Pe aceeași temă
Totul a inceput departe de casa, in Berlin si New York, de unde au pornit, la adresa Institutului Cultural Roman (ICR), acuzatii de promovare a unei proaste imagini a Romaniei, prin sustinerea unor fosti colaboratori ai Securitatii sau antisemitism. Mult mai mediatizate au fost, insa, discutiile legate de expozitia Libertate pentru lenesi, prezentata de ICR la
Arta decenta vs. arta indecenta
Scandalul a inceput dupa ce in New York Magazin, publicatie de limba romana din SUA, a aparut un articol intitulat Zvastica si sex in vitrina ICR-
Dupa cum spune Marinescu, "expozitia nu ne face bine noua, romanilor, si nici artei sau culturii noastre". Printre exponatele care au atras dezgustul lui Gabrian Marinescu se numara "o papusa de carpa, infatisand un tanar de 14-15 ani, fara haine, cu organul genital vizibil" si un ponei roz pe care este imprimata o svastica.
In finalul articolului, autorul isi manifesta dorinta ca directoarea ICR-
Coordonatorul de comunicare al ICR-
Cu privire la acuzatiile emise de Marinescu, Cristian Neagoe spune: "argumentele folosite (...) reiau teme de mult consumate in critica de arta si care apar astazi, prin anacronismul si agresivitatea lor, pur si simplu tendentioase". In plus, Neagoe subliniaza: "sexualitatea este departe de a fi principala tema a expozitiei. S-ar putea vorbi, mai degraba, despre o exuberanta a experientei proxime pe care cei trei artisti o transpun instant, focalizand pe detalii semnificative".
Cu politia la ICR
Lucrurile nu s-au oprit aici. Pe 25 iulie, un membru al diasporei din State, Robert Horvath, a sesizat politia cu privire la caracterul antisemit al expozitiei Libertate pentru lenesi. Horvarth, el insusi colaborator al New York Magazin, vorbeste in paginile publicatiei de "mai multe masini ale politiei din
Conform ICR, insa, la fata locului au venit patru ofiteri care au numit cazul "alarma falsa". Mai mult, cei patru ar fi ras, fara sa-si inchipuie dimensiunea pe care actiunea lor o va capata. Conform ICR, Robert Horvarth "perturba, de mai bine de doi ani, activitatea Institutului Cultural Roman din
Poneiul, erou mediatic
Intamplarile din metropola
Unul dintre cei mai vehementi critici ai ICR este Andrei Badin, senior editor la Antena 3. Badin a dedicat mai multe insemnari de pe blogul sau scandalului de la
Presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu, a solicitat luni, 4 august, Comisiei de Cultura sa inceapa o ancheta privind activitatea ICR. Decizia a fost luata "si ca urmare a celor semnalate pe mai multe canale, inclusiv prin presa, referitoare la expozitia organizata zilele acestea de ICR la New York", dupa cum a declarat purtatorul de cuvant al presedintelui Senatului, Andrei Alexandru.
Patrimoniu vs. creatie
Institutul Cultural Roman a organizat joi, 7 august, o conferinta de presa prin care a incercat sa "demonteze" scandalul. Au vorbit presedintele ICR, Horia-Roman Patapievici, directorul ICR-New York, Corina Suteu, artistul plastic Dan Perjovschi, directorul galeriei H’Art, Dan Popescu, jurnalistii Andra Matzal si Cezar Paul Badescu, dar si decanul Facultatii de Litere, Liviu Papadima, sau criticul de film Alex Leo Serban.
Patapievici a vorbit despre diferenta dintre vechea perspectiva a statului roman asupra culturii si noua politica ICR. Inainte, statul exporta, din motive propagandistice, doar creatiile de patrimoniu, a caror valoare era atestata. ICR, in schimb, vede arta atat ca patrimoniu, dar si ca creatie, care apartine unor varietati de oameni, din medii si cu viziuni diferite, iar Institutul pune in legatura creatia cu mediile culturale occidentale. In plus, ICR, dupa cum spune presedintele sau, trebuie sa dea dovada de neutralitate, fara a lua partea unei formule estetice. Aceasta perspectiva ar fi atras indignarea celor care inteleg prin arta doar patrimonial cunoscut, "care daca nu vad Blaga sau manastirile din cred ca e un atac la cultura romana".
