Sociologia comunismului

In galeria liderilor leninisti romani, Paul Niculescu-Mizil ocupa o pozitie aparte: nascut in anul 1923, provenind din mediul ilegalistilor, a aderat la PCR din motive deopotriva biografice si intelectuale. Tatal sau, Gheorghe Niculescu-Mizil, a fost unul dintre militantii perioadei clandestine provenit din vechea miscare socialista. Mediul familial al tanarului Paul era unul imbibat de lecturi marxiste, leniniste si staliniste, dar si de idealurile unui socialism inca legat de numele atator figuri marcante exterminate in perioada Marii Terori in URSS (Timotei Marin, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Ecaterina Arbore, Christian Rakovsky, Elena Filipovici). In anii '50, Paul Niculescu-Mizil a devenit una dintre stelele urcatoare ale aparatului ideologic al PCR. Apropiat de Leonte Rautu, bucurandu-se de simpatia lui Gheorghiu-Dej, a devenit prorector, apoi rector al Scolii Superioare de Partid "Stefan Gheorghiu" (institutie ce a functionat in paralel in timpul "obsedantului deceniu" cu Scoala Superioara de Stiinte Sociale "A.A. Jdanov").
Asemenea atatora dintre colegii sai de generatie, tanarul Mizil a imbratisat cu fervoare tezele staliniste, identificandu-se cu ideologia oficiala a PMR (ne amintim ca, dupa 1955, Imnul de stat afirma: "Infratit fi-va vesnic al nostru popor/Cu poporul sovietic eliberator", iar imnul neoficial al partidului, ale carui cuvinte fusesera scrise, daca nu ma insel, de Mihai Beniuc, glorifica "acel Octombrie leninist/ce si la noi e temelie/ Pentru Partidul Comunist"). Asemenea altor ideologi, a platit si el un greu tribut sufocantei ortodoxii staliniste (a se vedea unele dintre scrierile sale din acea perioada). La sfarsitul anilor '50, d-l Niculescu-Mizil devenea mana dreapta a lui L. Rautu in cadrul Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, fiind seful sectiei de propaganda (relatiile dintre cei doi erau extrem de stranse, iar atunci cand Rautu se muta pe strada Turgheniev, in imediata vecinatate a lui Gheorghiu-Dej, familia Niculescu-Mizil , cu numerosii sai copii, se instala in vila lasata libera de Rautu, pe strada Londra). Celalalt adjunct din epoca al lui Rautu era d-l Pavel Tugui, responsabil cu domeniile stiintei si culturii, despre ale carui amintiri am am avut prilejul sa scriu mai de mult in revista 22. P. Tugui era eliminat in 1960 sub acuzatii despre care domnia sa ne poate spune cat erau de reale. Este probabil ca de fapt debarcarea sa era rezultatul repetatelor confruntari cu L. Rautu legate de reabilitarea unor figuri importante ale culturii nationale, victime ale stalinismului dezlantuit din anii '50. Oricum ar fi stat lucrurile, este limpede ca P. Tugui si P. Niculescu-Mizil propuneau o viziune mai putin vehementa si rigida asupra actiunii ideologice decat fostele vedete ale aparatului propagandistic gen N. Moraru, Ofelia Manole sau Mihail Roller. Ceea ce nu-i definea insa drept campionii unui alt tip de comunism decat cel consfintit de documentele oficiale: arogant, intransigent si suspicios in raport cu orice erezie revizionista.
