De același autor
Duminica 19 ianuarie, la reuniunea PSD consacrata reformei in administratie, ministrul Octavian Cozmanca a anuntat ca, pentru a raspunde cerintelor Uniunii Europene privind gestionarea fondurilor de pre-aderare, guvernul va numi opt guvernatori ai regiunilor de dezvoltare create prin legea din 1998. Anuntul a starnit vii reactii: aflat inca la Cluj, presedintele Ion Iliescu s-a opus pe fata agitand sloganuri populiste. Nu putem crea insule de prosperitate intr-o mare de saracie, a spus seful statului, demonstrand ca nu intelege nimic din regionalizarea in spirit european si ca nu a avut alt scop decat sa-l placheze pe Adrian Nastase.
Prinsa cu lectiile nepregatite, opozitia a acuzat guvernul de PSD-izare, evitand insa o dezbatere pe tema regionalizarii sau a descentralizarii. Mai mult, liderul PNL Teodor Stolojan a uitat sa mentioneze proiectul foarte interesant al propriului partid privind o regionalizare autentica. Au urmat declaratiile facute la Europa FM de directorul general pentru extindere din Comisia Europeana, Eneko Landaburu, care a spus ca Bruxelles-ul nu a cerut niciodata numirea guvernatorilor sau impartirea tarii in regiuni. Mai mult, a spus d-l Landaburu, nici macar ministrii cu care a stat de vorba nu au suflat o vorba despre guvernatori.
Misterul tacerii guvernamentale a fost lamurit cand premierul Nastase a declarat ca ministrul Cozmanca s-a pripit, si ca nici regionalizarea, nici guvernatorii nu sunt de actualitate. Ce poate intelege de aici cetateanul mai mult sau mai putin turmentat? In primul rand, este aproape imposibil de crezut ca Octavian Cozmanca a avut o initiativa pe cont propriu. Asa ceva nu-i sta in fire.
Ministrul Administratiei este un vechi activist, prea disciplinat pentru a vorbi fara acordul superiorilor sai, iar intentia de a numi opt guvernatori a existat intr-un proiect de ordonanta. Ei ar fi urmat, probabil, sa asigure utilizarea fondurilor europene in folosul clientelei PSD si controlul direct al premierului asupra retelelor politice si financiare locale.
Puterea lui Adrian Nastase in partid ar fi fost intarita. De aceea, si nu pentru ca era preocupat de imaginare inegalitati, a reactionat atat de prompt si ostil Ion Iliescu. Intoarcerea cu 180 de grade a lui Adrian Nastase nu face decat sa confirme faptul ca libertatea sa de miscare a fost drastic limitata de seful statului, care ar detine, se spune, unele informatii foarte sensibile.
Lupta pentru putere, in care Ion Iliescu a mai marcat un punct, a pus in umbra chestiunea legitima a unei regionalizari autentice. In Uniunea Europeana, regiunile sunt o realitate curenta, dar, spre deosebire de cele opt structuri stabilite arbitrar de legea romaneasca, au atat identitate istorica si culturala, cat si forme de guvernare locala (adunari regionale) care asigura un control democratic asupra cheltuirii banilor. La noi un astfel de control nu exista, regiunile fiind coordonate de agentii de dezvoltare controlate ineficient si birocratic de reprezentanti ai consiliilor regionale. Cel mai elocvent exemplu de regionalizare eficienta in UE este cel al Marii Britanii, unde Scotia, Tara Galilor si Irlanda de Nord au organe alese pe plan local care administreaza un buget.
In Franta exista departamentele, iar Germania este o federatie de land-uri cu parlamente si guverne proprii. Regiunile astfel constituite pot cere direct la Bruxelles fonduri de dezvoltare, degrevand bugetele nationale de cheltuieli importante. Din pacate, in Romania nici nu poate fi vorba de astfel de regiuni, actuala noastra impartire administrativa in judete continuand-o practic pe cea din timpul lui Ceausescu.
Michel Barnier, comisar european pentru dezvoltare regionala, a spus ca nu poate repartiza fondurile europene unui numar de 42 de entitati administrative si ca Romania trebuie sa gaseasca o solutie - pe care nu i-o impune UE. De fapt, nici un guvern post-decembrist nu a avut curajul sa propuna un proiect de regionalizare reala, care sa tina seama de realitatile istorice si culturale ale tarii, dar si de imperativele democratiei. Pe de o parte, guvernantii nu au vrut sa piarda nimic din puterea de care dispuneau la nivel central, iar, pe de alta parte, s-au temut de "chestiunea transilvana".
Retorica nationalista, exacerbata de PDSR si de PRM, a alimentat temerea ca o Transilvanie autonoma s-ar desprinde de Romania. Recentele initiative ale lui Sabin Gherman, in directia autonomiei Transilvaniei, nu au facut decat sa accentueze ostilitatea romanilor din "Regat" fata de ideea regionalizarii, mai ales ca din discursul politicianului clujean lipsesc referirile la solidaritatea nationala. Este adevarat ca multe judete transilvane sunt mai prospere decat cele din Moldova sau Oltenia, si ca situatia este perpetuata de proasta guvernare de care avem parte.
Totusi, cum se pot dezvolta regiunile sarace fara o minima contributie din partea celor mai bogate? In 1918 si in 1944, soldatii munteni si moldoveni nu au pus problema comoditatii cand au luptat pentru Ardeal. Acum insa ardelenii sunt incurajati de o parte a elitei lor intelectuale sa refuze sa-si imparta bunastarea cu "regatenii". Atata vreme cat vom ramane blocati in astfel de resentimente regionale, nu se va putea discuta niciodata constructiv despre o regionalizare de tip european, benefica pentru Romania. Guvernantii, bucurosi sa pastreze puterea si banii la centru, vor profita.