Cat despre acuzatiile de sexism si antisemitism, Patapievici le-a numit "o mistificare de proportii, pornind de la o judecata estetica contrariata".
La randul sau, Corina Suteu a spus ca si-a dorit, inca de la inceput, ca galeria ICR-New York "sa prezinte artisti contemporani din Romania, partea emergenta si care deja incepe sa intre in mainstream. Pentru ca am considerat ca trebuie modernizata imaginea despre ceea ce sunt artele in ". De asemenea, Corina Suteu a declarat ca "New York Magazin si-a propus - si asta dateaza de foarte mult timp - sa atace orice fel de activitate a Institutului cu o rea-credinta totala".
Dan Perjovschi a spus ca adevarata intrebare, nascuta din cele intamplate la New York, este cea legata de modul in care ne reprezentam, ca tara, si modul in care suntem priviti: "Romania nu mai este ce a fost, Romania se exprima pe foarte multe voci, multe dintre ele nu ne plac si nu o sa ne placa niciodata, dar asta e, foarte bine. Aici am ajuns si asta am castigat".
Berlin: cultura si informatori
Controversele iscate in jurul expozitiei de la
Scriitorii germani de origine romana Herta Müller si Richard Wagner acuza ICR ca isi face "un rau ireparabil" prin invitarea la Scoala de Vara din Berlin a lui Sorin Antohi si Andrei Corbea Hoisie, fosti colaboratori ai Securitatii.
Intr-o scrisoare deschisa adresata directorului ICR, Horia-Roman Patapievici, publicata in cotidianul Frankfurter Rundschau, pe 17 iulie, Herta Müller numeste prezenta celor doi "scandaloasa" si considera ICR de la Berlin "vitrina unui trecut care nu mai apune". In acelasi timp, scriitoarea subliniaza: "In
In finalul scrisorii, Herta Müller promite ca nu va mai calca pragul ICR. De asemenea, spune: "Am sperat ca Romania sa revina, in cele din urma, la normalitate, dupa atata vreme si atatea sanse ratate, cel putin pe plan cultural. Ma doare si ma revolta ca s-a intamplat exact invers".
La randul sau, scriitorul Richard Wagner, sotul Hertei Müller, a publicat, in cotidianul Der Taggerspiegel, un editorial intitulat Invatand de la informator, in care deplange "amnezia colectiva" in care se cufunda romanii, dupa ce "abia incepusera sa-si confrunte trecutul". De asemenea, Wagner accentueaza: "fara valori esentiale, democratia este inutila".
Exemplul Hertei Müller si al lui Richard Wagner a fost urmat si de alti intelectuali romani. Si Ernest Wichner, scriitor de origine romana si director al Literaturhaus (Casa Literaturii) din Berlin, a criticat, intr-un interviu pentru Deutsche Welle, participarea celor doi la Scoala de Vara.
Ca raspuns, Horia-Roman Patapievici a vorbit de neutralitatea cu care este dator ICR: "Asa cum nu face judecati asupra formulelor estetice propuse de artisti, ICR nu face judecati morale asupra ideologiei ori convingerilor lor". De asemenea, Patapievici a amintit "valoarea profesionala" a celor doi incriminati si a subliniat faptul ca invitatii germani au cerut, in mod special, prezenta lui Sorin Antohi (care este de altfel unul dintre directorii Scolii de Vara).
In urma "campaniei de denigrare a ICR", Herta Müller a subliniat, in Evenimentul Zilei din 7 august, ca, desi isi mentine afirmatiile, nu va accepta sa fie folosita ca arma impotriva ICR si a presedintelui sau: "prin protestul meu, nu am contestat ICR ca institutie, nici performantele pe ansamblu ale presedintelui ICR. Nici n-o voi face vreodata. Am avut doar o obiectie legata strict de Academia de Vara de la
Ernest Wichner adopta o pozitie similara, declarand pentru Cotidianul: "Faptul ca, acum, ICR Bucuresti si presedintele sau, Horia-Roman Patapievici, sunt supusi unei campanii de denigrare murdare in presa romana si trebuie sa suporte anchete comandate politic nu este decat o deturnare de la dezbaterea publica, atat de necesara, despre modul in care societatea romaneasca trebuie sa se pozitioneze fata de fostii colaboratori ai Securitatii, precum si fata de toti profitorii vechiului regim". De asemenea, Wichner subliniaza ca ICR colaboreaza, de mai multi ani, cu Literaturhaus, Patapievici "dovedindu-se un partener de incredere si eficient in programele derulate in comun, fapt care i-a si atras prestigiul international meritat".