Atributiile lui P. Niculescu-Mizil aveau sa devina si mai complexe, pe masura ce PMR se manifesta ca un actor important in tot mai acuta confruntare dintre cele doua supraputeri comuniste, URSS si China. D-l Niculescu-Mizil a facut parte din cateva delegatii trimise de Gheorghiu-Dej sa medieze in cadrul conflictului dintre Hrusciov si Mao. Cu acest prilej, el si-a consolidat legaturile personale cu alti membri ai delegatiilor, intre care premierul Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceausescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC si seful Directiei Organizatorice a CC, Emil Bodnaras, membru al Biroului Politic si vicepremier, si Chivu Stoica, membru al Biroului Politic si secretar al CC. Mai mult, d-l Mizil a fost unul din artizanii politicii de distantare de Moscova, de dupa 1963, si a jucat un rol important in elaborarea unor documente de imensa importanta pentru istoria comunismului romanesc si a relatiilor dintre Romania si URSS. Amintesc aici replica din Revista economica data planului Valev de creare a unui complex agro-industrial suprastatal, publicarea volumul Marx depre romani (cu prefata academicianului Andrei Otetea), dar mai ales pregatirea documentului intrat in istorie sub denumirea de Declaratia PMR privind problemele miscarii comuniste si muncitoresti internationale, adoptata la Plenara CC al PMR din aprilie 1964. Date importante privind aceasta etapa din istoria comunismului romanesc si mondial apar in cartea d-lui Niculescu-Mizil, O istorie traita (Editura Enciclopedica, 1997). Noua lucrare vine sa intregeasca acest cadru memorialistic. In conditiile in care ne-a fost dat sa citim randuri penibile despre "epoca de aur" semnate in anii '90 in Romania Mare de catre un Manea Manescu, fost premier sub Ceausescu, scrierile d-lui Mizil marcheaza un moment semnificativ in efortul unor fosti birocrati de varf de a interpreta perioade cruciale din ultimele cinci decenii de istorie politica nationala si internationala. Din pacate, d-l Niculescu-Mizil este inca prea afectat de ceea ce s-a intamplat cu el dupa 1990 pentru a gasi acea pozitie relativ senina, deci cat mai putin partinitoare, de care este nevoie in asemenea intreprinderi. Tin sa spun ca, fara a intra in chestiuni juridice, mi s-a parut o enorma eroare faptul ca P. Niculescu-Mizil a fost arestat si condamnat sub cunoscutele acuzatii impotriva membrilor fostului Comitet Politic Executiv. Chiar stenograma ultimei sedinte a CPEx dovedeste cat de tensionate erau relatiile dintre d-l Mizil si N. Ceausescu. Ca presedinte al Centrocoop, d-l Mizil era practic emasculat politic, neavand si neputand avea nici un fel de rol pe linia represiunii. Mai mult, detinem destule probe ca in anii '70 si '80, domnia sa a exprimat nu o singura data rezerve serioase fata de cursul aberant (economic, politic si cultural-ideologic) impus de familia Ceausescu si acolitii lor. Nu intru aici in detalii legate de relatiile intre familiile Ceausescu si Niculescu-Mizil: sunt subiecte dureroase care implica viata privata a uneia dintre fiicele d-lui Mizil (Donca) si relatia acestei cu Nicu Ceausescu. Vreau sa sper ca intr-un volum viitor, d-l Mizil va trata si aceste delicate, spinoase si dureroase chestiuni.

