Revolta liberala

Toate-s vechi si-s noua toate

“Este nevoie de o solutie tranzitorie care sa pastreze sansa unificarii PNL-PD”...: pe de o parte, fiecare partid sa... continue discutiile cu discretie, flexibilitate si buna-credinta; pe de alta parte, in masura in care adoptarea deciziei finale va intarzia dincolo de sfarsitul anului 2006, este necesar ca Alianta D.A. sa modifice actualul protocol de organizare si functionare, prelungind actuala formula politica pentru urmatorul ciclu electoral.”

Sugestia minimalista, aparent conciliatoare (daca nu se poate mai mult, sa ne multumim si cu mentinerea situatiei actuale pentru alegerile viitoare) din finalul interventiei lui Valeriu Stoica, parintele proiectului unificarii fortelor de dreapta sub drapel popular, din 21 februarie, era o alarma declansata tardiv. Peste trei zile, flacarile care ardeau de mult mocnit izbucnisera la vederea telespectatorilor, prea fascinati de spectacolul mediatic continuu si de acuzele reciproce pentru ca sa se mai gandeasca la regizori, actori si, mai ales, la costul piparat al biletului.

Dupa operatiunile in forta ale procurorilor, ratand arestarile promise din lipsa de procedura, declansand operatiuni penale in premiera si dispute savante intre cele mai luminate capete juridice, pentru ca totul sa fie luat de la capat, in dezbateri pe forma, nu pe fond, din piata justitiei spectacolul se muta in piata politica, cu o schimbare radicala de decor.

Urmeaza un episod intens al razboiului purtat acum pe fata intre cele doua formatiuni politice principale aflate la putere. Sau, din alta perspectiva, al razboiului dintre o formatiune politica aflata la putere si presedintele sprijinit de cealalta formatiune si de institutii aflate legitim sub autoritatea sa - servicile secrete.

(In masura in care serviciile noastre secrete nu si-ar avea o marcata autonomie, participand ca actor principal in jocurile politice.)

Un remake? Varianta unei piese jucate de nenumarate ori pana acum, intre Ion Iliescu si Petre Roman, intre Emil Constantinescu si Victor Ciorbea, intre Emil Constantinescu si Radu Vasile, intre Ion Iliescu si Adrian Nastase? Razboaie de orgolii si putere provocate si alimentate de un viciu constitutional al republicii noastre semiprezidentiale, reamintind macinarea in lupte politice interne de lunga traditie - din Evul Mediu pana la instaurarea dictaturilor, de dreapta si apoi de stanga?

Un cuplu mai stabil decat s-a crezut

Sunt, desigur, asemanari de situatie, dar istoria nu se repeta niciodata la fel: impetuoasele critici repetate ale presedintelui Basescu la adresa guvernului (citite de multi drept atacuri) s-au oprit de regula intr-o aparenta lipsa de reactie a premierului Tariceanu, un tact flegmatic, in stil britanic, neobisnuit in spatiile romanesti (inclusiv culturale) unde se etaleaza spontan violenta si grosolania. Dupa un an de cand coabiteaza in acelasi fel, locatarii provizorii ai celor doua palate, care perpetueaza, sub vraja Constitutiei prost croite, malefice neintelegeri, au dobandit aerul unui cuplu rezistent in timp, desi par sa fie in permanenta la un pas de divort. De ce?

Din acelasi motiv pentru care nu se despart partenerii nepotriviti: pentru ca nu au gasit inca o solutie mai buna pentru viitor. Presedintele Basescu stie desigur ca imaginea de victorios in sondaje a lui Theodor Stolojan are putine sanse sa fie confirmata, daca se va afla cu adevarat in postura de administrator al unei tari dificile, ca Romania, intr-o perioada atat de dificila cum este cea dinaintea aderarii.

Stie si ca PD, golit candva de o parte a personalitatilor din primul guvern Roman (fostii baroni PD, mai mult sau mai putin fideli lui Petre Roman), ar avea dificultati sa sustina singur un guvern, nemaipunand la socoteala riscul erodarii la guvernare si voturile din parlament. Excelenta parlamentara Mona Musca, si ea aflata in topul increderii in sondaje, nu a rezistat probei Executivului mai mult de 7 luni. Iar Raportul de tara bate la usa.

