Reinventarea respectului

De ce are nevoie societatea românească pentru a funcţiona acceptabil? România duce o lipsă acută de respect.

Românii pot fi lideri europeni la înjurat. Nu ştiu cum s-ar putea stabili un astfel de clasament, cum am putea determina că spaniolii sau grecii (mai ales în condiţiile grele actuale) nu înjură mai mult decât noi. În mod sigur, în spaţiul francofon nu se înjură la fel de intens. Avem o pasiune a înjuratului. O facem cu sârg, cu plăcere, cu o constanţă uimitoare care dă întreaga măsură a proastei creşteri, tendinţă care parcă s-a accentuat în ultimii 20 de ani. Cu toate că normal ar fi fost ca, în libertate, în democraţie, în prosperitate materială (faţă de regimul penuriei ceauşiste), procesul să fi fost inversat, buna creştere şi buna cuviinţă să progreseze. Înjurăm orice şi pe oricine, chiar şi pe bătrânii care în curând ne vor părăsi lumea şi ţara. Nu avem nicio limită. În plus, registrul înjurăturilor a evoluat spectaculos, învârtindu-se scabros în jurul componentelor sexuale care par a domina înjurătura românească contemporană.

Ura faţă de preopinent este atât de mare, încât acesta trebuie umilit cât mai profund, categoric, de aceea demnitatea este prima redută care trebuie cucerită. Iar omul înjurat radical, ca la carte, folosind înjurăturile XXX, are demnitatea destabilizată. Este supus tentaţiei de a răspunde în acelaşi registru, egal în aceeaşi mocirlă, în care însă cine devarsă mai mult şi mai cu miez câştigă.

Cu surprindere am constatat că înjurătura urâtă a ajuns un fel de salut între amicii de cartier, cel astfel înjurat nu se supără, dimpotrivă, răspunde şi el cu una identică. Nu degeaba Ibrahimovici a învăţat de la amicul Mutu, pe vremea când jucau împreună la Juventus, nişte înjurături simpatice de mamă. Nu sunt sigur dacă această recrudescenţă a înjurăturilor din ce în ce mai hard nu este datorată şi distrugerii spaţiului urban din România, necivilizării maselor rurale aduse să înlocuiască elita masacrată sau încurajată să părăsească raiul comunist. Îţi e imposibil să plasezi triburi de înjurători de profesie în nuvelele lui Sebastian, chiar dacă în mod sigur nici societatea interbelică nu era scutită de folosirea lor. Dar credem că nu erau pe toate drumurile şi-n toate gurile. Dacă păcatele ne vor fi contabilizate şi plecând de la înjurăturile rostite într-o viaţă, suntem pierduţi.

Obsesia autovehiculelor de marcă, a schimbării lor cât mai dese, goana lor pe şoselele peticite ale patriei reproduce, de fapt, scara socială din România. Cu cât ai o maşină mai scumpă şi mai puternică, cu atât se presupune că eşti mai bogat, mai influent, mai fericit, cu mai mult succes la noile fete / adolescente, experte în maşini (fetele de pe vremea noastră aveau dificultăţi în a deosebi o Dacie de o Ladă şi asta spune ceva despre evoluţia materialismului nedialectic feminin din România), căci ai bani mulţi care îţi permit să îţi expui puterea, cum altfel, decât pe şosea, pe străzile oraşelor, lângă noul templu, clubul unde se face, evident, clubbing (adică ce? bâţâiala a ajuns să fie desemnată astfel?). De aceea, uneori, maşina puternică oferă iluzia şoferilor că sunt absolviţi de respectarea regulilor de circulaţie. Doar obstacolele naturale sau artificiale, obiecte instalate aiurea în jurul şoselelor se împotrivesc acestei ierarhizări, dovedind axioma cu o moarte suntem toţi datori, fie posesor de Mercedes clasa Z sau de Trabant cu motor de Dacie 1100.

Nu trece zi să nu observăm câte o persoană afectată, într-un grad mai mare sau mai mic, de nebunie. Cum îţi dai seama? E suficient să-i asculţi şi numeri pe cei care vorbesc singuri pe stradă. Uneori se ceartă cu un duşman invizibil, alteori par a avea nevoie de un martor prietenos la durerea lui (a fost înşelat cu un teren sau familia i-a luat casa sau fiul l-a dat afară din apartament, pensia este prea mică şi va fi şi mai mică pentru a acoperi cheltuielile minime de întreţinere, „dar ăia care au furat combinate şi flote unde ie?“ etc.). Paradoxal, într-o ţară atât de mult timp dominată de stânga şi, în ultimii douăzeci de ani, de aşa-zisa social-democraţie românească (putredă, ştim bine), există atât de mulţi oameni de care nimănui nu-i pasă, dispensabili, dispreţuiţi. Mă gândesc că poate vorbesc şi se ceartă cu însuşi bunul Dumnezeu, singura mângâiere care le-a mai rămas într-o lume care le-a zdruncinat minţile.