Scoala de Vara Germania si Romania: Transferuri academice, culturale si ideologice, organizata de Institutul Cultural Roman din Berlin, in perioada 19-25 iulie, s-a adresat studentilor avansati (doctoranzi si postdoctoranzi) din Romania, Moldova, Ucraina si Germania, care au putut lucra, sub indrumarea unor cercetatori din Germania, Romania si Israel. Dupa cum spune Horia-Roman Patapievici, Andrei Corbea Hoisie a fost invitat in calitate de profesor la Institutul de Romanistica al Universitatii din Viena, iar Sorin Antohi, ca presedinte executiv al Institutului pentru Studii Avansate de Umanism Intercultural Arbor Mundi din Bochum.
Sorin Antohi a recunoscut, in anul 2006, ca a avut colaborari cu Securitatea. De asemenea, el nu are gradul universitar de doctor, asa cum sustinea. La randul sau, Andrei Corbea Hoisie a fost deconspirat, in anul 2007, de catre CNSAS.
Ana Soviany
ALEXANDRU MATEI
Justitie si dreptate in democratie
E foarte interesant ca, in limba romana, exista un acelasi cuvant pentru "dreptate" in sens de adevar rational si in cel de justitie: "a avea dreptate", se spune, si "dreptate sociala". In franceza si in italiana, "a avea dreptate" se spune "a avea ratiune" - in cazul particular al enuntului pe care atributul il vizeaza. In engleza, right inseamna intr-adevar "drept" si in germana se pare ca e la fel, Rechtung, dar in toate aceste limbi exista cuvantul, diferit, justitie (cu exceptia limbii germane, gerechtigkeit). Dictionarul ne spune ca latinescul justus inseamna "conform cu dreptul", dar si ca primul sens al lui jus este de ordin religios: "formula religioasa care are forta de lege", la ascultarea careia subiectul se angajeaza printr-un juramant. Justitie inseamna, deci, inaintea semnificatiei institutionale curente astazi, fidelitate fata de un juramant fondator. Fidelitate fata de sine, cum ar spune Ricoeur, pe care ultimii ani ai vietii l-au prins gandind, odata cu memoria si istoria, indisolubil, justitia, in noua configuratie moral-politica europeana de dupa 1990.
E ciudat, nu-i asa, cum cuvintele abstracte si-au luat mereu puterea din spiritul care le-a dat nastere, intr-o lume decisa intre sacru si profan; printr-un act magic, asa cum e nasterea. Ceea ce se intampla apoi poate fi numit rationalizare. Aici drumurile semnificante se despart. Avem, pe de o parte, in termenii lui John Rawls, justitia echivalenta, in domeniul social, cu adevarul in domeniul gandirii. Ceea ce inseamna, in primul rand, ca nu exista gandire dreapta si nedreapta, nici societate adevarata si societate falsa. Justitia, ca si adevarul, primesc astfel o semnificatie relativa, atata vreme cat si gandirea, si societatea, sunt evaluate ca raporturi in miscare. O astfel de definitie e inspirata de gandirea analitica si pare sa se integreze perfect printre valorile "slabe" care guverneaza lumea civilizata laica. Dar rationalizarea devine periculoasa in momentul in care se manifesta ca vointa de pastrare a absolutului justitiei (sau al adevarului) in lume. Principiul de functionare, despre care a vorbit atat de bine, in urma cu cateva luni, Anca Manolescu in paginile Dilemei vechi (in articolul Substitute de transcendenta, nr. 227, din iunie), este cel al "religiilor terestre", care sunt ideologiile: realizarea aici a ceea ce nu poate fi, constitutiv, decat ca dincolo, cu pretentia pastrarii umanitatii omului in calitate de interpretant, de mediator: vezi, de pilda, notiunea de salvare; sau cea de eternitate - pe care o ideologie ca cea comunista sau ca cea legionara (in articolul citat) incerca sa le preia dintr-un registru si sa le foloseasca intr-un altul, fara niciun scrupul ontologic. Justitia nu exista in eternitate, spune Nietzsche, unul dintre ultimii ganditori europeni care a clamat o schimbare a gramaticii