"Intelighentia de partid"

Este de presupus ca, la ceea ce Gheorghiu-Dej pregatea in ultimul sau an de viata drept Congresul al IV-lea al PMR, d-l Niculescu-Mizil ar fi urcat oricum in ierarhie. Toate datele trimiteau in aceasta directie. Cel mai probabil era ca L. Rautu, atat de apropiat de Dej in acei ani, sa devina membru titular al Biroului Politic, insarcinat in continuare cu ideologia, iar P. Niculescu-Mizil sa se bucure de un statut egal ca sef al intregului resort international al partidului. Relatiile stranse cu Ceausescu, care i-a succedat lui Dej in martie 1965, nu au facut decat sa confirme aceasta iminenta ascensiune. Vreau deci sa spun ca, spre deosebire de alti militanti promovati de Ceausescu imediat dupa decesul lui Dej si apoi, in iulie 1965, la Congresul al IX-lea al PCR (deci, atunci cand a avut loc schimbarea denumirii partidului), d-l Niculescu-Mizil nu avea motive sa simta o speciala recunostinta fata de noul lider. Locul sau in varful piramidei, ca membru al Comitetului Executiv si secretar al CC insarcinat cu problemele ideologice si internationale, era rezultatul unei cariere bazate pe loialitate, inteligenta politica si, in datele marxismului oficial, o gandire mai putin incorsetata. La capitolul loialitate, as mentiona rolul sau in epurarile antiilegaliste din 1958-1960. Vreau sa precizez aici ca nu port nici un resentiment personal legat de faptul ca Paul Niculescu-Mizil a condus sedinta de excludere a tatalui meu, Leonte Tismaneanu, fost director adjunct al Editurii Politice si fost sef al Catedrei de socialism stiintific a Universitatii din Bucuresti, in primavara anului 1960. Inteleg prea bine natura jocului ascensiunii si caderii in sectele leniniste, sau, altfel spus, tema victimei si a calaului, pentru a sti ca situatia ar fi putut fi inversata si ca, daca Dej, Ceausescu si Rautu i-ar fi cerut-o, deci ordonat-o, tatal meu ar fi condus cu identic entuziasm o sedinta similara de excludere a lui Paul Niculescu-Mizil. Si, fiindca a venit vorba de tatal meu, as dori sa precizez doua lucruri. Intr-un recent articol din revista 22, intitulat Partidul, Ceausescu, Romania, fragment din cartea sa Ceausescu, anii numaratorii inverse (Polirom, 2002), d-l Pavel Campeanu il mentioneaza pe L. Tismaneanu, alaturi de Grigore Kotovski, Vasile Nichita si Miron Belea, ca membru al "grupului de elita" al aspirantilor in stiinte sociale trimisi de PMR sa studieze la Scoala Superioara de pe langa CC al PCUS. Voi scrie cu alt prilej despre ce s-a intamplat atunci, despre sirul de anchete, tradari, lovituri sub centura si acuzatii ignobile menite sa duca la decimarea aparatului ideologic si eliminarea majoritatii celor care participasera la constructia sistemului doctrinar stalinist in Romania. Multi dintre acestia, asemenea atator activisti dezamagiti din Ungaria, Polonia sau RDG, influentati de linia antistalinista a Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956, indraznisera ca in discutii particulare (taxate ulterior drept "neprincipiale") sa puna sub semnul intrebarii propriile lor optiuni din anii asa-numitului "cult al personalitatii"' si sa comenteze critic pe marginea rolului lui Gheorghiu-Dej.
Sa spun acum doar ca tatal meu nu facea parte din grupa de la Moscova, fiind in perioada respectiva reprezentantul PMR in Colegiul de redactie al recent infiintatei reviste Problemele pacii si socialismului, cu sediul la Praga. Desemnat provizoriu in aceasta functie, pe langa un organism menit sa reinstituie "coordonarea" partidelor comuniste, tatal meu a locuit la Praga, venind sporadic in tara, intre mai si septembrie 1958. A participat la o masa rotunda internationala condusa de redactorul-sef Alexei Rumiantev (deci, nu Konstantin Zarodov, cum scrie d-l Niculescu-Mizil in volumul de care ma ocup, personaj devenit redactor-sef ceva mai tarziu). In septembrie 1958, Ghizela Vass, sefa sectiei internationale a CC, i-a comunicat tatalui meu ca nu va mai pleca la Praga, fara a-i da vreo explicatie clara. Cateva zile mai tarziu, era convocat la Comisia Controlului de Partid, condusa de Dumitru Coliu