Pe aceeași temă
A scrie literatura intr-o limba straina inseamna, dupa cum stim de la Cioran, a imbraca un soi de camasa de forta. Fac asta scriitorii care, dintr-un motiv sau altul, aleg sa traiasca intr-o alta tara, iar, de-a lungul timpului, motivele autoexilarii lor au fost mai comentate decat aventura fantastica a exprimarii de sine in limba altcuiva. Poate si pentru ca ei insisi au vorbit mereu prea putin despre drama de a trai si de a scrie intr-o alta patrie - de pamant si de cuvinte. Din pudoarea specifica marilor drame interioare.
Ceea ce percepem noi cand citim un roman care scrie literatura in alta limba este, practic, ceea ce rezulta in urma unei combustii (autoprovocate) in care trebuie sa se faca scrum cuvintele limbii materne. Iar noua patrie de cuvinte, aleasa deliberat, sa produca scantei care… sa dureze. Ar trebui ca autorii romani care scriu in alta limba sa fie publicati in Romania doar in editie bilingva: pe de o parte, textul scris de ei in acea limba straina, pe de alta, traducerea in romaneste. Ca vor sa o recunoasca sau nu, acesti scriitori sunt ceea ce face din ei limba pe care au ales-o.
Marius Daniel Popescu era, in momentul in care publica primul sau roman, Simfonia lupului*, in 2007, poet de limba romana si franceza. Stabilit in Elvetia din 1990, el scrie acest roman in frantuzeste si cunoaste instantaneu succesul, in Elvetia, dar si in Franta, atat din partea criticii, cat si a publicului. Editura Humanitas l-a publicat in 2008, in versiunea romaneasca a celui mai bun traducator contemporan din limba franceza, Emanoil Marcu.
Biografia lui Marius Daniel Popescu a umbrit, insa, intr-o anumita masura, surpriza pe care o reprezinta romanul: nu exista comentariu asupra autorului in care sa nu se puna accentul pe faptul ca este sofer de autobuz in Lausanne. Vechi prejudecati autohtone care ne spun ca scriitorul trebuie sa fie o figura "inspirata", cu mana dusa la tampla. Marius Daniel Popescu face parte dintre scriitorii autodidacti si rebeli (s-ar fi simtit inca mai bine in America, poate), care, convinsi de urgenta si autenticitatea lumii lor interioare, care trebuie asternuta pe hartie, nu se intimideaza de mofturi intelectualiste.
Romanul sau, Simfonia lupului, are, in primul rand, impetuozitatea specifica volumului de debut, prin care scriitorul nu bate la usa Literaturii, ci se avanta, incercand sa exprime dintr-o data tot prea-plinul imaginarului sau. In romanul de debut se gaseste, cel mai adesea, intregul inventar de teme si motive al autorului, pentru ca mai apoi acestea sa ocupe, fiecare in parte, scena cate unui singur volum. Este si foarte multa autobiografie in romanul de debut, iar Simfonia lupului nu face exceptie. Eroul romanului, desi traieste in Elvetia, unde are o familie, e inconjurat de o adevarata saga a trecutului sau din tara de origine. Copilaria, impartita intre parinti divortati, moartea prematura a tatalui, perioada studiilor, in vremea lui Ceausescu, dar si episoade ale revenirii in tara, dupa caderea comunismului, ocupa, de fapt, locul principal in planul naratiunii. Nedorind, probabil, sa scrie un roman doar al trecutului, autorul insereaza multe scene de viata elvetiene, in care eroul are o viata de familie oarecare, previzibila. Dar nici in teritoriul memoriei lucrurile nu stau altfel. Cu alte cuvinte, nu avem evocate fapte iesite din comun, dar felul in care sunt evocate amintirile este singular. Nu intamplator, in argumentul juriului care i-a decernat lui Marius Daniel Popescu Premiul "Robert Walser" este adus in discutie stilul autorului.
Simfonia lupului este chiar o ampla partitura, in care vocea bunicului, in varsta de 98 de ani, alterneaza cu alte voci, mai putin impresionante. Aceasta voce aproape centenara nu spune "eu", ci spune "tu". Eroul nu este, deci, un "eu" narcisiac, ci un alter, urmarit, se intelege, cu dragoste parinteasca: in lipsa tatalui, figura bunicului devine axa sentimentala din universul personal al eroului.
Scenele din copilarie, ca si cele de mai tarziu, par captate de un aparat de filmat care merge cu incetinitorul. (Aceasta viteza redusa face lectura destul de dificila pentru un cititor grabit.) Romanul are structura de larga respiratie a unui poem in proza: trebuie parcurs tot textul romanului pentru a avea o imagine a ceea ce autorul a vrut sa ne ofere. Spuneam ca scriitorii sunt ceea ce face din ei limba pe care au ales-o: naratorul din Simfonia lupului crede despre cuvinte ca sunt incapabile sa exprime realitatea si se serveste de ele denuntandu-le, insa, in permanenta: "Cuvintele nu au nicio valoare, nici in viata, nici in moarte. Nu apartin nici trecutului, nici prezentului, nici viitorului. Nu sunt nici apa, nici pamant, nici floare, nici vant. Tot ceea ce se intampla nu are nimic de-a face cu ele".