vorbirii consecutiva mutatiei valorilor, care insoteste viziunea moderna asupra lumii. Nu exista decat intr-un anume loc, la un moment dat si in cadrul unei anumite spuneri. Pornind de aici, departe de a sustine ca nu exista justitie - in sens institutional - revin la diferenta dintre "dreptatea" in lume si "a avea dreptate", din perspectiva, numita de filozoful Stanley Cavell, "autobiografica". La 68 de ani, acest excelent ganditor american de origine iudaica scrie o carte numita A Pitch of Philosophy. Autobiographical exercises, in care numai titlul merita o discutie aparte. A clarificat-o, in parte, traducerea franceza din 2003 - Un ton pour la philosophie. Este o carte semiconfesiva, in care Cavell incearca sa palieze, prin recursul la autobiografie, "aroganta filosofiei". Aceasta este una dintre cele mai remarcabile reflectii pe care le-am intalnit in ultima vreme, una care tematizeaza felul in care judecata asupra oricarui enunt trebuie sa-l inscrie in originea lui "autobiografica", subiectiva altfel spus. "Aroganta si autobiografia apar in mod limpede legate in fragmente cum sunt cele ale lui Thoreau in Walden: «tin locul intregii omeniri» si al lui Nietzsche din Ecce homo: «I-am facut omenirii cel mai mare cadou care i-a fost facut vreodata»" - scrie Cavell, pentru a aduce in discutie relevanta tonului apodictic pe care il iau adesea filosofii, reputati in genere, pentru impersonalitatea stilului practicat.
Or, de fapt, intr-o societate laica, moderna, notiunea de dreptate trebuie regandita tocmai pornind de la conditia ei enuntiativa in interiorul unei propozitii sau a unor fluxuri enuntiative (discursuri). Cuvintele nu sunt, desigur, niste obiecte pe care le putem numi identice in virtutea identitatii pozitive, de forma. "Dreptate" din "unde e dreptatea?" si "a avea dreptate" nu inseamna acelasi lucru, ceea ce nu inseamna nici ca putem interpreta fiecare ocurenta a cuvantului in mod ierarhic, cum ca in expresia "a avea dreptate", cuvantul "dreptate" este o copie a supremei "dreptati" din prima sintagma. Rolul filosofului in cetate nu este asadar acela de a intona formule magice, ci de a pregati mintile pentru judecata asupra intrebuintarii cuvintelor. Numai astfel, revenind la Rawls, putem afla adevaruri si, de aici, putem avea parte de justitie in viata cotidiana a democratiei.
In felul acesta, prin discriminare pragmatica, trebuie evaluat "duelul" dintre ICR-Patapievici, pe de o parte, si Herta Müller, ultragiata, pe de alta parte, avand ca pricina acordul institutiei de stat de a finanta o Scoala de Vara in Germania cu Sorin Antohi si Andrei Corbea, in calitate de coorganizatori si profesori; e un duel fals, deci. Pentru ca, daca decizia ICR este una corecta institutional, revolta poetei este una "autobiografica", iar cele doua argumente nu-si pot raspunde decat cu conditia ca o parte sau alta sa-si schimbe statutul. In calitatea ei sociala, Herta Müller nu are dreptate sa faca apel la justitie dincolo de cadrul institutional care-i da numele. Ea cere dreptate acolo unde nu i se poate raspunde decat ca are sau nu, ea, dreptate. Ultragiul subzista, desigur, si el ar putea fi razbunat daca lui Sorin Antohi i s-ar interzice accesul public institutional. Dar n-ar fi o decizie corecta. Pe de alta parte, Patapievici ar putea sa faca abstractie de functia lui publica pentru a lua cuvantul impotriva lui Sorin Antohi - daca vreodata ar face-o -, dar asta ar suspenda, de fapt, puterea de decizie institutionala pe care acum o detine; ar actiona in numele "dreptatii" si ar deveni acuzat intr-un proces de "aroganta" pe care-l descrie, in cartea lui, Stanley Cavell. In ceea ce-l priveste pe intelectualul iesean, felul in care el isi gestioneaza imaginea publica il priveste - si-l incarca, desigur - personal.
