Pe aceeași temă
Am regretat deseori (dar zadarnic) lipsa acestei rubrici in 22. Motivul prim este vesnica problema de "spatiu", la o revista de 16 pagini ai carei autori trimit relaxati "cearsafuri" de materiale, anuntandu-ne, cu un glas complice: "am un articol pentru 22"; in acest "pentru" intra, in ciuda privirilor noastre indispuse si a avertismentelor "grosiere" ("mai scurt, va rugam, mai scurt"), sugestia unor dimensiuni potrivite pentru reviste academice, cu tiraje confidentiale sau publicatii subventionate ca in comunism (desi respectatii nostri autori sunt toti adepti ai societatii deschise si ai economiei de piata, pentru publicistica lor utilizeaza "vechile" criterii). A existat un timp (scurt) cand "ne-am lafait" si noi: la inceputurile sale, 22 a avut 24 de pagini. Au fost reduse la 16, daca imi amintesc bine, in primavara lui 1990, dupa o sedinta furtunoasa la GDS, cred ca inainte de alegeri, la care asista (sau, mai bine spus, discuta in contradictoriu, cum se petrecea frecvent la GDS in acea perioada) si ministrul Culturii, Andrei Plesu. Imi amintesc "problema hartiei", pusa in legatura cu alegerile de acum 13 ani, din "Duminica Orbului", dar intelesul ei imi scapa, pentru ca pe atunci chiar ideea de "alegeri libere" imi scapa, nu mai traisem asa ceva. Oricum, la 16 pagini aveam sa ramanem, fireste, din motive de economie.
Piata Universitatii de pretutindeni
Despre perioada aceea de inceput de lume, apropiata in memoria afectiva a celor care au trait-o, dar aflata la 13 ani distanta, mi-a amintit citind in numarul 12 din 2001 al Vetrei textul lui Radu Mares, Casus belli: Piata Universitatii, in care acel trecut este regandit si comparat (cu un trecut mai indepartat, cu un prezent mai arogant, dar mai simplificat). Conditia scriitorului gazetar, conditia unei publicatii culturale sufocate de problemele concrete - bani de salariu, difuzare, tiraj - nou ivite, odata cu dificultatea de a gestiona libertatea, dar si de apolitismul de comanda, legatura firava (si, totusi, legatura) intre centrul autist si provincia rezervata, dar atrasa - iata simplificate cateva teme din aceasta istorie a Tribunei clujene si a Pietei Universitatii, scurtcircuitate de un Apel publicat la 10 mai 1990, in semn de solidaritate cu Piata Universitatii "de pretutindeni". "Ca experienta de viata pe care nu-i e dat oricui s-o traiasca, merita sa fac exact ceea ce am facut, desi toate gesturile de acest tip sunt, in ultima analiza, gratuite si zadarnice." Iata o fraza in care multi se vor recunoaste. Ca si in urmatoarea: "Trag aici o linie. Ea vrea sa marcheze epuizarea unui rest, as zice fosil, de elan romantic, propriu varstelor mai fragede. Implicarea mea agasanta in viata revistei "Tribuna" de care eram atasat pana la impudoare, spasmodic si juvenil, se incheie".
Dupa 20 de ani
Altminteri, doua treimi din numarul respectiv al Vetrei este consacrat lui Nicolae Manolescu, pornindu-se de la Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu, sub titulatura cat se poate de explicita Cronicarul si rapsozii. Poate era bine sa fie mai putini "rapsozi" si mai mari (si mai multe) fotografiile, pentru ca grupajele extinse devin obositoare si cei mai vitregiti sunt de obicei ultimii, la care rabdarea cititorului slabeste. Dialogul cu Nicolae Manolescu, realizat de Mihai Vakulovski, reasaza nu atat biografia cronicarului, cat pe cea a Cenaclului de Luni. In primul rand, rolul important jucat de Radu Calin Cristea: "...a fost sa fie o generatie extraordinar de talentata, incepand cu Radu Calin Cristea, pentru ca el a venit la mine sa ma roage sa facem cenaclul... A existat mai intai un om care a vrut sa tina in mana cenaclul - Radu Calin Cristea, si eu am lasat pe mana lui Cristea partea de organizare". Iata si primul grup de cenaclisti, "blugisti", "optzecisti" care aveau sa intre grupati compact in literatura - Horia Garbea, Radu Teposu, Doru Mares, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Nino Stratan si Mircea Cartarescu. Dar, recunoaste Nicolae Manolescu, "Cartarescu este descoperirea lui Crohmalniceanu ca lectura in cenaclu" (e vorba despre cenaclul Junimea, ai carui autori vor debuta cu antologia Desant '83). Esalonul doi e alcatuit de Ion Bogdan Lefter, Alexandru Musina, Bogdan Ghiu, Mariana Marin (a carei poezie, mai serioasa, mai grava, intampina la inceput dificutati de perceptie la colegii de generatie). N. Manolescu apreciaza, dupa mai mult de 20 de ani de la Cenaclul de Luni, ca "am invatat unii de la altii", ei erau "foarte tineri si necopti", "eu... mi-am modificat perceptia poeziei". E sigur ca relectura pe care le-o va face pentru Istoria literaturii ii va surprinde.