Epoca Ceausescu nu este descrisa in maniera realista; lipsurile si nedreptatile sunt evocate simplu, fara implicare emotionala, dar devin, astfel, mai credibile pentru un public strain: "Din tribunele stadionului ai asistat la un numar de circ organizat de partidul unic… Ai vazut si ai auzit ordinele care au fost date pentru a se aplauda. I-ai vazut pe oamenii de pe peluza aplaudand si i-ai vazut pe miile de oameni din tribune asistand la scena aceasta fara sa faca nimic si fara sa spuna nimic".
Exista cateva scene memorabile pe care critica straina le-a remarcat deja: cea a inmormantarii tatalui, cea a calatoriei eroului pe treptele unui tren in miscare, cea a sacrificarii bestiale a unui cal, cea a sinuciderii Argintiului, un tanar idealist, prea fragil. Exista si altele, mai putin violente, dar tot atat de semnificative pentru recrearea unei emotii sau a unei realitati tipic romanesti. De exemplu, in timpul stagiului militar, un soldat refuza sa imparta, cu colegii, mancarea primita de acasa si isi vede valiza cu provizii golita, asemeni golului care-l va desparti, de atunci incolo, de camarazii sai. De asemenea, scena taranului beat, care a cumparat 12 paini, intalnit intr-o seara de iarna, pe un drum de tara, de erou si care e dus acasa, dupa un periplu de cateva ore. Lunga ratacire prin noapte a masinii eroului, care nu stie unde sa-l duca pe taranul adormit, ca si inconstienta acestuia, care ia proportii fabuloase, reprezinta una dintre scenele cele mai reusite ale romanului. Este o imagine a ratacirii unui intreg neam prin Istorie, apasat de pacatul iresponsabilitatii, dar si atat de uman, printr-un fel de candoare tipica popoarelor "primitive", rurale.
Imposibil de uitat este si scena in care eroul, copil, e luat de unchiul sau de tatal sau, la un restaurant cu terasa, si e sfatuit sa nu se duca la toaleta publica a acestuia, din curte, ci alaturi, in padurice. Felul in care copilul de zece ani percepe toaleta restaurantului cu terasa, ca si imprejurimile sale, este o mostra de tragicomic greu de egalat: baiatul avanseaza intr-un peisaj excremential halucinant, in care, odata intrat, nu mai poate iesi fara sa se murdareasca. Acest teritoriu scatologic contrasteaza cu euforia oamenilor care, la mica distanta, beau, mananca si danseaza, sarbatorind Ziua Recoltei. Scenele antologice din Simfonia lupului sunt scene de tip cinematografic, si prin efectele vizuale, prin descompunerea au ralenti a miscarilor, cat si prin trimiterea la universul specific unui mare regizor. Daca episodul ratacirii prin noapte, cu taranul beat in masina, duce cu gandul la un film rusesc, atunci toaleta publica alaturi de oamenii care chefuiesc e demna de un film de Emir Kusturica.
Felul in care se imbina toate aceste franturi de memorie transforma romanul intr-o simfonie in care fiecare pasaj este semnificativ in functie de tesatura din care face parte. O simfonie a cuvintelor care evoca vremuri si personaje disparute, a cuvintelor neputincioase, care nu pot reda esenta realitatii ("Ai aparut in lumea cuvintelor false…"), a cuvintelor - mister, asa cum le percepe fata cea mica a eroului, a cuvintelor inscrise pe tot ce ne inconjoara, insotindu-ne fatal existenta, a cuvintelor ambivalente ("Ai invatat de mic ca acelasi cuvant poate sa provoace sau sa puna capat unei lupte").
Marius Daniel Popescu frapeaza cu acest prim roman atat prin amploarea constructiei, prin miza (roman al memoriei), cat si prin farmecul poetic al detaliilor: copilul care se urca in ciresul din curtea bunicii, vazut ca o piramida vie, se urca iarna si exploreaza crengile acestuia pline de gheata - este o alta imagine care trimite la Tarkovski.
Naratorul se simte ca un solitar lup ancestral, dar noua ne apare mai ales ca o fiinta ludica. Vartejul de cuvinte creat de autor este periodic subminat de fraza: "Cuvantul Cutare nu ar trebui sa existe". Jocurile de cuvinte, aproape suprarealiste, care asigura pauze de respiratie intre fragmentele evocatoare de trecut, sunt consolidate si de metafora jocului de carti, cu care se incheie romanul. Partida de carti care incepe atunci este o imagine retrospectiva a ceea ce scriitorul tocmai a terminat de facut: si-a apropriat cuvinte straine, le-a observat limitele, dar a si construit cu ele, s-a jucat extrem de serios, riscand (si) sa piarda. Numai ca a castigat.
* Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, Editura Humanitas, 2008.