Exista si un element nou in comparatia cu razboiul de traditie dintre Palatul Cotroceni si Palatul Victoria: popularitatea actuala a presedintelui, jocul sau in permanenta electoral, cu fata la public, dorinta de a acapara puterea, intrand inevitabil in contradictie cu agenda guvernului. Aclamat de sondaje, nelinistindu-i nu doar pe adversari, ci si spiritele critice, care nu uita cultura romaneasca a autoritarismului, intarita de experientele totalitarismului, si de o societate civila fie pasiva, fie usor manipulabila, Traian Basescu isi pregateste si el al doilea mandat, adica o domnie pana in 2014. Si nu una oricum, ci una in care sa fie presedinte-jucator, dar si presedinte-arbitru.

Pentru satisfacerea acestei organice dorinte de putere, hranita de improvizatie si vitalitate, are nevoie de doua elemente: un partid prezidential puternic (visul esuat al lui Emil Constantinescu, visul consumat al lui Ion Iliescu) si serviciile secrete, la fel de imprevizibile si la fel de doritoare de putere ca si el.

Sah la rege

Discutia despre fuziunea PNL-PD s-a purtat pe acest teren accidentat, cu amanari tactice din partea PNL si cu somatii drastice ale PD, care in final a si impus pentru fuziune un termen foarte apropiat: inceputul verii. S-au inmultit vocile in PNL care respingeau o fuziune “cu spatele la zid” si a crescut nemultumirea fata de ceea ce se percepea a fi haituirea lui Dinu Patriciu, legat nu doar prin istorie, ci si prin trainice relatii economice din ultimii 15 ani cu acest partid.

Chiar si Valeriu Stoica, adversar declarat al lui Patriciu, care respinge acuzatiile de a fi o “papusa” a “papusarului de la Cotroceni”, explica motivatia rezervelor PNL (si) prin suspiciunile la adresa presedintelui:

“Vina pentru mentinerea divizarii si luptelor fratricide in cadrul fortelor politice de dreapta nu apartine insa numai liberalilor. De mai multe ori, prin atitudinile si gesturile politice ale PD, s-a creat impresia ca exista o agenda ascunsa pentru diminuarea credibilitatii electorale a PNL, astfel incat unificarea fortelor de dreapta sa se faca in beneficiul PD. De asemenea, atitudinea de multe ori impetuoasa a presedintelui Traian Basescu a fost interpretata drept semn al unei strategii in vederea distrugerii PNL si crearii unui partid prezidential...”

In documentul Delegatiei Permanente a PNL de la Brasov, din 24 februarie, prin care s-a ajuns la concluzia ca nu sunt intrunite conditiile unei fuziuni cu PD (care, oricum, nu se va putea face decat sub semnul liberalismului, s-a decretat), document votat cu 58 de voturi pentru si 4 impotriva, liberalii cer “desfiintarea CSAT, structura de inspiratie sovietica, si preluarea atributiilor acestuia de catre guvern” si propun presedintelui un rol restrans, reprezentativ si alegerea lui de catre fortele politice din Parlament.

Lipsit, pentru prima oara, de popularul sau ras bonom, presedintele Basescu avea sa raspunda imediat a doua zi, la televiziunea publica, in aceiasi termeni duri, amintind oferta unui partid aflat in afara realitatii, care ii propune sprijinul, desi, dupa cum se misca, nu ar trebui sa fie sigur ca va intra, in 2008, in Parlament.

La discutia dura s-a adaugat si un episod pitoresc, cu doi actori mediatici de formula populara, viceprimarul Ludovic Orban si fosta consiliera a presedintelui Elena Udrea.

Prin vocea presedintelui sau, Emil Boc, la 26 februarie PD a replicat in termeni masurati: raspunsul partenerilor nostri echivaleaza cu o respingere a fuziunii, dar noi nu sacrificam actul de guvernare si integrarea europeana, astfel incat ramanem in Alianta si vom fi in continuare solidari cu PNL in limitele legii. Pe de alta parte, nu am renuntat la proiectul unui mare partid popular de centru-dreapta, de aceea invitam, incepand chiar de la 26 februarie, formatiunile care adera la platforma populara sa ni se alature.

Asa cum era de asteptat, din propunerile de schimbare a Constitutiei PD a respins diminuarea rolului presedintelui si privarea lui de serviciile secrete (prin mutarea CSAT la guvern), cu argumentul ca ele nu se regasesc in proiectul politic comun cu care au venit impreuna, in 2004, la guvernare.

Poveste cu final imprevizibil.