Cronica literara a economiei de piata
Cronicarul a inceput, dupa propria marturisire, sa scrie saptamanal, "de nevoie", "obligat de Ivascu" si a rezistat astfel, citind o carte pe saptamana, pentru ca este "un tip disciplinat", care isi invinge "comoditatea naturala prin exercitii de activitate". Dupa 32 de ani a iesit "cu voie" din acest ritm, pentru ca "nu mai aveam putere, nu mai aveam chef, nu mai aveam chemare sa scriu saptamanal despre o carte". Dar el vede cronica literara a epocii actuale altfel decat a facut-o el si probabil altfel decat o fac colegii sai (e semnificativ cui a predat stafeta la Romania literara, ca si felul mai mult decat rezervat de a-i prezenta, nu doar de acum, ci dintotdeauna, pe criticii literari). In privinta felului cum vede cronica literara in economia de piata multa lume ii va da dreptate: "Suntem intr-o economie de piata, publicatiile se adreseaza cuiva si atunci trebuie sa te gandesti bine, cand scrii, ce tiraj are revista, ce public potential te asteapta si ce vrei sa-i spui despre cartea cu pricina. As face cu totul altfel cronica - mult mai publicistic, mult mai publicitar, intr-un fel, pe alt tip de formule".
America e departe
"Daca ma uit la ce vor tinerii din Europa de Est si la ce face clasa politica, conceptul de societate... pe care incearca sa-l promoveze anumite partide din Europa de Vest nu cadreaza cu vederile lor. Ei sunt mai aproape de conceptul de societate americana..." spune, intr-un interviu asupra caruia ar merita sa revenim, Richard Wagner (scriitor nascut si crescut in Banat, dar stramutat in anii '80 in Germania, Vatra, nr. 6-7, 2001).
Afirmatia lui Wagner este valabila si pentru sentimentul interior al multor romani, unii dintre ei scriitori, pentru care America pare sa se afle foarte aproape. Dar America este in realitate departe si de aici nu se pot evalua corect nici macar evenimentele culturale din interiorul comunitatii romanesti, atat de eteroclita cum stim ca sunt peste tot comunitatile noastre. Exemplul cel mai bun este revista Origini, scoasa de Gabriel Stanescu, emigrant relativ recent, dupa revolutie, fost coleg la Facultatea de Filozofie din Bucuresti cu Stelian Tanase, poate ziarist la Scanteia tineretului inainte de '89 (aceasta ultima informatie provine dintr-o singura sursa). Poet si el, apartinand prin varsta generatiei optzeciste, nu este de mirare ca Gabriel Stanescu a reusit sa obtina pentru revista Origini colaborarea unor autori valorosi. Numele unora dintre ei (al lui Stelian Tanase, de pilda) au disparut din Origini atunci cand a devenit tot mai vizibila prezenta in paginile publicatiei a unor motive, obsesii si autori cu vederi legionare. Origini a continuat sa apara, insa, in acelasi fel, practicand un ciudat amestec de texte bune si texte scandaloase, amestec care se verifica si la nume, inclusiv al celor din bordul editorial (George Astalos, Stefan Augustin Doinas, Constantin Eretescu, Sanda Golopentia, Constantin Virgil Negoita, Mac Linscott Ricketts, Adam J. Sorkin, Stefan Stoenescu).
E greu de explicat cum se poate colabora la o revista in care apar afirmatii precum cele citate mai jos, din articolul lui Stefan Stoenescu, In paradigma mai-mult-ca-perfectului. Respulberarea istoriei, candva un distins anglist, profesor la Universitatea din Bucuresti:
"Daca in biografia lui Eliade nu s-ar fi produs experienta legionara, existenta sa ar fi fost lipsita de o intelegere acuta a destinului propriu ca parte integranta a destinului natiei. El nu s-ar fi lecuit de egolatria artistului, nici nu si-ar fi infranat, poate, politicianismul specific clasei sociale din care descindea, nici, in fine, nu s-ar fi debarasat total de materialismul si meschinaria camatareasca a mediului orasenesc in care vietuia. Accesul la o constiinta trans-individuala, national-istorica - forma autentica, elevata si demna a unei trairi plenare - iata, in nuce, acea felix culpa specifica trecutului sau politic..."
"In 1941, atarnarea cadavrelor celor unsprezece evrei in carligele abatorului din Bucuresti sub inscrisul "cuser" are, prin monstruoasa lui gratuitate, un aer straniu de irealitate si dementa. Daca un asemenea fapt s-ar fi petrecut intr-adevar, faptasii se simteau la adapost si se simteau stapani pe situatie... Pe de alta parte, atarnarea unor cadavre in carlige de macelarie avea evident un tel propagandistic... Nu putea fi vorba de o pedepsire pentru simplu motiv ca nu mai poti pedepsi un cadavru. Cel mult il poti profana. Aceasta dimensiune tutonica, pagana, lipsea cu desavarsire psihologiei legionare, care aspira spre o implinire mistic crestina..."
Cine va studia Origini va gasi multe alte citate de acelasi fel, asupra carora nu are sens sa starui; am vrut doar sa semnalez inca din toamna trecuta acest ciudat fenomen de amestec, pe care nu mi-l explic decat prin faptul ca publicatia respectiva e dificil accesibila.
Dar raspunsul nu este multumitor nici macar pentru mine. Gabriel Stanescu s-a aflat la Neptun, la intalnirea "Scriitorilor de pretutindeni" din octombrie 2001, si revista lui a fost expusa in voie. Mai mult decat atat, Catalin Tarlea, altminteri foarte vigilent cautator de derive antisemite la GDS, l-a invitat pe Gabriel Stanescu ca redactor-sef al unei publicatii culturale, la televiziunea publica, la emisiunea sa. In plus, revista Curierul National, scoasa de Fundatia Culturala Romana, i-a luat lui Gabriel Stanescu un interviu. Etc.