N-as fi scris aceasta pledoarie pentru distinctia intre doua regimuri pragmatice de discurs daca, in plin "scandal", n-as fi vazut, in reluare, o exceptionala editie a emisiunii Nasul, in reluare, din vara lui 2006, cu Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu invitati, in care revine problema "dreptatii" si a lui "a avea dreptate". Cu toate ca ultimul a incercat mereu sa se mentina la nivelul moralistului clasic, descriind tipuri de caracter si nu oameni adevarati, sueta din iulie 2006 n-a fost lipsita de simetrie: Liiceanu si Plesu au vorbit despre Vadim Tudor si Paunescu, care intruchipeaza, in tranzitia romaneasca, ceea ce este, citez, "strigator la cer", contrar simbolurilor reprezentate de autorii Apelului catre lichele si al Minimei moralia: doi fosti sustinatori ai regimului, unul mai contondent si lipsit de scrupule, celalalt mai charismatic, dar subminat de propria vanitate, reapar repede, dupa 1989, in posturi de directori de constiinta de anvergura, inca mai mare - in cazul lui Vadim - decat inainte. Cei doi ar fi trebuit, sustine Liiceanu, sa se retraga. In numele a ce? Al dreptatii, s-ar putea raspunde. Dar, oricat de greu de acceptat, Vadim si Paunescu au acceptat provocarea jocului democratic la care suntem invitati cu totii. Paunescu este considerat de multi un mare poet, in timp ce pe Vadim l-au votat, in 2000, adica tocmai dupa ce-l votasera pe Emil Constantinescu, 23% dintre romanii cu drept de vot. Si n-are rost sa ma gindesc cati l-ar fi votat, daca ar fi trait si candidat, intr-o lume virtuala, pe Ceausescu. Ar fi fost strigator la cer? Nu ma intereseaza acum ca, din toata aceasta discutie televizata, lipseau tocmai Vadim si Paunescu. Ii cunoastem destul de bine, stim ca ei n-ar fi avut argumente morale pentru a se apara. Altfel spus, din punctul de vedere al sensului religios al "justitiei", Liiceanu si Plesu au dreptate. La un moment dat, de altfel, Radu Moraru a incercat sa-i faca pe invitatii lui sa accepte ideea unui dialog cu cei despre care acestia vorbeau. Dialogul ar fi imposibil, spune imediat Liiceanu. Si chiar asa este. De ce? Nu pentru ca Vadim si Paunescu striga, trantesc si ineaca dialogul in gest. In ceea ce-l priveste pe Adrian Paunescu, n-as baga mana in foc. Problema e alta: institutional - social, daca vreti - oamenii acestia nu pot fi atacati cu dreptate. Pe ei i-au votat si in ei cred alti oameni care nu pot fi pusi numaidecat la zid. Dialogul - public - ar fi imposibil pentru ca Liiceanu si Plesu, in calitatea lor de persoane publice, nu s-ar putea prevala de "justitia" pe care o reclama. Situatia in care se afla intelectuali de talia intelectuala si de notorietatea lui Liiceanu si Plesu nu este de invidiat dintr-un motiv foarte simplu. Daca, pe vremea comunismului, justitia era un derivat ideologic, astfel incat ei nu puteau avea niciodata dreptate in mod public, democratia in care ne gasim astazi nu le mai ofera decat dreptul privat la "a avea dreptate". Ei, ca si multi dintre noi, traiesc astazi in heteronomie, pentru ca le si ne este greu sa acceptam un adevar pe cat de simplu pe atat de greu: regimul comunist n-a cazut pentru a fi inlocuit cu opusul sau, ci cu altceva. In democratie, un strigat de ajutor ca cel a lui Traian Ungureanu - Bucurestiul pierdut! - este performat in pura pierdere sau, daca vreti, e un simplu exercitiu retoric. Si nu pentru ca democratia, ca si fotbalul, e imprevizibila, ci in primul rand pentru ca regimul de discurs al democratiei trebuie recunoscut mereu in raport cu sacrul (acesta luat in sens pozitiv sau negativ, de binecuvantare sau maledictiune) sau cu absolutul, cu unicitatea, iar nu consubstantial lor. Nimic nu poate fi strigator la cer intr-o democratie decat in momentul in care ceea ce se prabuseste este democratia insasi, cu intreg sistemul ei de valori. Una dintre acestea este tocmai, daca vreti, "lipsa de aroganta" care nu ascunde niciodata originea "autobiografica" a enunturilor. Pe Vadim il poti ataca pentru ceea ce spune, dar nu poti cere excluderea lui in afara sistemului democratic, pentru ca tocmai el - prin concursul mai multor imprejurari - l-a propulsat in Senat.
