Pe aceeași temă
Fostul ministru de Externe al României Adrian Năstase a ridicat săptămâna trecută semne de întrebare asupra utilităţii şi eficienţei scutului antirachetă american, apreciind că acesta se bazează pe prezumţia depăşită că principala ameninţare la adresa Occidentului ar constitui-o atacurile cu rachete balistice echipate cu ogive nucleare. În lumea de azi, ameninţările reale sunt de natură „asimetrică“, cu alte cuvinte, ele nu mai vin din partea unor guverne naţionale, ci a unor actori transnaţionali. În consecinţă, susţine Năstase, scutul antirachetă nu e de niciun folos real şi amplasarea lui în România nu face decât să-i irite în mod inutil pe ruşi. Or, „a-i irita în permanenţă pe ruşi este o mare greşeală, o eroare de strategie şi de politică externă şi o dovadă de prostie“ din partea preşedintelui Traian Băsescu.
Afirmaţiile lui Năstase vin în completarea declaraţiilor lui Ion Iliescu cum că „n-ar fi momentul oportun“ pentru scut şi ale lui Mircea Geoană, care cerea realizarea apărării antirachetă în cooperare cu Rusia, aşa cum s-ar fi decis la Summitul NATO de la Lisabona, deşi nu s-a decis niciodată aşa ceva. Cei trei corifei pesedişti ai politicii externe împărtăşesc, se pare, aceeaşi idee că Rusia nu trebuie iritată şi că Moscova ar trebui să primească, într-o formă sau alta, ceea ce vrea. Dar ce vrea, de fapt, Rusia şi cum ar servi satisfacerea pretenţiilor Kremlinului interesele României?
În luna martie, subsecretarul de stat Ellen Tauscher – aceeaşi care a negociat cu Bucureştiul amplasarea elementelor scutului la Deveselu – a declarat că Administraţia Obama este „nerăbdătoare să înceapă o analiză comună (cu Rusia), exerciţii comune şi schimbul reciproc de date privind sistemele de avertizare timpurie, care ar putea forma baza unui sistem cooperativ de apărare antirachetă“. Simultan, secretarul Apărării, Robert Gates, le propunea ruşilor, cu ocazia unei vizite la Moscova, să le ofere informaţii despre apărarea antirachetă şi chiar să formeze un centru comun pentru culegerea şi prelucrarea datelor.
Pe 8 aprilie, exact la un an de la semnarea de către Obama şi Medvedev a noului tratat START de reducere a arsenalelor nucleare, prim-viceprim-ministrul rus (mâna dreaptă a lui Putin şi vechi kaghebist de nădejde) Serghei Ivanov declara la Miami că guvernul său „este înclinat să accepte acest nivel de cooperare, dar insistă ca Rusia să fie parte egală“ în sistemul de apărare antirachetă. „În termeni practici, asta înseamnă că biroul nostru (al noii structuri cooperative NATO-Rusia, n.n.) se va afla, de exemplu, la Bruxelles unde vom conveni să apăsăm butonul roşu de lansare a unui interceptor, indiferent dacă acesta este lansat din Polonia, din Rusia sau din Marea Britanie“. Cu alte cuvinte, Kremlinul cerea nu numai informaţii extinse asupra sistemelor antirachetă american şi NATO, dar pretindea şi control operaţional asupra scutului şi, implicit, drept de veto asupra lansării interceptorilor.
Posibilitatea ca Rusia să deţină control operaţional asupra „butonului roşu“ al scutului a fost suficientă să alarmeze senatorii republicani. Pe 14 aprilie, 39 dintre ei au trimis o scrisoare lui Obama în care îi cereau garanţii scrise că aşa ceva nu se va întâmpla. „Niciun preşedinte american nu ar trebui să permită vreodată vreunei naţiuni străine să dicteze când şi cum îşi apără Statele Unite teritoriul şi aliaţii“, scriau senatorii care anexau o listă lungă de cazuri de spionaj rusesc în Statele Unite. Pentru Obama, jocul „cooperării extinse cu Rusia“ în privinţa apărării antirachetă se încheiase. Casa Albă nu mai putea oferi Kremlinului control operaţional asupra scutului, când devenise clar pentru toată lumea că acest lucru ar fi vulnerabilizat atât SUA, cât şi pe aliaţii europeni, inclusiv România.
Recunoscând implicit că a pierdut jocul, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a publicat chiar a doua zi pe site-ul BBC un articol furios în limba rusă în care îi acuza pe senatori de politicianism şi nega că Rusia ar avea nevoie de drept de veto.
A doua linie de atac a Kremlinului o reprezintă cererea ca SUA şi NATO să ofere garanţii juridice în scris că sistemul de apărare antirachetă nu este îndreptat împotriva Rusiei. Lavrov a reluat explicit această temă sâmbăta trecută. Ruşii susţin că aceste garanţii ar menţine intactă capacitatea de descurajare nucleară a Rusiei. Dar scutul antirachetă este un sistem proiectat să distrugă rachete balistice deja lansate împotriva unei ţinte aliate. Dacă ruşii consideră că scutul este îndreptat împotriva lor, atunci ceea ce vor de fapt să conserve este capacitatea lor de a ataca Occidentul. Garanţiile juridice cerute de Rusia ar trebui aşadar însoţite, pentru reciprocitate, de garanţii ruseşti că nu vor lansa niciodată rachete balistice împotriva ţărilor NATO, o condiţie subliniată şi de Traian Băsescu.
În sfârşit, ceea ce a propus Medvedev la Lisabona era o aşa-numită „abordare sectorială“ a apărării antirachetă în care Europa era împărţită în „sectoare“ apărate de un sistem comun NATO-Rusia – în fapt, exclusiv NATO, pentru că Rusia nu s-a oferit încă să împărtăşească occidentalilor informaţii despre propriul scut desfăşurat în jurul Moscovei – în care fiecăruia dintre operatori să îi revină responsabilitatea câte unui sector. Europa de Est ar fi căzut în sectorul rusesc.
Pentru a rezuma, Rusia a cerut acces total la informaţiile despre un sistem defensiv construit de americani (fără să ofere nimic la schimb), control operaţional total asupra scutului şi împărţirea Europei în sfere de influenţă. Nici o surpriză că România, Polonia şi ţările baltice s-au opus la Lisabona „abordării sectoriale“ a lui Medvedev. Era singurul lucru raţional de făcut.
Întrebarea este de ce liderii noştri socialişti se arată dispuşi să satisfacă pretenţiile Rusiei, care sunt evident defavorabile României, şi de ce cred ei că în acest joc geopolitic cartea rusă reprezintă atuul câştigător? //
Citeste si despre: scutul antiracheta, PSD partid prorus, Rusia, Deveselu, Bulgaria.
