Pe aceeași temă
Recent, Arhivele Nationale ale Republicii Irlanda au declasificat un numar important de dosare datand din anii 1970. Printre acestea se gaseste si un dosar care are ca subiect o posibila vizita a presedintelui RS Romania, Nicolae Ceausescu, in Irlanda. Vizita nu a mai avut loc, insa dosarul a fost pastrat in Arhivele Nationale din Dublin, sectiunea rezervata Departamentului de Justitie.
Documentul este interesant pentru a descoperi un simplu si mic fragment dintr-un proces istoric complex si care recent a inceput sa fie studiat cu mai multa aplicatie: succesul lui Nicolae Ceausescu pe plan extern, la sfarsitul anilor 1960 si inceputul anilor 1970.
Dosarul cuprinde: 1) biografiile celor mai importanti oameni de stat ai RSR care probabil ca urmau sa formeze delegatia romana: Nicolae Ceausescu, Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru, Corneliu Manescu, ministru de Externe, si Cornel Burtica, ministrul Comertului Exterior; 2) o scurta informare asupra RS Romania; 3) note asupra politicii externe a RS Romania; 4) o analiza scurta a legaturilor diplomatice dintre RS Romania si Republica Irlanda si 5) o informare asupra comertului dintre cele doua tari.
Politica externa a RSR
Biografia lui Nicolae Ceausescu atasata dosarului pare a fi un extras dintr-un Raport de tara al Departamentului de Stat, chiar daca mentiunea "Strictly Confidential" implica faptul ca aceste informatii au parvenit irlandezilor prin intermediul schimbului de informatii dintre cele doua tari, Statele Unite si Irlanda. Biografia este concisa si mentioneaza intregul traseu al lui Nicolae Ceausescu pana in anul 1970, cand a fost realizat dosarul. "Ceausescu este primul dintr-o generatie de noi lideri ai Romaniei. In exterior este privit ca un campion al liniei de independenta politica. A stabilit o linie de mijloc intre Moscova si Pekin si a extins in mod considerabil contactele Romaniei cu Vestul. Este reputat pentru ambitia si cruzimea sa." Nu este uitat "stagiul" pe care l-a facut Ceausescu in Armata Populara sub comanda "agentului sovietic Bodnaras". Este amintit si faptul ca Ceausescu a facut parte din delegatia romana care a participat la cea de-a 40-a aniversare a Revolutiei bolsevice din 1957 si la Congresele PCUS din 1959 si 1961. Este mentionata succint si ascensiunea sa in randul ierarhiei de partid, precum si concentrarea puterii in mainile sale. Raportul specifica si faptul ca in august 1969 a atras atentia lumii intregi prin invitatia facuta presedintelui american Richard Nixon de a vizita Romania, prin aceasta subliniind directia independenta pe care o promova pe scena internationala. Acum stim ca "Initiativele neortodoxe din politica externa au contribuit la atenuarea perceptiilor occidentale cu privire la represiunea interna in crestere" (V. Tismaneanu).
Cea de a treia parte a dosarului analizeaza aspecte ale politicii externe a Romaniei, concentrandu-se asupra unora foarte specifice si care se aflau in actualitatea politica a acelei perioade: securitatea Europei si problema dezarmarii, de care Ceausescu incepea sa se indragosteasca. Insa nu era singurul, caci "inca de la sfarsitul anilor ‘60 sistemul diplomatic al Uniunii Sovietice si al satelitilor sai este mobilizat in jurul promovarii a doua idei: destindere si dezarmare. Timp de mai bine de un deceniu, nici un discurs important de politica externa nu este pronuntat fara a se face referiri la aceste obiective. Totul - vizite oficiale, conferinte, apeluri la opinie - urmareste realizarea de acorduri in aceste doua domenii". (Jean-François Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste din 1945 pana in zilele noastre, Polirom, 1998, pag. 185)