Chiar daca o inteleg pe Herta Müller, nu-i pot da, eu, dreptatea pe care ea o cere si constat ca mi se intampla, si cred ca este prima data, sa-l felicit pe autorul raspunsului oficial al ICR pe tema prezentei lui Sorin Antohi si Andrei Corbea in calitate de profesori ai Scolii de Vara din Germania. Horia-Roman Patapievici merita felicitat, acum, pentru ca, oricat de dureros pentru unii, joaca exact jocul pe care regimul democratic l-a inventat: unul in care distinctia dintre public si privat trebuie sa ramana, in domeniul afirmarii valorilor, unul dintre putinele elemente inexpugnabile, pentru ca este constitutiv, intr-o societate laica.
MIHAI MACI
Arta contemporana si politica
O recenta expozitie de arta contemporana romaneasca la New York - organizata sub egida Institutului Cultural Roman - a inflamat spiritele si a dat nastere unor acuze care tind tot mai mult sa genereze un conflict care se autoalimenteaza si se indeparteaza tot mai mult de punctul de pornire. Expozitia, ce se dorea a fi o manifestare artistica (e drept, incluzand tot ceea ce presupune arta actuala - inclusiv o provocare ostentativa la adresa politicului), a ajuns a fi o problema politica "majora", ce tinde sa ocupe scena nationala dupa retragerea apelor din Moldova.
Ceea ce e trist, in aceasta sarabanda a declaratiilor, e faptul ca, fara alta legitimitate decat aceea a vocii groase si a tonului indurerat, politica ocupa un teren care nu e al ei. Arta contemporana poate sa ne placa sau sa nu ne placa, sa ne scandalizeze sau sa ne lase indiferenti, sa genereze atitudini partizane ori sa treaca neobservata, insa - oricum am lua-o - ea se misca in logica ei proprie, in raport cu care politica nu constituie o instanta. Orice tentativa de-a defini arta potrivit criteriilor si vocabularului politicii (ca e vorba de arta "de stat" sovietica sau nazista, de respingerea avangardelor, de procesul lui Brancusi cu statul american ori de cel al lui Brodsky cu statul comunist) a dus la esecuri patente ale politicului si la discreditarea "aparatorilor" de ocazie ai traditiei si ai valorilor. Poate ca arta actuala si-a iesit din tatani, ca uneori provoaca de dragul provocarii (si al scandalului mediatic consecvent), insa un lucru e cert: nu politica decide ce e arta si ce nu. Si apoi politica isi are - pretutindeni si in mod particular la noi - propriile ei scandaluri de care ar fi de dorit sa se ocupe mai curand decat de cele ale artei. Daca expozitia de la New York a meritat (artistic vorbind), singurii in masura sa se pronunte (si nu pe loc - in fata camerelor de luat vederi, ci in timp - dupa felul in care se cristalizeaza tendinte in arte si in gustul public) sunt artistii si publicul ce i-au calcat pragul. Daca acestia au fost afectati in vreun fel - bruscandu-li-se habitudinile ori creandu-li-se un spatiu de meditatie - de lucrarile expuse si de modul de expunere, aceasta ramane o problema deschisa. Si, evident, impactul expozitiei (care, intr-un fel, face si el parte din ea) ramane a fi evaluat pe o perioada mai lunga. Se poate foarte bine ca aceasta prezentare a artei actuale romanesti, in capitala culturala a Americii, sa ramana doar prin anecdoticul provocarii incercate. Dar, din nou, nu politica damboviteana e cea care decide aici.
