Pe aceeași temă
"Lectura literara implica totdeauna un coeficient mai mare sau mai mic, mai constient sau mai putin constient de introspectie sau de lectura de sine" - scrie Matei Calinescu în prefata la editia româneasca a cartii sale A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii, aparuta în 2003 la Editura Polirom, în excelenta traducere a lui Virgil Stanciu. "În acest sens, ea are si o dimensiune autobiografica, pe langa multe altele, care sunt pe larg discutate în carte - (re)lectura ca joc, (re)lectura ca explorare intertextuala, (re)lectura ca descoperire a secretului din text etc." Conceputa initial ca addendum la A citi, a reciti (Rereading), cartea de fata - care include, pe langa paginile dedicate recitirii Crailor de Curtea-Veche (reluate aici cu destule modificari fata de cele publicate în editia de la Polirom), si alte doua capitole, unul despre Remember si celalalt despre Sub pecetea tainei - propune o foarte incitanta perspectiva de lectura nu doar a prozei mateine, ci si a relatiilor complexe pe care un recititor împatimit le stabileste cu textul/ cu textele de-a lungul anilor. Critic literar cu un acut simt al nuantelor, Matei Calinescu este totodata un rafinat si riguros teoretician literar, în viziunea caruia imaginatia si impulsul ludic fac parte din recuzita obligatorie a oricarui exeget.
Recitita de nenumarate ori din pura placere estetica, dar si cu scopul declarat de a raspunde unor provocari ale textului, Craii de Curtea-Veche îi ofera recititorului profesionist care este Matei Calinescu prilejul unor incursiuni deopotriva critice si creatoare, atat în spatiul naratiunilor mateine, cat si în universul biografic al prozatorului interbelic, autorul recitirilor fiind, de altfel, unul dintre cei care considera ca pentru a întelege un astfel de text este necesara descifrarea tuturor elementelor intratextuale, intertextuale si extratextuale. Mateiu I. Caragiale: recitiri trebuie citita si ca o pasionanta si pasionata "istorie a unei relatii de lectura", în lumina careia sunt evocate nu doar etape ale propriei biografii intelectuale, ci si momente ale existentei cotidiene din anii '50-’60: "La Bucuresti, în întunecatul deceniu 1950-’60, lectura Crailor... se înscria pentru mine în tesatura unei vieti cotidiene secrete, paralela cu celalalt cotidian poluat de comunism, în anii liceului si-apoi ai facultatii, în care trebuia sa navighezi printre lozinci si formule, sa te prefaci si sa te feresti tot timpul de delatori, sa folosesti public o limba de lemn înjositoare si mincinoasa. Tot ce era interzis, explicit sau implicit, stimula imaginatia vitala din care se alcatuia viata secreta, adevarata, împartasita mai ales între prieteni. Lucrurile clandestine jucau un rol important".
Concluzia care se impune firesc la capatul mai multor "pelerinaje" de acest tip este ca modul diferit în care citim si recitim de fiecare data un text este determinat in mare masura de varsta lectorului si de circumstantele (personale, sociale, politice etc.) lecturii. Recitind, ne confruntam nu numai cu fantasmele textului si cu multitudinea de semnificatii latente sau explicite, ci si cu propriul nostru trecut, cu ipostaze diverse ale propriei biografii. Si nu e mai putin adevarat ca, daca în privinta Crailor..., "timpul scrierii textului e un timp al amintirii, al reconstituirii evenimentelor din memorie, dintr-o perspectiva îndepartata", caracterizata de exeget drept "un fel de zig-zag între diferite straturi ale trecutului amintit-inventat", în privinta succesivelor recitiri si interpretari ale textului avem de-a face tot cu o perspectiva fluctuanta (a exegetului de aceasta data), în care putem discerne multiple straturi ale semnificatiilor descoperite-inventate (caci, nu-i asa?, orice recitire descopera si inventeaza sensuri ale operelor literare).
