Pe aceeași temă
Acest articol nu este despre Mircea Geoana. Este, mai degraba, despre Ion Iliescu. Si, înainte de orice, este despre Fonvizin.
Cum care Fonvizin? Denis Ivanovici Fonvizin, faimosul dramaturg rus din secolul XVIII, autorul unei nu mai putin faimoase piese de teatru în care "prostanacii" sunt personajele principale. Piesa, în traducere romaneasca Neispravitul, este o comedie iluminista tipica, satirizand proastele moravuri, ignoranta si despotismul aristocratiei ruse de provincie. Pe scurt, sotii Prostacov, boieri undeva în Imperiul Rus, fac eforturi sa-si casatoreasca fiul - Mitrofan, "neispravitul" - cu Sofia, tanara mostenitoare a unei averi impresionante lasate de unchiul Starodum, un nobil progresist. Bineînteles, Sofia este îndragostita de altcineva, de tanarul ofiter Milon, si, în cele din urma, cu ajutorul lui Starodum si al reprezentantului imperial Pravdin, cei doi reusesc sa ramana împreuna.
Comedia Neispravitul este vadit normativa, didacticista. Fonvizin urmeaza canonul neoclasic, ipostaziind binele si raul cu ajutorul personajelor sale (care, dupa cum se poate usor sesiza, poarta în numele lor etichete caracterologice). Prostacovii sunt ilustrarea nobilimii ignobile - ignara, filistina, dezumanizata, retrograda, avida de avere si de titluri, brutala cu robii si servila cu superiorii - care, în imaginarul secolului XVIII, era tinta dispretului spiritelor luminate. În contrast, Starodum, Pravdin, Sofia, Milon apar ca reprezentanti ai nobilimii virtuoase, cu vederi luminate, care îsi fundamenteaza pozitia sociala, înainte de toate, pe merit.
Ce legatura au toate acestea cu Ion Iliescu? Înca putina rabdare. Opera lui Fonvizin a avut un destin politic nefericit. Dupa intrarea în dizgratie a protectorului sau de la curtea Ecaterinei cea Mare, Nikita Panin (prezent, probabil, în piesa de care vorbim sub numele Starodum), ce va fi înlocuit în gratiile împaratesei de faimosul Potemkin, lucrarile lui Fonvizin au fost puse la index. În secolul XIX, a fost recunoscut în mediile literare ca unul dintre cei mai mari dramaturgi rusi, dar marea faima o va obtine, paradoxal, în timpul Uniunii Sovietice. Piesa Neispravitul a fost utilizata intens de propaganda comunista, imediat dupa 19171, din cauza mesajului sau presupus antiaristocratic si pentru ca unul din episoadele piesei parea a se constitui într-un precedent al nationalizarii. La final, averea Prostacovilor este sechestrata de Pravdin în virtutea unui edict al împaratesei Ecaterina. În realitate, edictul cu pricina, emis în 1775, facea parte din arsenalul de masuri prin care împaratii luminati ai secolului XVIII încercau sa disciplineze nobilimea si sa-i limiteze abuzurile. Oricum, actul nu a fost aplicat in extenso. Apoi, cum s-a putut deja întelege, Fonvizin nu avea un mesaj antiaristocratic, ci era, împreuna cu factiunea nobiliara a lui Panin, pe care o reprezenta artistic, adeptul refondarii si diminuarii corpului nobiliar pe baze meritocratice2.
Însa propaganda îsi are logica ei. Cu aceasta cheie de lectura a patruns piesa si în Romania, dupa institutionalizarea comunismului la noi. În 1953, comedia a aparut în traducerea Tamarei Gane la Editura ARLUS Cartea rusa, cu titlul Neispravitul, si a fost imediat si repetat pusa în scena. Concomitent, lucrarea a fost utilizata în materialele de propaganda ale Comsomolului traduse si în cele ale Uniunii Tineretului Muncitor, ca o dovada a influentei nefaste pe care parintii o aveau în timpul Vechiului Regim asupra odraslelor3. Sa nu uitam, erau vremurile de apogeu al stalinismului romanesc, în care copiii erau încurajati sa-si denunte parintii.
Interesant este ca în aceste materiale propagandistice piesa apare sub titlul Prostanacul. În limba rusa, titlul este Nedorosl, termen care pe vremea lui Fonvizin îi desemna pe tinerii nobili care nu obtinusera înca certificatul de studii si nu intrasera în serviciul statului. Ulterior, gratie lui Fonvizin, cuvantul s-a încetatenit cu sensul de "nepriceput", "prostanac". În engleza, piesa a fost tradusa ca The Minor (Minorul), dar si The Young Oaf (tanar "neîndemanatic", "prost"). Ambivalenta cuvantului a permis traduceri diferite.
Acum ajung la Ion Iliescu. Personal, dupa lectura a mii de pagini cu stenograme din arhivele UTC si PCR, marea majoritate inedite, continand discursuri de-ale lui Ion Iliescu rostite începand cu anii ’50, am convingerea ferma ca limbajul propagandistic din anii formarii tanarului activist i-a influentat decisiv discursul politic ulterior, comunist si postcomunist.