Observ şi critic realitatea românească de mult timp. Aş putea părea un etern bombănitor, un cârtitor veşnic care, în lipsă de altceva, stă pe margine şi aruncă cu ocări şi noroi. Să încercăm să adoptăm şi o altă atitudine. S-a gândit cineva de ce ar fi nevoie în societatea românească pentru ca aceasta să funcţioneze acceptabil? A recurge la un astfel de exerciţiu utopic nu este facil. Cunoaştem maladiile, care ar fi remediile? În primul rând, imperios mi se pare reinventarea noţiunii de respect. La toate palierele societăţii româneşti, de la parlamentari, miniştri şi secretari de stat până la pensionari, şomeri, adolescenţi şi copii. România duce o acută lipsă de respect. O poţi constata peste tot. De altfel, recrudescenţa înjurăturii este tocmai simptomul cel mai vizibil al acestei carenţe majore.

Greu de precizat în câteva rânduri cum s-ar putea reintroduce noţiunea de respect în mentalul poporului român. Prin educaţie, prin altoirea televiziunilor-pubelă, prin formarea unei stabilităţi şi normalităţi, ideal utopic în aceste vremuri tulburi. Respectul merge mână în mână cu cinstea. Ar trebui să fim reînvăţaţi că cinstea este opusul furtului, că cinstea este o atitudine stimabilă, care trebuie preţuită, că ocolind-o ne furăm de fapt singuri căciula. Poate că în acest segment precis ar putea interveni şi sistemul judecătoresc. Dacă ar funcţiona comme il faut (o altă iluzie). Departe de noi intenţia de a-i învinovăţi pe toţi românii de această practică urâtă, furtul (cu întregul ei corolar, ciupeala, tunul, şmenul etc.), însă acesta este un flagel naţional care nu poate fi nici evitat şi nici eludat. Nu are sens să tot dăm vina pe străinii care ne strică imaginea. (Care imagine? Arată cumva România înfloritor, iar străinii se concentrează obsesiv pe câteva cazuri izolate de hoţi români generalizându-le? Dacă suntem o naţie de oameni cinstiţi, cum de ţara arată în halul ăsta?) Furtul este practicat atât la scară macro (imense comisioane pentru a obţine comenzi de la stat), cât şi la scară micro, de la barmanul care diluează cocteilul cu apă pentru a-i ieşi şi lui unul în plus, ospătarul care-ţi încarcă nota de plată până la casierele care nu au mărunt şi nu-ţi pot da restul de 30 de bani. Modeste metode de rotunjire a veniturilor prin furtişaguri, dar care proliferează şi cu care ne întâlnim zilnic.

Dar, pentru a abandona furtul, românii ar trebui să renunţe la egocentrismul lor fundamental care se învârte în jurul formulei „Eu s-o duc bine, restul să crape“. Nu ai cum să o duci bine, dacă restul crapă. De aceea poate că reintroducerea esenţei creştine ar conduce către o astfel de schimbare de percepţie. Poate chiar BOR ar putea fi implicată. Ar costa mai puţin decât catedralele şi noile biserici, însă, din păcate, marea majoritate a personalului preoţesc este la fel de infestată de viciile românismului ca toţi ceilalţi. Ne-am simţi mai bine în ţara asta dacă am începe să respectăm şi mediul. Dacă nu l-am mai urâţi cu deşeurile noastre, distruge cu poluarea noastră. Ce s-ar întâmpla dacă am respecta şi vechile clădiri de patrimoniu, centrele istorice (câte au mai rămas), descoperirile arheologice şi, mai mult, le-am pune în valoare? Nu ne-ar strica nici reintroducerea noţiunii de lucru bine făcut, noţiune pe care bunicii şi străbunicii noştri încă o mai aveau. Adică a avea respect pentru cel care te plăteşte în schimbul unui serviciu bun. Şi, ca o ultimă adăugire, last but not least, nu am muri dacă am încerca să ducem la capăt ceea ce am început. O autostradă, o linie de tramvai, zugrăvitul unei case, repararea unui gard.

În vremuri de criză, popoarele se reinventează. Suntem siguri că nu acelaşi lucru se va întâmpla şi cu poporul român, care are o mare aversiune faţă de ideea de schimbare.

Din păcate, au fost pierdute alte două decenii fără a se curăţa mâlul comunist la care s-a adăugat molozul mafiot, rezultând o combinaţie asfixiantă. Să ne liniştim, nu vom ajunge niciodată o Danemarcă plictisitoare şi prosperă, căci programul de mai sus nu va fi aplicat vreodată şi va rămâne doar să călăuzească, individual, o minoritate din ce în ce mai restrânsă. De aceea, România va rămâne doar o ţară, şi nu o societate. //