Scandal la MTR

Michelangelo Buonarroti a pictat Judecata de Apoi pe peretele altarului din Capela Sixtina între 1536-1541. In timp ce el înca lucra, nuditatea personajelor frescei a scandalizat persoane influente de la Vatican. A scandalizat si în continuare, asa incat in 1564, cu putin inainte de moartea artistului, Conciliul din Trento a decis, pe ultima suta de metri, ca nudurile pictate in Capela "sa fie acoperite" (coperiantur). Zis si facut: in anul urmator, Daniele da Volterra a purces la "decentizarea" Judecatii de Apoi, treaba continuata, la mai multe maini, pana la mijlocul secolului al XVIII-lea. Rezultatul a fost o nefericita alterare a conceptiei de ansamblu a lui Michelangelo: un sobru dialog intre carnatia ocru-bruna a personajelor si albastrul "eschatologic" al fondului, ritmat de albul mineral al norilor. De dragul pudorii, fresca s-a trezit impestritata: carpe de toate culorile au aparut de neunde, impinse parca de un vant cuviincios peste partile rusinoase ale personajelor. Nici chiar restaurarile recente nu au mai putut reda Judecatii de Apoi aspectul initial.
Nu-mi propun sa fac in revista 22 un curs de istoria artei, dar aceasta poveste da masura eternului antagonism intre marile spirite si mintile inguste, intre creativitate si obtuzitate, intre originalitate si conformism. Ne mai invata si altceva: chiar daca, in fata excelentei, mediocritatea trebuie uneori sa cedeze, ea nu se va da batuta, va pandi orice moment prielnic pentru a-si lua revansa, va cauta mereu sa se cocoate pe inaltimi de altul croite, spre a le desfigura.
In 1990 a fost infiintat Muzeul Taranului Roman, iar cel chemat sa-l creeze a fost Horia Bernea. Folosesc dinadins verbul "a crea", pentru ca nu era vorba de a reface vechiul muzeu al lui Alexandru Tzigara-Samurcas, ale carui colectii fusesera dezmembrate si mutate, pentru a face loc muzeului partidului. Pariul lui Horia Bernea a fost altul: nu ordonarea exponatelor pe zone etnografice ori pe categorii de obiecte, nici reconstituirea interioarelor sau a gospodariilor taranesti asa cum se gasesc ele in situ. (Pentru asta existau si exista Muzeul Satului si nenumarate muzee sau sectii de muzeu judetene.) Pictorul Horia Bernea a conceput Muzeul Taranului Roman ca si cum ar fi pictat; de fapt, l-a pictat chiar la modul propriu, cu mana lui, pe anumite portiuni.

Daca am inteles eu bine, ceea ce si-a propus - si ne propune - Horia Bernea este un discurs muzeal despre universul spiritual al taranului roman. Un univers spiritual trecut prin filtrul personalitatii creatorului de muzeu, al pictorului inzestrat cu o formidabila sensibilitate si intuitie pentru materie, pentru concret. Un discurs - fie el si muzeal - inseamna vorbire despre ceva, iar vorbirea presupune limbaj, adica semne, semne alaturate, inlantuite si imbinate intr-un tot semnificativ. Desigur, Horia Bernea isi alegea semnele din concretul, din materialitatea, din obiectualitatea lumii satului. Nu numai splendorile mestesugului taranesc, de mult consacrate in vitrine de muzeu si in albume de arta populara: alesaturi, laicere, scoarte, oua incondeiate, ulcioare si cancee, crestaturi in lemn etc., etc., ci si obiecte generic numite kitsch. (De multa vreme m-a frapat vulnerabilitatea "taranului recent" la intruziunea prostului gust venit din afara lumii lui, pentru a se instala bine-mersi in lumea lui.) Fapt este ca discursul acesta muzeal isi culege cu adevarat lexicul din lumea taranului; toate exponatele se regasesc la tara, dar nu la tara le veti gasi dialogand astfel, ci numai la Muzeul Taranului Roman. Este o provocare, o aventura a intelectului si a intuitiei. Poti avea rezerve (cum am avut si eu, iubind insa Muzeul si pe cei care l-au alcatuit, nascocit, creat), dar, daca nu esti imbecil, nu poti nesocoti frumusetea acestei aventuri.
Horia Bernea a parasit mult prea devreme Muzeul, pentru a odihni in curtea bisericii de peste drum. Cand ai tinut ani de zile cursuri anoste (nu de etnologie sau antropologie) si, "faute de mieux", esti parasutat peste noapte in locul lui Horia Bernea, nu ai cum intelege si accepta un asemenea discurs muzeal. Solutia: sa schimbi totul conform unei conceptii muzeografice "sanatoase", sa tesesti ceea ce are relief, sa adumbresti ceea ce emana lumina, ca sa priceapa cat mai bine in primul rand vizitatorii neinstare sa priceapa.
Cand ai fost mana dreapta a Creatorului de Muzeu, potentandu-i intuitiile de artist cu stiinta ta de etnolog - savant si inspirat deopotriva -, ce altceva poti face decat sa te lupti din rasputeri pentru pastrarea Creatiei (la care ai fost partasa), inainte de a ne parasi, si tu, Irina, mult prea devreme?