Se prezinta succint o serie de decizii si actiuni politice care pana la urma au dus la semnarea Actului final al Conferintei de la Helsinki privind recunoasterea statu-quo-ului european, dar si asupra drepturilor omului de catre toate cele 33 de state semnatare. Este amintita Declaratia de la Bucuresti din 8 iulie 1966 referitoare la "intarirea pacii si securitatii in Europa" prin care Pactul de la Varsovia propunea disolutia simultana a celor doua aliante, NATO si Pactul de la Varsovia, reglementarea problemei germane si organizarea unei conferinte europene privind cooperarea in Europa. Declaratia de la Bucuresti din 8 iulie 1966 a fost reafirmata prin Declaratia de la Budapesta din 17 martie 1969. Cu o ipocrizie diabolica, aceasta declaratie a Pactului de la Varsovia condamna impartirea lumii in doua blocuri politico-militare, condamna inarmarea si pericolele la care aceasta expune pacea si securitatea popoarelor. Avand nevoie de sprijinul cat mai multor tari pentru a obtine legitimitatea care ii lipsea, Pactul de la Varsovia a cautat sustinerea tuturor statelor europene, chiar si pe cea a Irlandei, tara care in acea perioada era periferica, inapoiata economic, fara nici un fel de influenta. Insa interesul esticilor era mai mare pentru Irlanda tocmai pentru ca se banuia ca aceasta tara ar fi mai usor de prins in mreaja discursului comunist, expert in arta manipularii. Irlanda era neutra, nefacand parte nici din NATO si nici din Comunitatea Europeana. Irlanda refuzase sa adere la NATO pentru ca aceasta organizatie politico-militara garanta integritatea teritoriala a statelor semnatare, deci si a Regatului Unit al Marii Britanii, in componenta caruia se afla si Irlanda de Nord. Raportul mentioneaza ca Irlanda a fost contactata in vederea sprijinirii demersurilor Pactului de la Varsovia de catre URSS prin intermediul Natiunilor Unite, dar si de catre ambasadele Romaniei si Ungariei la Londra (pentru ca Irlanda nu avea ambasade in nici o tara estica). Raspunsul oficial al Irlandei a fost la fel de diplomatic si sec precum propunerile esticilor: "Irlanda considera binevenite toate masurile in vederea reducerii tensiunii internationale si pentru a promova securitatea si cooperarea intre statele europene, bazata pe respectul fata de autodeterminarea nationala si principiul noninterventiei". In continuare, se afirma ca Irlanda ar privi cu simpatie posibilitatea organizarii unei conferinte europene, dar se specifica faptul ca "Irlanda nu va putea fi de acord cu posibilitatea de a aduce in discutiile lucrarilor conferintei garantarea stabilitatii (immutability) frontierelor politice". Explicatia acestei atitudini o reprezenta consecventa politica externa a Dublinului de a nu recunoaste impartirea insulei in doua si granita dintre Irlanda si Marea Britanie. In continuarea documentului se fac referiri la Declaratia de la Praga din 31 octombrie 1969, Declaratia NATO de la Bruxelles din 5 decembrie din acelasi an, care, in acceptiunea irlandezilor, este la fel de vaga precum declaratiile esticilor, abordarile guvernelor belgian si finlandez, punctul de vedere al Romaniei formulat in martie 1970 despre aceeasi conferinta europeana privind securitatea. La finalul acestei sectiuni se specifica faptul ca "tarile NATO au rezerve puternice fata de propunerile est-europenilor in ceea ce priveste organizarea unei conferinte paneuropene privind securitatea".
Cel de-al IV-lea punct analizat de catre diplomatia irlandeza in interiorul acestui document se refera la relatiile diplomatice dintre Irlanda si Romania. Se spune ca, in ciuda faptului ca Irlanda recunoaste Romania ca fiind un stat independent si suveran, nu are stabilite nici un fel de relatii diplomatice, dupa cum nu avea in acel an, 1970, cu nici un alt stat membru al blocului rasaritean. Irlandezii, oricat de naivi ar fi fost in acea perioada in relatiile externe, si-au dat seama ca "Romania este nerabdatoare din motive de politica internationala sa intretina relatii cu un numar cat mai mare de state si, mai ales, cu toate statele vest-europene". Se mentioneaza chiar si o incercare de contact intre ministrul Afacerilor Externe al Irlandei si ministrul de Externe al regimului de la Bucuresti, Manea Manescu, in timpul uneia dintre sesiunile Adunarii generale a ONU. Din motive nespecificate, intalnirea nu a avut loc. Ulterior, ministrul de Externe adjunct al Romaniei, Malita, a propus acreditarea unuia dintre ambasadorii Romaniei in capitalele vestice pentru Dublin, urmand ca, in cazul in care circumstante