul dintre cei mai importanţi trei regizori români ai momentului, cu vizibilitate și recunoaștere internaţională autentică, este etichetat ca un autor de imagini teatrale. Spectacolele sale sunt o interesantă și solicitantă incursiune în microuniversuri construite cu aceeași migală cu care un pictor renascentist își picta pânzele. Spectacolele sale sunt ireproșabile. Luminile, muzica, atmosfera, costumele, decorul, actorii ocupă un spaţiu limitat, care devine infinit în înţelesuri și semnificaţii, ca și cum scena ar fi vârful vizibil al unui iceberg, Purcărete invitându-i pe spectatori să pipăie ce există sub linia de plutire.
Numai că, având o distribuţie formată din Mariana Mihuţ și Victor Rebengiuc, doi actori impresionanţi, și un text scurt și pragmatic, era greu de imaginat cum Purcărete va putea rămâne fidel imaginilor sale, lăsând totodată scena și la discreţia celor doi actori capabili să reordoneze orice detaliu scenic numai prin simpla lor prezenţă. Rezultatul însă este un spectacol de excepţie. Sunt tentată să nu mă mai opresc din înșiruirea de epitete, lucru care mi se întâmplă extrem de rar. Dar trebuie să spun că am văzut un spectacol care mi-a dat sentimentul că particip la un straniu „experiment Philadelphia“ teatral. Ocupam locul 4 din rândul 10 al noii săli mici a Teatrului Naţional din București, dar, privind scena și spectacolul, aveam senzaţia că mă aflam undeva la New York; sau poate la Paris. Există spectacole care sfidează limba în care sunt jucate, spectacole care ar capta interesul oricui, pentru că se întâmplă lucruri dincolo de acel ceva care îl leagă de un anume spaţiu cultural. Iar acest spectacol mi-a creat acest sentiment de cosmopolitism. Am avut revelaţia râsului la fraze și cuvinte unde, citind textul, n-am râs niciodată. După acest spectacol, am devenit subiectivă și tind să cred că textul lui Caragiale, Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea, este poate cel mai reușit text de spectacol.
Scena la Purcărete este o cutie magică unde se întâmplă lucruri stranii. Niciodată decorul nu mi-a părut atât de prezent, un personaj în sine, ale cărui replici mute rearanjau spaţiul cu umor, susţinând replicile asemenea unui conștiincios actor secund. Dragoș Buhagiar, scenograf și light designer, a întregit careul de ași al spectacolului. Nu cunosc niciun alt scenograf care să reușească, dintr-o privire, să-l transporte pe spectator acolo unde trebuie să fie, ţinându-l captiv în acea lume paralelă până la căderea cortinei. Contribuţia sa, mereu la limita între operă de artă în sine și bucată dintr-un ansamblu perfect, transformă orice spectacol într-o experienţă de neuitat, lăsând emoţii puternice oricărui privitor și făcând astfel spectacolele nemuritoare în memoria celor care le-au văzut.
Cât despre Mariana Mihuţ și Victor Rebengiuc, protagoniștii acestui spectacol, pregătiţi-vă să petreceţi cu ei de două ori mai mult timp decât aţi crede că e posibil. „Sunt minunaţi“ este o afirmaţie modestă!
Pentru cei care n-au fost niciodată la teatru, acest spectacol ar fi o introducere fantastică în lumea scenei, o experienţă care i-ar transforma în spectatori fideli; cel puţin până la următoarea experienţă teatrală. //