Cand a trebuit sa stai cuminte in banca ta, facand o treaba utila, dar lasandu-i pe altii mai breji sa aiba idei, prestanta, farmec, stralucire, cum sa nu prinzi ocazia, indelung asteptata, de a-ti afirma propria "museum correctness", chiar daca nimeni nu are nevoie de ea? Cand ai fost si tu, Ioana, dintru inceput, parte a echipei careia i se datoreaza Muzeul Taranului Roman, cand vezi ca ai ramas ultima pe baricada, ce altceva poti face decat se te lupti - cu morile de vant, de asta data -, inainte de a-ti lua lumea-n cap, vazand ca nu mai e nimic de facut? Din nefericire, asa stau lucrurile: Horia Bernea a murit in decembrie 2000; Irina Nicolau a murit in iulie 2002; Ioana Popescu nu a avut de ales decat demisia de la Muzeul Taranului Roman, in iulie 2004.
A altera - fie si numai in doua sali - conceptia genuina a discursului muzeal Horia Bernea-Irina Nicolau echivaleaza cu a pune cache-sexe-uri in culori pastelate personajelor lui Michelangelo. A modifica - cu fatarnica si "tridentina" pietate muzeografica - organismul muzeal creat de Horia Bernea nu este decat o scandaloasa si mizerabila impietate.

Radu Bercea

Fara titlu si fara patima

Vineri 6 august, la ora 16, primesc un telefon, buna ziua, sunt reporter la ziarul Evenimentul zilei si as vrea sa vorbim despre… nu stiu daca ati aflat ca la Muzeul taranului au fost desfacute doua sali din expunerea de baza… (stiam, desigur. Aflasem de la fostii mei colegi, uluiti ca de la o zi la alta, pur si simplu expozitiile fusesera stranse. Fara preaviz. Fara consultari.). As dori sa cunosc opinia dumneavoastra de specialist, stiu ca ati lucrat la muzeu inca de la infiintare, eu am fost acum acolo, dar am primit mai mult reactii afective...
Ce sa spun? Ca vestea asta de ultima ora era de fapt concluzia unei lupte interne mult mai vechi? Ca ni s-a interzis intrunirea unui Consiliu stiintific care sa dezbata aceasta hotarare a conducerii, pe care o consideram gresita? Ca am obosit de cate ori am incercat sa argumentez un punct de vedere care nu era numai al meu? Ca oricum, de la un moment dat nu mi-a mai fost permis subiectul? Ca eu am parasit muzeul cu gustul amar al esecului?
Chiar nu mai stiu ce i-am raspuns reporterului la telefon, am incercat doar sa nu devin patetica. A doua zi insa, citind articolul, ma vad obligata sa lamuresc doua lucruri care ma privesc: nu "a trebuit sa plec din cauza unor neintelegeri", ci am plecat din cauza acestei neintelegeri, si am facut-o dandu-mi demisia. Imi place sa cred ca (si) datorita prezentei mele, desfacerea salilor a intarziat pret de un an; imi displace sa recunosc ca n-am reusit sa conving si ca am abandonat, in momentul in care m-am simtit prea umilita de felul in care conducerea muzeului a inteles sa rezolve conflictul de opinii.
Povestea e mai veche, si simt nevoia sa o reiau, cat pot eu de scurt. Imi cer scuze fata de prietenii si cunoscatorii muzeului, pentru ei nu voi aduce nimic nou.

