Surfing printre stenograme

Pe 28 noiembrie, Julian Assange, fondatorul WikiLeaks, a lansat în spaţiul virtual peste 250.000 de note diplomatice, aparţinând ambasadelor SUA din întreaga lume. În acelaşi timp, materiale au fost distribuite redacţiilor The New York Times, Le Monde, El País şi Der Spiegel.

Franţa - între realpolitik şi ghetoizare. Imaginea Franţei, aşa cum se developează pe măsură ce navigăm prin textul diverselor note diplomatice, stă sub semnul ambivalenţei. La capătul lecturii se pot vedea numeroase pete cenuşii. Spre exemplu, în decembrie 2006, în cea mai pură tradiţie a „politicii de putere“, aflăm că Franţa se opune pe faţă integrării Georgiei în NATO. Deşi preocupată de identificarea unor căi de a susţine independenţa Georgiei, Franţa consideră structurile NATO ca nefiind adecvate. Pentru Franţa, „inima NATO înseamnă articolul 5, şi este îndoielnic că Alianţa va declara război Rusiei pentru Georgia; este important aşadar să evităm mecanismul articolului 5 şi să găsim o cale specială care nu implică statutul de membru al NATO“. 6 luni mai târziu, Parisul afirma un determinism geopolitic total, punând sub semnul întrebării raţiunea integrării: „Georgia în NATO înseamnă probleme; (dimpotrivă) ar trebui să aibă o diplomaţie conformă cu geografia sa“. Deznodământul este cunoscut, fiind decis la summitul de la Bucureşti. Pentru mulţi, semnalul de la Bucureşti ar fi deschis apetitul Moscovei pentru aventura din august 2008. Interesantă însă este soluţia propusă în iunie 2007 de către Paris: „finlandizarea“ Georgiei, ca „alternativă“ la integrare. O metaforă care readuce în scenă memoria Războiului Rece şi compromisul Finlandei care, pentru a supravieţui, a trebuit să facă o serie de concesii strategice URSS-ului. Ironia face ca astăzi Franţa să fi găsit o „cale specială“ de asigurare a integrităţii teritoriale a Georgiei: vânzarea către Moscova a unui heliport de tip Mistral pentru a întări flota rusă din Marea Neagră. De altfel, numeroase note arată îngrijorarea Washingtonului pentru stabilitatea Caucazului. Justificarea Parisului este de-a dreptul şocantă: vânzarea ar fi doar un gest de bunăvoinţă faţă de Rusia, în contextul în care oricum starea flotei ruse este „groaznică“. În plus, dacă Franţa ar fi refuzat oferta ruşilor, atunci cu siguranţă Olanda şi Spania ar fi vândut Moscovei aceeaşi tehnologie. Dimpotrivă, Pentagonul crede că vânzarea în sine trimite un semnal politic extrem de confuz. Demersul contravine angajamentului personal al preşedintelui Sarkozy de a rezolva criza din 2008. În cele din urmă, demersul Franţei ar putea chiar genera o cursă a înarmărilor, mărind probabilitatea unui calcul eronat în regiune.