Descurajant e faptul ca la noi totul e politica: o expozitie de arta, disparitia unei persoane, gropile din asfalt, pretul medicamentelor si calitatea indoielnica a mancarii, aniversarea unei uniuni de creatie, programa scolara etc. Politica e pretutindeni (unde ajung "mijloacele de comunicare in masa"), "in toate cele ce sunt si-n toate cele ce vor fi". Or, asta e o situatie anormala, deoarece efectul ei e acela ca politica inseamna - simultan - totul si nimic. Cum se apropie alegerile, se aude tot mai des sintagma: "alesii vor da seama in fata poporului". Cum si de ce vor da seama? Cine stie ce sa-l intrebe - concret, clar si mai ales la nivelul lucrurilor fezabile - pe un politician? Fiecare vine cu durerea lui: unul ca e somer, altul ca nu-i ajunge pensia, altul ca l-a lasat nevasta - si politicianul (care-si are si el durerea lui: trebuie, trebuie "sa se aleaga") le va promite tuturor "ca se va ocupa" si de locuri de munca, si de pensii, si de neveste. Pentru ca - nu? -, odata ales, domeniul lui de actiune e, pur si simplu, totul. Numai ca, in felul acesta, politica si, intr-un sens mai larg, viata publica e pervertita. Politicianul, la fel ca oricare alt angajat, are competente si atributii precise. Si politica, in ansamblul ei, are o atributie precisa: aceea de-a defini (cat mai atent cu putinta) cadrele in care diversele forme ale activitatii publice se pot desfasura, cu cele mai mari beneficii pentru toti membrii comunitatii pe care "clasa politica" se presupune c-o reprezinta. Si inca ceva: menirea politicii e si aceea de-a schita liniile de viitor ale dezvoltarii unei comunitati. Acestea ar trebui sa fie lucrurile ce nu-i lasa pe oamenii politici sa-si traiasca zilele si sa-si doarma noptile, cele cu privire la care sa dea seama "pe post" si in fata alegatorilor. Nu e vorba de lucruri generale, ci - dimpotriva - de felul in care o viziune (de ansamblu si pe termen lung) se articuleaza in concret si e in masura sa dimensioneze viata si problemele fiecaruia. In aceasta consta arta - in cel mai bun sens al cuvantului - a politicii. Daca, din contra, omul politic sare pe orice subiect (cu cat mai scandalos, cu atat mai eficient) pentru ca "da bine pe sticla", rezultatul e un soi de talmes-balmes, in care merge orice pentru ca, de fapt, nimic nu conteaza. Nimic, decat ca fiecare sa-si vada de-ale lui, in dispretul cinic al tuturor celorlati. Iar politica, viata publica, traditia, valorile etc. sunt batjocorite zilnic deoarece cei ce le invoca cel mai des nu cred deloc in ele. Recitarea lor ditirambica nu e decat trambulina prin care omul politic e ales. Si odata ales poate face orice, pentru ca alegerea ii da o legitimitate care-l transforma intr-o entitate fara masura comuna cu muritorii de rand. Atunci de ce nu s-ar pronunta si cu privire la arta?
Inceputul unei vieti publice oneste consta in conceperea "clasei politice" ca un corp (precis definit) de functionari (cu atributii precis formulate) care raspund (periodic, clar si precis) de indeplinirea acestora in fata unor instante independente (cetateni, presa, asociatii profesionale si nonguvernamentale etc.). Oamenii politici nu sunt entitati mitice, care "au reusit" acolo unde ceilalti n-au fost "suficient de destepti", ci persoane care au ceva clar de facut si carora li se cere socoteala pentru ce au facut si pentru ceea ce n-au facut. Discutiile despre sensul si radicalitatea artei contemporane apartin orelor, seminariilor si emisiunilor de estetica (si ar fi bine ca acestea sa se inmulteasca, pentru ca in felul acesta li s-ar crea - si tinerilor, si varstnicilor - o mai mare disponibilitate fata de frumos si, cine stie?, poate in timp s-ar contura un gust care ar contesta si dominanta "realist-capitalista" a vilelor de pretutindeni). Vorbind despre arta, omul politic ar vorbi ca "simplu cetatean", pe care o anumita forma de arta il poate incanta si alta il poate oripila. Asta e problema lui - si, eventual, a sociologilor artei. Insa, ca om politic, el trebuie sa fie in masura a vorbi - clar si convingator - despre ceea ce presupune politica si despre realizarile lui concrete pe acest teren. Daca-l lasam sa bata campii despre arta contemporana, la fel cum cutare artist e o somitate in politica si la ambele (arta si politica), se pricep cu egala indreptatire cautatorii de persoane disparute, atunci se ajunge la o confuzie a vocilor, care nu informeaza in spatiul public, unde nu conteaza decat show-ul si rating-ul (postului si al persoanei) si unde unii sunt mereu in fata pentru ca "e mai destepti ca altii". Adica o lume in care totul e pervertit de un cinism sordid.
Or, macar asta ar merita a mai fi amintit din cand in cand: arta - oricare ar fi ea - e opusul cinismului.
