Pe aceeași temă
A XXI-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru a reunit la Bucureşti cele mai interesante producţii realizate în Capitală şi în provincie, numeroşi critici internaţionali şi personalităţi ale fenomenului teatral.
Desfăşurată între 28 octombrie şi 6 noiembrie, ediţia din acest an a propus o selecţie de 32 de spectacole, prezentate în 65 de reprezentaţii. Potrivit fişei de selecţie, cele mai bune teatre din ţară sunt: Teatrul „Bulandra“ din Bucureşti şi Teatrul Maghiar din Cluj-Napoca – fiecare invitate cu câte trei spectacole; Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, Teatrul Naţional Bucureşti şi Teatrul ACT cu câte două spectacole selecţionate fiecare. Opt teatre din Bucureşti au participat cu câte un spectacol, iar restul de nouă spectacole aparţin teatrelor de provincie: Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu“ din Braşov, Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfântu Gheorghe, Teatrul German de Stat din Timişoara, Teatrul de Mişcare Studio M din Sfântu Gheorghe, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, Teatrul Naţional din Târgu Mureş, Teatrul „Tamási Áron“ din Sfântu Gheorghe şi Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. De asemenea, au fost invitate trei spectacole internaţionale: un spectacol al Teatrului Naţional din Budapesta, un spectacol din Franţa (Papierthéâtre & MJC Intercommunale d’Ay) şi unul din Portugalia (Teatro Meridional, Lisabona).
Pe lângă spectacole de teatru, festivalul a găzduit lansări de carte, conferinţe şi expoziţii. În fiecare seară a festivalului, la Radio România Cultural a fost difuzat câte un spectacol radiofonic, o selecţie dintre cele mai reuşite realizări după dramaturgia lui Anton Pavlovici Cehov, înregistrate în ultimii 30 de ani. De fapt, întregul festival a stat sub semnul lui Cehov, întrucât anul trecut s-a aniversat un secol şi jumătate de la naşterea scriitorului, iar intervalul supus selecţiei, respectiv stagiunea 2010-2011, a punctat acest moment prin numeroase montări.
De câţiva ani încoace, am învăţat că Festivalul Naţional de Teatru seamănă cu un fel de olimpiadă, la care participanţii trăiesc din plin bucuria: spectatorii se bucură că au prins bilete sau invitaţii, iar cei care joacă se bucură şi ei pentru că e unul dintre puţinele momente din an când toată lumea e plătită oarecum onorabil, artistul bugetar putând să-şi negocieze cât de cât onorariul, unul dintre puţinele momente de economie de piaţă într-un – altfel - sistem de stat auster şi retrograd. În atare situaţie, e foarte uşor să devii tolerant, de acord cu tot ce ţi se arată pe scenă, aplaudând fulminant fiecare gest şi gratulând regizorul sau actorii pentru simplul motiv că după spectacol cu toţii se arată în foaier, disponibili pentru conversaţii.
Mi-am regăsit starea care m-a încercat pe tot parcursul acestei ediţii de festival naţional în câteva rânduri semnate de Monica Voudouri şi prezentate într-o conferinţă despre teatrul absurdului, de la Cehov la Ionesco. După ce în 1981 publicase o teză de doctorat de excepţie despre Anton Pavlovici Cehov, Monica Voudouri emigrează în Occident. „Eram în primul an după emigraţie, când am văzut în Olanda Trei Surori, jucată de o companie cu bun renume. Cele trei surori erau feministe, ţipau la bărbaţi; ei tremurau de frică, ele se agitau isteric, ei se ascundeau pe unde puteau. M-am convins că mă aflu pe un drum închis, pe care nu interesez şi care nu mă interesează“, mărturiseşte autoarea.
Ca de fiecare dată, îmi scapă algoritmul după care se distribuie invitaţiile destinate criticilor de teatru. Unii primesc locuri la majoritatea evenimentelor, deşi de mult nu mai scriu sau, dacă scriu, articolele apar publicate în reviste lunare, care nu pot fi găsite decât în incinta teatrelor. A scrie despre teatru exclusiv pe site-uri culturale sau în revistele amintite mai sus este un demers exclusiv academic şi nu de prea mare folos, căci invită la teatru oameni deja convertiţi, obişnuiţi ai sălilor de teatru.
Această a XXI-a ediţie de festival naţional (şi a noua la care particip) m-a învăţat ceva: să plec din sală dacă nu-mi place ceva. Prima „dezertare“ s-a întâmplat la Teatrul Țăndărică, unde s-a jucat Galaxia Svejk, un spectacol de Alexander Hausvater. Studentă în anul II fiind, am scris la una dintre materiile obligatorii o lucrare despre Hausvater. Se întâmplase atunci să văd într-o perioadă relativ scurtă trei spectacole şi mă intriga felul în care decupa totul şi recompunea, după o logică personală, cu care puteai să fii sau nu de acord, care îţi revela ceva sau te inspira să ai gânduri pe care niciodată altfel nu le-ai fi avut. Îmi intitulasem lucrarea Alexander Hausvater – o salată bine amestecată. După Galaxia Svejk renunţ hotărât la „bine“-le din titlu. N-am reuşit să văd nici o satiră direct orientată politic şi social, cum mă avertizase broşura de spectacol. Iar efectele vizuale m-au făcut să-mi fie dor de spectacolele adevărate de high-tech, gen Blue Men Group. „Puţin din tot“ în teatru împarte publicul în două; de data asta am făcut parte din jumătatea care a plecat (sau ar fi vrut să plece!).
Ivanov-ul regizorului Andrei Şerban de la Teatrul „Bulandra“ nu este un spectacol rău – deşi a-l caracteriza aşa înseamnă mai degrabă a-l degrada decât a-l aprecia. Dacă distribuţia masculină a funcţionat bine, nu acelaşi lucru se poate spune despre actriţele alese, în special cele tinere. Senzaţia privitorului este aceea a unui spectacol sinistru, în care nişte posedate se zbat pe scenă, fără nicio şansă de a putea fi salvate, o coregrafie dureroasă care însă transmite disconfort şi, pe alocuri, neseriozitate – deşi e greu de plasat vina: de partea regizorului? de partea actriţelor?
„Se împacă oamenii cu gândacii, împacă-te şi dumneata cu oamenii noştri“, spune Ana Petrovna în Ivanov. De ce nu ne împăcăm şi noi cu Teatrul, măcar pe timpul festivalului naţional? De ce această senzaţie că orice ar avea de spus unii trebuie primit - chiar dacă nu (mai) e de valoare?
Teatrul românesc pare deseori locul unde numele face Teatrul, şi nu invers, unde Teatrul să facă numele. Greşelile se iartă şi uită, iar cele câteva lucruri bune, oricât de îndepărtate în timp ar fi, sunt mereu atuul care te face eligibil. În Teatrul românesc, greşelile nu te obligă să o iei de la zero. Valoarea este aceea a ultimului succes, chiar dacă între atunci şi prezent s-au aşternut anii. Iar acest lucru nu e nicicând mai evident ca-n timpul Festivalului Naţional de Teatru. //