favorabile ar fi cerut-o, un ambasador sa fie numit pentru postul de la Dublin. Interesanta ni s-a parut atitudinea irlandeza, mult mai pragmatica. In raport se mentioneaza ca principalul aspect care trebuie avut in vedere in perspectiva stabilirii unor legaturi diplomatice ferme il constituia comertul bilateral. "Avand in vedere greutatile atat financiare, cat si din punct de vedere al personalului, trebuie sa limitam reprezentarea noastra externa doar la tarile unde este chiar simtita nevoia unor ambasade. Criteriile sunt: (1) politice (2) comerciale (3) protectia consulara a cetatenilor irlandezi (4) legaturi culturale. In ceea ce priveste primul criteriu, nu exista probleme politice intre Irlanda si Romania care sa nu poata fi rezolvate prin intermediul ambasadelor din alte capitale sau la Adunarea Generala a ONU. In ceea ce priveste comertul dintre Irlanda si Romania, acesta are rata cea mai scazuta in comparatie cu toate celelalte tari din blocul rasaritean si nu constituie un motiv intemeiat pentru a stabili relatii diplomatice intre cele doua tari. In cel de al treilea rand, in Romania, din cate stim, nu traiesc cetateni irlandezi. In cazul in care ar aparea un caz, Ambasada Britanica si-a exprimat disponibilitatea de a se ocupa de interesele noastre. Aspectul cultural sau oricare alta legatura prezinta o mica sau nici o importanta. Din aceste perspective, stabilirea de relatii diplomatice cu Romania reprezinta o prioritate foarte redusa."
Comertul bilateral
Ultimul punct al documentului din Arhivele Nationale Irlandeze este o analiza de o pagina a comertului bilateral. Daca in 1964 Irlanda importa din Romania bunuri in valoare de 130.000 de lire si nu exporta nimic, in schimb, in 1970 Irlanda importa bunuri in valoare de 485.000 de lire si incepuse sa exporte bunuri in valoare de doar 30.000 de lire. In intreaga perioada 1964-1970, analizat scrupulos de diplomatia irlandeza, soldul a fost favorabil net Romaniei. Dar ce-i interesa pe irlandezi atat de mult din Romania lui Ceausescu? Clorura, uleiuri vegetale si grasimi. Romanii cumparau in schimb lapte praf si lana. Se mentioneaza faptul ca "in ultimii ani, autoritatile romane au emis semnale prin care aratau ca ar fi gata sa discute semnarea unui acord comercial cu Irlanda". Nu se uita a se specifica faptul ca exportul Romaniei catre Vest crestea in ritm constant, Irlanda fiind singura tara din Vest cu care Romania nu avea semnat la ora aceea un acord comercial. Se resimte nemultumirea partii irlaneze fata de deficitul comercial si, din aceasta perspectiva, se dorea semnarea unui acord cu partea romana, care sa echilibreze balanta.
Intregul document poate fi privit si ca un studiu de caz privind atat politica externa de maxima expansiune a regimului dictatorial al lui Nicolae Ceausescu, cand "deseori, demagogia sa a fost luata in serios, acordandu-se prea putina atentie faptului ca in interiorul tarii era mentinut un sistem stalinist si ca populatia era supusa unor permanente privatiuni" (V. Tismaneanu), cat si in ceea ce priveste limitarile politice externe ale unui stat marginas al Europei, izolat si inapoiat din punct de vedere economic, cum era Irlanda la inceputul anilor 1970. Daca Irlanda a cunoscut o evolutie constanta, progresiva atat din punct de vedere economic (devenind una dintre cele mai bogate tari din Europa, cu un PIB de 41.000 de dolari/ locuitor), cat si politic, prin stingerea razboiului civil din Irlanda de Nord, Romania a experimentat una dintre ultimele dictaturi de esenta stalinista din Europa de Rasarit, caci, "obligati sa aleaga intre URSS si Stalin, Gheorghiu-Dej si Ceausescu, l-au ales de bunavoie pe cel de al doilea". Zelul stalinist al lui Ceausescu probabil ca a condamnat Romania pe termen lung la subdezvoltare. Tranzitia cu tot calvarul ei de probleme nerezolvate, greu de rezolvat sau rezolvate mult prea tarziu nu face altceva decat sa ne intareasca impresia de dezgust atat fata de megalomania lui Ceausescu, cat si fata de incurajarile inconstiente primite de acesta de la diversi analisti vestici.
( Subtitlurile apartin redactiei)