Muzeul a fost de la inceput gandit de Horia Bernea ca fiind parte a unui diptic. Muzeul Satului prezinta lumea satului, Muzeul Taranului prezinta chipul taranului in familiaritatea lui cu lumea de aici si de dincolo. Discursul muzeologic, compus din doua tronsoane mari - Legea crestineasca si Randuiala vietii - s-a conturat dupa indelungi consultari cu toti membrii echipei de specialisti si simt nevoia sa subliniez importanta celor doi termeni, consultari si echipa. (Ignor pentru moment cronologia faptelor si adaug ca dupa moartea directorului Bernea, metoda consultarilor a devenit caduca si echipa s-a transformat in colectiv). Revin, si simt ca incep sa scriu la patru maini cu Irina Nicolau; e nevoie, spunea ea, sa avem permanent in minte o lista de trasaturi prin care sa putem defini oricand, chiar trezite din somn, muzeul nostru. Sa nu ne mai pierdem atat de usor in declaratii de iubire pe care ceilalti nu le inteleg.
Expunerea permanenta Legea crestineasca, care se desfasoara pe parcursul integral al parterului, este o demonstratie vizuala. Faptul ca problematizeaza o tema antropologica "grea" - relatia taranului cu Dumnezeu - a facut necesara o tratare artistica, adresata privirii si inimii vizitatorului. Comunicare prin intrebari, prin sugestie, prin frumusete, prin surpriza. Curajul de a-l invita pe celalalt sa presupuna, sa tatoneze, sa inteleaga dupa puterile lui si eventual, sa fie de alta parere, fara sa i se dicteze, fara sa i se impuna o perspectiva unica si obligatorie asupra lucrurilor; expunerea a impresionat si a deconcertat la inceput. In 1996, Muzeul Taranului Roman si directorul sau fondator au primit Premiul EMYA - Muzeul European al Anului. Pana astazi, nici un alt muzeu din Europa de Est nu a mai primit aceasta distinctie. Recunoasterea europeana a avut darul sa reuneasca in jurul institutiei si al maestrului ei personalitati de elita din muzeologia contemporana1. Fara exceptie, acestia au inteles originalitatea programului propus de Horia Bernea si au scris despre demers ca despre o viziune novatoare in etnomuzeologie. Asa a fost inceputul. Legea crestineasca a devenit reper al unei viziuni originale asupra taranului si a lumii sale, marturie a unei muzeografii fragile, palpaitoare, capabile sa ofere mereu noi perspective, chiar si vizitatorului fidel.

Dupa moartea lui Horia Bernea si la scurt timp dupa instalarea noii conduceri, directorul general a considerat ca unele sali din componenta discursului Legea crestineasca - salile Ferestre si Timp - sunt kitsch si nu expun "obiecte de patrimoniu". Cui imi va cere dovezi scrise in sprijinul afirmatiilor mele, o sa-i raspund ca, atata timp cat nu a fost permisa o consultare pe aceasta tema intr-un Consiliu stiintific (in pofida cererilor verbale si scrise), dovezi nu am. Puteti sa ma credeti sau nu. Ceea ce a devenit insa acum o certitudine e faptul ca aceste doua sali au fost desfiintate. Pentru "a pastra muzeul viu", in spiritul creatorului sau, s-a argumentat. Si, doar se stie ca tot ce e viu, moare. De aceea, vezi bine, si expozitiile permanente trebuie sa moara dupa 10 ani.
Se vor implini 4 ani de la moartea lui Horia Bernea. Sper din toata inima ca nu-i mai pasa de felul in care i se rastalmacesc astazi vorbele si i se amputeaza proiectul. S-au implinit de curand doi ani de cand a murit Irina Nicolau. Stiu bine ca se hotarase sa nu mai lupte cu deciziile arbitrare ale noii conduceri; simtea ca obtuzitatea ii slabeste puterile. Cu doua luni in urma a murit un mare prieten si sustinator al muzeului lui Horia Bernea, cunoscutul antropolog Gérard Althabe. Nimeni nu a stiut mai bine ca el sa perceapa subtilitatea fiecarei sali, dar mai ales forta intregului.
Astazi au murit cu totii inca o data. Ma simt datoare, alaturi de cei carora le pasa, sa strig prietenilor si necunoscutilor, S.O.S. MUZEUL TARANULUI!

Ioana Popescu