Sighetul pe harta memoriei comunismului

La Sighet, memoria a fost şi este afiliată unui set de principii şi valori pe care a reuşit să le cultive cu obstinaţie, într-o lume care e nepăsătoare faţă de ele sau le dispreţuieşte fără remuşcări.

Spunem, fără să mai interogăm afirmaţia noas­tră, că Memorialul de la Sighet a devenit „un înalt loc al memoriei victimelor comunismului românesc“. Ne referim atunci mai ales la as­pectul colectiv al memoriei, la exerciţiul necesar de a ară­ta respect şi a-i scoate din ui­ta­re pe cei care au suferit sau au fost ucişi pe nedrept. Acest lucru implică ritualuri come­morative, simboluri, dar şi re­culegere, solemnitate, pu­­te­rea de a-­ţi aminti îm­pre­ună cu ceilalţi. Presupune şi o di­mensiune etică, justiţiară, afir­mată fără echivoc în sala de conferinţe a mu­zeului, printr-o formulare fericită a Anei Blan­diana: „atunci când justiţia refuză să fie o formă de memorie, memoria poate fi o formă de justiţie“. Ea enunţă astfel rolul com­pen­sa­toriu, dar şi moral pe care exer­ciţiul memoriei îl poate împlini.

Nu cred că memoria suplineşte în totalitate in­tervenţia necesară a justiţiei, ca instituţie, dar ea poate revendica statutul unei acţiuni so­ci­a­le, politice şi pedagogice de lungă du­rată. Ana Blandiana l-a intuit de la început, atunci când alături de Romulus Rusan a pus bazele a ceea ce avea să devină în 20 de ani un muzeu, un sit memorial, o bază de cer­cetare, cu alte cu­vin­te, o formă de a ad­mi­nistra exemplar me­mo­ria.

Din capul locului, memoria a fost la Sighet mai mult decât un exerciţiu în sine. A fost şi este afiliată unui set de principii şi valori pe care a reuşit să le cultive cu obstinaţie, într-o lume care e nepăsătoare faţă de ele sau le dispreţuieşte fără re­muş­cări. Numai raportându-se la aces­tea, dimensiunea indi­vi­duală a travaliului memorial poate accede la exem­plari­ta­tea pe care memoria co­lec­tivă tinde să o dea trecutului, atunci când vrea să îl apere de uitare.

Sălile muzeului din fosta închisoare refac ta­bloul şi cronologia represiunii, dar informaţia de acolo nu este completă decât dacă o pri­vim pe fundalul muncii de cercetare, de edi­tare de cărţi, documente, memorii, ima­gini, care susţin restituirea şi stimulează efor­turile celor care şi-au dedicat aceşti 20 de ani, de când Sighetul există ca un reper al memoriei ro­mâneşti, cunoaşterii istoriei pe fundalul căreia el a apărut, mai întâi ca loc de detenţie şi apoi ca loc de memorie. O cu­noaştere ce se cere împărtăşită cu alţii. Prin activitatea Cen­trului Internaţional de Studii asu­pra Co­mu­nismului şi a echipei de cer­cetători a Muzeului Sighet, există premisele constituirii unei bi­blioteci virtuale, a unei baze de date cu tot ce s-a publicat în România pe tema memoriei co­munismului, de la studii şi documente scrise la istorie orală, de la filme la indici te­matici şi de autori şi, de ce nu, la o istorie a memoriei, care a fost pusă în cir­cu­laţie prin ex­poziţii, colocvii, întâlniri. Prin bi­blioteca Me­morialului, prin volumele Şcolii de Vară, prin titlurile lansate de Fundaţia Aca­demia Civică, prin site-uri deja existente (www.me­moria.ro  sau www.procesulcomunismului.ro), prin bi­blio­grafiile şi sursele do­cumentare ce au în­soţit elaborarea Raportului final de analiză a dictaturii comuniste, pu­bli­cat sub coor­do­na­rea lui Vladimir Tismăneanu, Dorin Do­brincu, Cristian Vasile - o sinteză a stadiului cercetării în domeniu până în 2007 -, proiectul de care vorbesc şi care poate părea utopic a început deja să prindă contur.

La ce bun această hartă exhaustivă care ar include şi jurnale, memorii, restituiri iniţiate de membri ai familiei care au supravieţuit?

Pentru că, dincolo de bilanţul cifrelor şi logica împărţirii victimelor pe categorii de „duş­mani“, dincolo de statistici sinistre şi liste în ca­re oamenii sunt înşiraţi precum obiectele sau sunt simple numere, am putea accede la rec­u­pe­rarea contextelor, dar şi, mai ales, a is­toriei des­tinelor individuale. Ne-am situa astfel în răspăr cu proiectul de reprimare ce a însoţit instalarea la putere a comunismului în Ro­mâ­nia. El s-a bazat pe minciună, pe violenţă, pe initimidare, umilire, destructurare a valorilor ce dau omului demnitate şi pu­te­rea de a su­pra­vieţui. În esenţă, proiectul re­presiunii a fost unul care miza deopotrivă pe anonimizare şi pe ştergerea urmelor. Me­mo­rialul de la Sighet e o izbândă în ambele di­recţii: le redă fostelor victime demnitatea fu­rată prin tortură, umi­linţe sau moarte, le dă ocazia de a depune măr­turie şi a se identifica prin ea. Aşa cum su­fe­rinţa victimelor este una strict personală şi nu poate fi apropriată sau tezaurizată, ci doar comemorată, amin­tită, eventual transfigurată artistic, vinovăţia nu poate fi asumată decât în nume propriu. Responsabilităţile încetează să existe atunci când sunt globale sau colective.

Memoria nu are puterea de a face ca răul să nu mai existe şi nici să modeleze întotdeauna acţiuni viitoare. Ea ne face să credem uneori în morala binelui învingător, alteori aceasta pare o simplă poveste. Depinde, aşadar, cum ne situăm faţă de ea, ce facem din ea şi ce preţ îi dăm: unul care nu se măsoară prin pierdere şi profit, ci prin puterea amintirii de a ne transforma în fiinţe la fel de reflexive, pe cât de empatice. Vocaţia memoriei e de a ne aduna la un loc în jurul unor valori comune. Sighetul a încercat şi a reuşit să fie un astfel de loc, un centru al lumii, al memoriei. //