Recunoscandu-si inclinarea pentru "gluma aproape inobservabila" strecurata în cel mai sobru discurs critic, Matei Calinescu mizeaza în interpretarile sale pe componenta ludic-creatoare a recitirii, ceea ce face ca teoria si critica literara sa se transforme într-un regal debordant al imaginatiei creatoare. Omniprezenta luciditate autoironica a criticului prezideaza (re)citirile reflexive - concept definit de Matei Calinescu drept "o revizitare meditativa sau critic-interogativa a unui text deja parcurs" - ale naratiunilor lui Mateiu Caragiale, "excursii de placere" prin padurea narativa, întreprinse cu scopul de a decoda relatia dintre sensul latent si cel vizibil al textului, pe de o parte si, pe de alta parte, de a afla cum poate fi descifrat misterul operei mateine. Tentatia "comorii tainuite" este punctul de plecare al acestei aventuri a spiritului critic si justificarea interesului deosebit pentru codul temporal utilizat de Mateiu Caragiale. Fascinat de subtila dialectica a tainuirii si revelarii, recurenta în toate cele trei texte mateine investigate - Craii de Curtea-Veche, Remember si Sub pecetea tainei - Matei Calinescu îsi propune sa descopere secretele auctoriale personale ascunse în textura celor trei naratiuni.
Pentru a raspunde la întrebarea daca "nu e posibil ca unele elemente de calendar intim sa se fi ascuns în fictiune, deliberat sau doar pe jumatate deliberat?", criticul coreleaza datele oferite de fictiune cu cele ale biografiei autorului studiat, "tentat sa regaseasca în fictiunile sale urmele (auto)biografiei si în (auto)biografie ceea ce este fictional, manifestare a închipuirii de sine, a reveriei, a jocurilor fanteziei unui artist". Dar, daca ipoteza de la care porneste Matei Calinescu este corecta, am putea vedea oare în optiunea lui Mateiu Caragiale semnul unei constiinte a operei ca si "corp textual"? Poate da, poate nu. Matei Calinescu formuleaza doar sugestii de lectura, cata vreme intentia recititorului nu este catusi de putin aceea de a oferi raspunsuri fara echivoc unor întrebari de acest tip, caci el vede în relectura "o încercare de a exorciza întamplarea din lectura, si, desigur, placerea care rezulta" din eliminarea hazardului.
Cum finalitatea "pragmatica" a acestor recitiri este redactarea studiului despre universul operei mateine, recititorul profesionist preia, în acest scop, sugestiile textului, umple "punctele de indeterminare" sau "golurile" textului si rescrie, de fapt, anumite secvente ale romanului. Interpretarea textului devine astfel un proces a carui conditie principala este recitirea, care nu epuizeaza semnificatiile operei literare, ci, dimpotriva, îi sporeste "taina".
...si practica
Recitind Craii de Curtea-Veche din perspectiva prezentului, Matei Calinescu îi face un portret memorabil "bufonului abject" Gore Pirgu, "personaj arhetipal român, înfatisat cu un realism transistoric, pe care ni-l putem usor imagina nu numai facand o mare cariera politica în anii 1920, dupa Primul Razboi Mondial, cand devine, printre altele, proprietarul unui castel istoric din Ardeal, ci si trecand cu succes prin comunism (ajutat de marele sau dar actoricesc), lafaindu-se în casele de oaspeti ale partidului, si devenind apoi deputat sau senator în postcomunism". Ca si tatal sau, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale intuieste precis esenta neschimbatoare a "bunului român", Pirgu descinzand, de altfel, din opera lui Ion Luca. Pentru a clarifica raporturile complexe dintre tata si fiu, atat în planul vietii personale, cat si, mai ales, în cel al operelor celor doi, autorul recitirilor recurge la teoria anxietatii influentei, formulata de Harold Bloom în 1973, si sugereaza o interesanta pista de lectura în lumina careia nu doar Pirgu, ci si Pasadia ar putea fi citit ca un posibil avatar al Tatalui, în latura sa de mare mestesugar, îndelung slefuitor al cuvintelor. "Nu mi se pare cu totul neverosimil ca, facandu-l pe Pasadia sa-si distruga opera, Mateiu sa fi exprimat în efigie si simbolic dorinta fantasmatica si inavuabila ca opera-model a Tatalui sa dispara în asa fel încat datoria fata de ea sa se stearga cu desavîrsire" scrie Matei Calinescu, interpretand gestul lui Pasadia în termenii scenariului oedipian transpus de Harold Bloom în spatiul influentei literare.