si Ion Vincze, unde era implicat, pe baza declaratiilor vechiului sau prieten, Gr. Kotovski (ca si tatal meu, fost voluntar in Brigazile Internationale din Spania, si vecinul nostru in casa de pe strada Grigore Mora 22), in sinistra ancheta ce avea sa duca la excluderile mentionate de d-l P. Campeanu. Din ceea ce mi-a relatat mai tarziu tatal meu, ancheta urmarea, intre altele, incriminarea a numerosi alti activisti ai "frontului ideologic", inclusiv a lui Valter Roman, directorul Editurii Politice (acest lucru in pofida serviciilor aduse de Roman lui Gheorghiu-Dej in timpul Revolutiei Maghiare si apoi, in perioada domiciliului fortat in Romania a grupului Imre Nagy). Personal, imi amintesc cu precizie acele momente: aveam sapte ani, intram in clasa intai, eram coleg de scoala cu multi copii ai inaltei nomenklaturi. Tin minte starea de tensiune, stresul insuportabil in care traiau parintii mei si atatia dintre apropiatii familiei noastre (amintesc doar pe sora mamei mele, Cristina Luca-Boico, al carei sot, Mihail Boico, primea si el un vot de blam cu avertisment ca membru al aceluiasi "grup fractionist"). Mai stiu ca, atunci cand Rumiantev a vizitat Bucurestiul, cred ca in 1960, fiind primit de Gheorghiu-Dej, a intrebat de amicul sau L. Tismaneanu pe care ar fi dorit sa-l revada. I s-a raspuns, de catre persoana de la sectia externa, ca, evident, L. Tismaneanu nu se afla in Bucuresti. Despre revista de la Praga si rolul PMR in activitatile acesteia, d-l Niculescu-Mizil ne spune lucru de mare interes: luptele purtate de exponentii directiei "policentriste" (spre a relua formula lui Palmiro Togliatti) cu cei ai hegemonismului sovietic (adeseori acestia erau reprezentantii micilor partide latino-americane, dar si comunistii maghiari, greci, bulgari). As aminti insa, si aici cred ca d-l Niculescu-Mizil imi va da dreptate, faptul ca experienta pragheza a jucat un rol formativ esential in constituirea unei elite a "intelighentiei de partid" (ceea ce eu am numit candva the party intellectuals, pornind de la o notiune gramsciana, anume aceea a "intelectualilor organici") in cadrul aparatului ideologic al PCUS.
O carte de memorii recent aparuta la Penn State University Press, datorata fostului consilier de politica internationala al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaiev, ne ofera o documentatie esentiala in acest sens (My Six Years with Gorbachev, 2000). De-a lungul anilor, nu doar Cerniaiev a facut parte din colectivul redactional de la Praga, dar si Ivan Frolov (secretar cu problemele ideologice in plin avant al politicii de glasnosti), Gheorghi Sahnazarov, si el consilier al lui Gorbaciov, presedintele Asociatiei de Stiinte Politice din URSS, Fiodor Burlatki, unul dintre cei mai activi jurnalisti ai ofensivei antistaliniste, si lista poate continua. De altfel, legatura dintre Gorbaciov si grupul de ideologi legati de revista de la Praga a fost subliniata si de principalul biograf al arhitectului perestorikai, politologul britanic Archie Brown. Ceea ce vreau sa accentuez aici este ca in cadrul echipei sovietice se producea un fenomen de desteptare intelectuala, in mare masura legat de efectul contaminant al ideilor revizioniste, liberalizante ale Primaverii de la Praga si apoi ale eurocomunismului. Oricine citeste textul ultimei convorbiri intre Ceausescu si Gorbaciov la Moscova, pe data de 4 decembrie 1989, deci mai putin de trei saptamani inaintea naruirii regimului comunist in Romania, va fi frapat de faptul ca tocmai secretarul general al PCUS era cel care vorbea in spiritul sustinut candva de Declaratia PMR din 1964, un spirit continuat de actiunile lui P. Niculescu-Mizil in anii cand, ca secretar al CC si membru al Prezidiului Permanent, organul suprem al partidului, a fost coordonatorul activitatii externe a PCR (1965-1972). La randul sau, Ceausescu, terorizat de marile schimbari declansate de reformele gorbacioviste, suna exact ca Brejnev in 1968, folosind obositele sabloane privind "unitatea sistemului mondial socialist", "apararea cuceririlor revolutionare ale poporului" si chiar ideea unei "consfatuiri internationale a partidelor comuniste si muncitoresti" care sa anatemizeze tendintele "revizioniste", deci politica lui Gorbaciov de umanizare a socialismului si de democratizare a sistemului politic (a se vedea textul in Cold War International History Project Bulletin, Fall/ Winter 2001, pp. 21-225, cu o introducere a tanarului cercetator american de origine romana, Mircea Munteanu. Textul discutiei Gorbaciov-Ceausescu a aparut initial in volumul lui Serban Sandulescu, Decembrie 1989, Editura Omega Press Investment, 1996, pp. 283-298). As mai adauga ceva la analiza facuta de P. Niculescu-Mizil unor personalitati legate de revista pragheza, figuri marcante ale miscarii comuniste internationale. Imi pare astfel ca referintele la Jean Kanapa, primul reprezentant francez la revista, apoi seful sectiei externe a PCF, inclusiv in perioada experimentului cehoslovac al socialismului cu chip uman, nu este sunt indeajuns de nuantate. Este adevarat, in anii '50, Kanapa, fostul stralucit absolvent al celebrei Ecole Normale Superieure din Paris, a fost un indarjit stalinist. Pe de alta parte, documente din istoria relatiilor PCF-PCUS probeaza faptul ca in 1968, Kanapa, ca membru al CC si sef al sectiei relatiilor externe, a sustinut infocat linia pro-Dubcek (a se vedea memorandumul sau trimis secretarului general al PCF, Waldeck Rochet, sub titlul La démocratisation ou la mort! in volumul Kremlin-PCF, aparut la editura pariziana Olivier Orban in 1984).

Distinctia intre personaje reale si fantome

Cartea lui P. Niculescu-Mizil aparuta in 2001 la Editura Evenimentul Romanesc este un document revelator, cu multe informatii inedite, dar si cu explicabile limite. Nu cred ca este cazul sa-i cerem autorului sa fie altcineva decat el insusi. Intr-o vreme a atator schimbari la fata, o anumita sinceritate a d-lui Niculescu-Mizil ne ajuta sa distingem, vorba lui Louis Althusser, intre personaje reale si fantome. In datele sistemului leninist din Romania, el a fost un personaj care s-a straduit sa evite brutalitatile politienesti si dogmatismul asfixiant al unei ideologii sclerozate. Pe de alta parte, este surprinzatoare absenta unei delimitari nu doar in raport cu cultul lui Ceausescu, ci chiar cu sistemul care a facut posibil acest cult. Idealizarea "comunismului national" il face pe autor sa neglijeze persistenta atator elemente pur staliniste in functionarea regimului comunist (cenzura, Securitate, planificare ultra-birocratica). Cartea d-lui Niculescu-Mizil se mentine prin urmare in limitele intelectuale ale Scrisorii celor sase trimisa lui Ceausescu in martie 1989 (despre a carei semnificatie d-l Campeanu scrie in articolul sau mai sus amintit lucruri foarte convingatoare). Este astfel greu de inteles de ce nu intra d-l Niculescu-Mizil in detalii legate de relatiile dintre PCR si Partidul Comunist Italian si PC Spaniol, mai cu seama la nivelul analizelor teoretice, inclusiv ideea renuntarii la conceptul dictaturii proletariatului. In treacat fie spus, Nota Memoriala a lui Palmiro Togliatti, dictata de acesta cu putin timp inaintea incetarii din viata, in august 1964, in timpul unei vacante in Crimeea, nu a aparut in Scanteia, ci in revista teoretica a PMR, Lupta de clasa, cu un preambul in care se specifica faptul ca pozitia PMR in legatura cu disensiunile si polemicile din miscarea comunista era exprimata in Declaratia din aprilie. As fi asteptat, de asemenea, o analiza a situatiei din PC din Grecia, a carei conducere s-a scindat in iarna anului 1968. Rolul PCR, deci si al d-lui Mizil in sustinerea liniei modernizatoare, antihegemoniste din PCG, asociata cu grupul Mitsos Partsalidis-Zisis Zografos (PCG-Interior), a fost extrem de important, iar mentionarea acelor momente ar servi unei mai bune cunoasteri a situatiei comunismului european intr-un moment de profunda criza si cautare a reinnoirii. Ca urmare a rupturii la varf a PCG, postul de radio al comunistilor promoscoviti (Vocea adevarului) care emitea de la Bucuresti, a parasit Romania, emitand ulterior din RDG. Gruparea dogmatica, deci grupul Apostolos Grozos-Kostas