Este foarte posibil ca figura "prostanacului" sa-i fi ramas întiparita în memorie înca din tinerete. Comedia lui Fonvizin a capatat faima la noi exact în momentul formarii tanarului Ion Iliescu, pe cand acesta era student la Moscova si îsi începea ascensiunea în UTM. Comedia s-a jucat cu precadere în anii ’50, cand filorusismul oficial era la apogeu. Iliescu ori a vizionat punerea în scena a piesei la Moscova sau în Romania, ori, mai probabil, a auzit de ea în varianta apocrifa a propagandei care o pomenea sub titlul Prostanacul.
Propaganda perioadei efuziunii staliniste era, spre deosebire de limba de lemn monotona, ritualizata, din fazele tarzii ale comunismului, mai inventiva stilistic si mai agresiva. Limbajul propagandei comuniste a preluat numeroase elemente retorice si tropi din literatura secolelor XVIII-XIX, în special din satira si pamflet, care faceau ca mesajul sa fie mai percutant si mai usor memorabil.
În vocabularul postcomunist al lui Ion Iliescu au supravietuit formule care sunt databile, prin specificul lor, în anii ’50. Iata înca doua exemple. Este de notorietate desemnarea protestatarilor din 1990, din Piata Universitatii, ca "huligani" si "golani". Aceasta formula de apostrofare nu este întamplatoare pentru un fost activist care doreste sa dea greutate vorbelor sale. "Huliganismul" - care în codul comunist desemna orice forma de opozitie si protest politic - era unul dintre "pacatele" capitale prevazute în primele statute ale UTM, care putea atrage excluderea din organizatie sau sanctiuni severe. Totodata, acuzatia de "huliganism politic" putea provoca, în anii ’50 si ’60, raspunderea penala si închisoarea. Cu alte cuvinte, termenul "huliganism" era, în perioada comunista, un termen de drept penal, reprezentand o infractiune grava. Numeroase persoane au facut închisoare politica din acest motiv4 . În decembrie 1968, Ion Iliescu, pe atunci prim-secretar al UTC, caracteriza faimosul Colind al studentilor din Bucuresti, într-o stenograma pe care am publicat-o recent, drept o "manifestare huliganica". Mai multi studenti au fost exclusi din UTC si exmatriculati, iar alti trei au fost arestati. Între acestia se numara Ana Sincai, care povesteste ce a îndurat pe timpul celor cateva luni de detentie într-un interviu pe care l-am publicat odata cu stenograma din 19685.
Celalalt exemplu. Daca veti avea curiozitatea sa faceti un dosar cu formulele favorite ale lui Ion Iliescu, veti vedea ca termeni precum "fripturisti", "arivisti", "profitori" apar foarte des în exprimarea sa. De exemplu, în 1998, Iliescu i-a numit "lacuste nesatioase, prapaditi, nenorociti, fripturisti si corupti" pe membrii guvernarii CDR, iar în 2004 cerea scoaterea din PSD-ul lui Adrian Nastase a celor "veleitari, corupti, fripturisti, arivisti si profitori". Nici acest uzaj nu este inocent. Dupa cum se poate vedea din documentele PCR si UTM, la sfarsitul anilor ’40 si în anii ’50, au fost declansate mai multe valuri de epurari pentru eliminarea celor "strecurati" în organizatii, începand cu "verificarea" membrilor de partid si "reînscrierea" membrilor UTM, iar printre tinte se numarau si categoriile pomenite de Iliescu. Citez chiar din Hotararea CC al PMR asupra verificarii membrilor de partid: în sectiunea privind categoriile vizate de excludere, la punctul 4 se numarau "Carieristii, arivistii, profitorii, fripturistii, demagogii"6... etc. Asemanarea cu citatele din Ion Iliescu este evidenta.
În loc de concluzie, ar mai fi de spus ca vorbim aici nu doar de ticuri verbale. Automatismele de limbaj subîntind automatisme de gandire. Dupa 1989, o parte din Ion Iliescu a continuat sa locuiasca mental în deceniile cinci-sase ale secolului XX, perioada formarii sale ca tanar activist. Multe dintre explicatiile pentru comportamentul sau nedemocratic de dupa 1989 aici se gasesc, în negura comunista.
1. Vahan D. Barooshian, The Aesthetics of the Russian Revolutionary Theatre, 1917-’21, în The British Journal of Aesthetics, no. 15, 1975, pp. 99-117; Robert Russel, Satire and Socialism: The Russian Debates 1925-1934, în Forum for Modern Language Studies, XXX, 1994, pp. 341-351.
2. Derek Offord, Denis Fonvizin and the Concept of Nobility: An Eighteenth-Century Russian Echo of a Western Debate, în European History Quarterly, Vol. 35 (1), 2005, pp. 9-38.
3. Vezi, de exemplu, M.I. Kalinin, Drumul glorios al Comsomolului, Bucuresti, Editura Tineretului, 1948, p. 12, unde se afirma ca Fonvizin demasca "tirania oarba exercitata de parinti asupra tineretului".
4. Vezi, de exemplu, Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Bucuresti, 2006, pp. 205-206.
5. Revista 22, Anul XV, nr. 876, 22-29 decembrie 2006.
ANIC, Fond CC al PMR, Sectia Organizatorica, dosar 47/1948, f. 8.