Ca argument pentru anxietatea influentei în opera lui Mateiu Caragiale, exegetul se opreste - din pacate, doar în treacat - la doua dintre povestirile lui Ion Luca, Grand Hotel "Victoria Româna" si Inspectiune - pe care le identifica drept intertexte ale Crailor... Mergand tot pe linia intertextualitatii în romanul matein, la fel de incitante sunt si sugestiile criticului de a citi Ghepardul lui Lampedusa, în traducerea "mateina" a lui Tascu Gheorghiu, si La tentation d’exister a lui Cioran (în special pasajele despre România si despre "neajunsul de a fi român") prin prisma tipologiilor umane creionate în Craii de Curtea-Veche. Pornind de la ideea ca principiul dedublarii este o constanta a prozei mateine, Matei Calinescu vede în Pasadia si Pantazi doua ipostaze complementare ale eului naratorial - al carui rol este doar aparent unul secundar, el fiind de fapt agentul principal al transformarilor narative -, iar în Pirgu partea de umbra, "blestemata" si în acelasi timp pitoresca, a eului naratorial. Cat despre "neajunsul de a fi român", interesanta mi se pare propunerea de a-l citi pe Pirgu în termenii unei duble alegorii "a Tatalui (incidentala, partiala) si a tarii românesti, o întrupare, dincolo de sufletul spurcat al Bucurestilor, daca nu a însusi specificului national, a sentimentului mahalagesc al fiintei a fondului nostru, sa-i zicem, nemioritic - nici latin, nici daco-tracic, ci pur si simplu levantin-balcanic, rapid ca argintul-viu, adaptabil, obraznic si neserios pana la a nu se lua nici pe sine în serios, de-o vulgaritate talentata, care-si are o estetica a ei ascunsa si care poate fi deci gustata si estetic, bufon si desantat, corupt prin firea lucrurilor, spurcat la gura si patriotic, cinic si cabotin, amuzant si repulsiv, arivist si amoral, dar capabil sa predice, cand e nevoie, moralitatea cea mai stricta.
Pirgu demonstreaza convingator ca în România nu exista incompatibilitati". Apeland la parafraza subtila a titlurilor unor texte semnate de Lucian Blaga (Revolta fondului nostru nelatin) sau Constantin Noica (Sentimentul românesc al fiintei), cu scopul de a sublinia decaderea sentimentului national în derizoriul absolut, Matei Calinescu schiteaza în fapt portretul-robot al unui tip uman perfect recognoscibil pe scena publica actuala, în care se regasesc laolalta Adrian Paunescu si Viorel Hrebenciuc, Gigi Becali si Dan Matei Agathon si multi altii eiusdem farinae.
În eseul lui Matei Calinescu despre proza lui Mateiu Caragiale se îmbina firesc fervoarea imaginatiei creatoare a criticului de vocatie cu rigoarea conceptuala a teoreticianului erudit si original. Adoptand în analiza universului fictional matein un punct de vedere ce încearca sa gaseasca un echilibru între intentia autorului, intentia textului si intentia cititorului, Matei Calinescu reuseste o dubla performanta: sa surprinda mecanismele textuale profunde, care fac din opera lui Mateiu Caragiale o carte "etern recitibila" si, la fel de important, sa schiteze un autoportret de (re)cititor în a carui existenta lecturile si relecturile au lasat urme adanci.
Matei Calinescu, Mateiu I. Caragiale: recitiri, Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof, 2003, Colectia Ianus, 164 pp.
.jpg)