Kollyannis, s-a mutat la Budapesta, lupta dintre cele doua factiuni continuand pentru multi ani (intre timp, Zografos murea in chip straniu, inecat in lacul Snagov, iar Kollyannis era eliminat in favoarea lui Harilaos Florakis). La inmormantarea lui Zografos, PCR era reprezentat de Gheorghe Stoica, membru al Comitetului Executiv, vechi militant cominternist, despre care d-l Mizil are lucruri frumoase de spus. In ce ma priveste, as indrazni sa-l contrazic la acest capitol: Gh. Stoica a fost unul dintre acei comisari specializati in intrigi si razbunari pe care Cominternul i-a format si cultivat cu parinteasca grija. In timpul Razboiului Civil din Spania, Stoica, asemeni unui Gero sau André Marty, si-a terorizat colegii, in continua vanatoare de "trotkisti" si alti "tradatori". Sa nu uitam, Brigazile Internationale erau formate din idealisti, dispusi sa-si sacrifice viata pentru cauza republicana, dar si din cinici activisti cu legaturi si sarcini moscovite precise, iar Gh. Stoica facea parte tocmai din aceasta a doua categorie. Tot Stoica si-a oferit serviciile ulterior si lui Dej, si lui Ceausescu. Ori de cate ori acestia aveau nevoie de sustinerea lui in diverse operatiuni de rescriere a trecutului (eliminarea Anei Pauker, denuntarea lui Dej pentru lichidarea lui Patrascanu). Simplu spus, daca pot impartasi pretuirea d-lui Mizil pentru omul de carte si de bun-simt care a fost economistul marxist Barbu Zaharescu, mult timp reprezentatul PCR la Praga, ma tem ca la capitolul Gh. Stoica dezacordul nostru este total.

Impotriva globalizarii capitaliste

Nu pot intra in multe alte detalii. Spre deosebire de unii dintre prietenii mei, nu cred ca memoriile lui Paul Niculescu-Mizil trebuie privite cu condescendenta. Il pot si intelege cand protesteaza impotriva unor lecturi grabite. Putem si trebuie sa fim critici, insa este cazul sa recunoastem ca avem de-a face cu o marturisire importanta, chiar daca incompleta (dar, in fond, ma intreb, cate asemenea memorii sunt "complete"?). Iar faptul ca este un document scris pro domo, din nou, nu este oare acesta cazul cu cele mai multe carti de amintiri? Ma voi referi insa la teza centrala a cartii, formulata transant de d-l Mizil atunci cand isi ridica glasul impotriva globalizarii capitaliste. In acest moment, imi pare mie, vechile formule rituale, combinate cu ideologia stalinismului national, il fac sa piarda din vedere declinul istoric ireversibil si iremediabil al modelului politic si teoretic leninist. Am deci in vedere un model pe care P. Niculescu-Mizil si colegii sai l-au servit cu devotament, indiferent de faptul ca unii au dovedit mai mult zel si cruzime decat altii. Scrie d-l Mizil: "Aceasta opozitie dintre national si international nu reprezinta nimic nou sub soare. Ea este o veche gaselnita. Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, ni s-a servit cosmopolitismul. Scopul era acela de a impiedica si jugula stradaniile de afirmare a ideii nationale. Dupa aceea, Cominternul ssic - Internationala Comunista fusese desfiintata oficial in 1943, deci d-l Mizil se gandeste la Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti, constituit in toamna anului 1947, cunoscut sub denumirea de Cominform, V.T.t ne-a servit "internationalismul", de asemenea pentru a impiedica si jugula aceleasi stradanii nationale. Generatia mea a fost invinuita, in trecut, de nationalism, de centrul miscarii comuniste. In mod cu totul paradoxal, ea risca - astazi - sa fie taxata la fel, tot nationalista, de alt centru de putere, de cel de peste Ocean, de catre centrul puterii capitaliste" (p. 461). Aici se afla limita, ori, mai bine spus, iluzia ultima a comunismului national, in versiunea romaneasca: in ideea ca marea sansa a comunismului a fost mereu umbrita de imperialismul sovietic. Evident, exista adevar in aceasta pozitie, dar ea este doar o parte a rationamentului: ruptura cu Moscova, despartirea de sovietism, nu aveau cum sa duca la umanizarea sistemului, atata timp cat vechile mecanisme autoritare, inclusiv structura militarist-sectara a partidului, nu erau abandonate.
As spune in incheierea acestei prea succinte analize ca memoriile lui P. Niculescu-Mizil confirma ceea ce numeam intr-un articol aparut in 1984 in revista Telos, ambiguitatea comunismului national in Romania, o tema pe care am dezvoltat-o pe larg in cartea mea Stalinism for All Seasons: A Political History of Romanian Communism (Stalinism pentru eternitate, urmand sa apara la University of California Press). Pe de o parte, intr-o conjunctura in care hegemonismul ori, mai exact spus, imperialismul sovietic ameninta autonomia elitei politice a comunismului romanesc, s-a configurat o linie ce sustinea principiile unitatii in diversitate, ale independentei in politica externa si chiar ideea unui "marxism creator", asadar diferit de modelul inghetat al sovietismului posthrusciovist. Faimoasa si, in datele epocii, admirabila atitudine a d-lui Niculescu-Mizil in cadrul Consfatuirii de la Budapesta de la inceputul anului 1968, cand delegatul roman a parasit un conclav menit sa ii blameze pe toti cei care indrazneau sa conteste suprematia moscovita, face parte din aceasta experienta. A o nega sau bagateliza ar fi o eroare. Azi, comunismul national ne apare depasit, in fond un model lipsit de sanse de viabilitate. Atunci insa, in 1968, el aparea ca o alternativa la brejnevism. Pe de alta parte, comunismul national romanesc s-a convertit, din ratiuni ce pot fi discutate cu alt prilej, in neostalinism radical, imbratisand obsesiile nationalismului integral interbelic. D-l Niculescu-Mizil isi aminteste, nu fara nostalgie, de o masa data in 1969, la Restaurantul "Bucur", cu prilejul implinirii varstei de 80 de ani, de catre Nichifor Crainic, fostul ideolog ortodoxist, devenit colaborator frecvent si fervent al publicatiilor pentru emigratie. Merita mentionate cateva din numele participantilor la acest baroc banchet al fraternizarii stalinismului cu organicismul national: N. Crevedia, Pan Vizirescu, Virgil Carianopol, Ovidiu Papadima (p. 346). Nu mai putin interesant este faptul ca d-l Mizil isi aminteste ca in anii in care a condus ideologia, s-a intalnit, intre altii, cu filosoful C. Noica. Ce vor fi discutat cei doi, marxistul anticominternist P. Niculescu-Mizil si fostul detinut politic, exegetul lui Hegel si filosoful sentimentului romanesc al fiintei, nu reiese din aceste pagini. Putem insa banui ca intalnirea a jucat un rol important in reintrarea lui C. Noica in viata intelectuala oficiala, inclusiv republicarea lucrarilor sale de tinerete. Este exact perioada in care in Cehoslovacia intelectualitatea punea sub semnul intrebarii legitimitatea monopolului partidului unic asupra puterii, iar Jan Patocka sfida comandamentele Printului in numele unui adevar al individului nascut sa fie liber.

Washington DC, 1-5 februarie 2002

De la Comintern la comunism national,
de Paul Niculescu-Mizil (Editura Evenimentul Romanesc, 2001)