Nicolas Sarkozy este descris ca fiind ambiţios, orientat către acţiune şi rezultate, dar şi promotor al unor propuneri impulsive. Pe plan intern pare să îi răsplătească pe consilierii care îi sprijină opiniile, marginalizându-i pe ceilalţi. În general, sunt puţini cei care au influenţă asupra acestui preşedinte „hiperactiv“. „După 2 ani de activitate, personalităţi cheie ale staffului prezidenţial părăsesc palatul Elysée, ridicând semne de întrebare dacă înlocuitorii lor vor avea curajul să arate când împăratul este gol.“
Recent, Europa a rămas şocată de declaraţiile directe, neretuşate de obişnuitele cosmetizări diplomatice, ale cancelarului Angela Merkel despre eşecul multiculturalismului. Dar care este situaţia în Franţa? Notele Ambasadei SUA de la Paris, realizate în timpul violenţelor urbane din 2005, oferă un diagnostic util asupra a ceea ce media a numit „revolta banlieurilor“: tineri cu cagule au luat cu asalt atunci străzile, înarmaţi cu cocktailuri Molotov, iar suburbiile a peste 300 de oraşe au fost cuprinse de violenţe. Un tablou nefiresc pentru Franţa anilor 2000. Fenomentul a fost generat de un masiv eşec de integrare: ultimele două decenii permanentizaseră o izolare identitară a suburbiilor locuite preponderent de imigranţii şomeri. Pentru tinerii născuţi în aceste „petice“ de sărăcie, viitorul era lipsit de orice perspectivă. În timp, locuitorii acestor „ghetouri“ au dezvoltat o mentalitate a excluderii de care au început să se simtă mândri. De facto, suburbiile locuite de imigranţi s-au transformat într-un fel de polisuri paralele, cu propriile reguli şi norme: respectul pentru statul francez s-a evaporat; simbolurile publice ale autorităţii - poliţistul sau pompierul - au început să fie percepute ca nişte ţinte demne de lovit. Prejudecata societăţii majoritare faţă de aceşti marginali a fost hrănită şi de politicile publice ale „statului social al bunăstării“, care subvenţiona masiv aceste insule de şomaj, menţinându-le însă la limita subzistenţei şi fără a le oferi şansa integrării în economia reală. Este imaginea unei Franţe aflate în pragul unui nou „Plan Marshall“. În cele din urmă, problema reală este „eşecul Franţei creştine şi albe de a-i vedea pe compatrioţii lor mai închişi la culoare, musulmani, ca cetăţeni reali“. //

* * *

Whos who: Julian Assange

Julian Assange este interfaţa publică a sutelor de mii de documente clasificate care au inundat, în ultimele luni, Internetul. Pentru unii este un erou, pentru alţii un trădător.

Născut în Queensland, Australia în 1971, jurnalistul Julian Assange ar putea schimba traiectoria diplomaţiei tradiţionale. În tinereţe, a studiat fizica şi matematica şi s-a ocupat de programarea calculatoarelor. Assange a crezut întotdeauna în expunerea şi deconspirarea organizaţiilor abuzive în faţa opiniei publice. El este fondatorul website-ului WikiLeaks (înfiinţat în 2006), prin intermediul căruia anul acesta a administrat Statelor Unite lovitură după lovitură: doar luna trecută, site-ul său a postat online în jur de 400.000 de documente care detaliază evenimente petrecute în Irak, după invazia din 2003. Toate acestea după ce, în vară, fuseseră date publicităţii alte 90.000 de documente aparţinând armatei americane, referitoare la operaţiunile sale derulate în Afganistan. În prezent, fondatorul WikiLeaks este căutat de Interpol pentru viol şi agresiune sexuală, fapte care ar fi fost comise în Suedia, în luna august. Mai mult, în ultimele săptămâni, premierul Australiei, Julia Gillard, şi procurorul general, Robert McClelland, au afirmat public că întoarcerea lui Assange în ţara sa natală este imposibilă.
Reacţia Statelor Unite nu s-a lăsat prea mult aşteptată. Hillary Clinton a condamnat expunerea ilegală a unor informaţii clasificate. În opinia sa, demersul WikiLeaks „pune în pericol viaţa oamenilor, ameninţă securitatea naţională şi subminează eforturile noastre de a lucra împreună cu celelalte state pentru soluţionarea unor probleme comune... Dezvăluirile nu reprezintă doar un atac împotriva intereselor externe ale SUA. Este un atac la adresa comunităţii internaţionale - a alianţelor şi parteneriatelor, a conversaţiilor şi negocierilor, care au ca scop protejarea securităţii globale. Nu este nimic lăudabil şi nimic brav în sabotarea relaţiilor paşnice dintre state“. La rândul său, secretarul Apărării, Robert Gates, a încercat să calmeze spiritele, menţionând că, în opinia sa, consecinţele dezvăluirilor WikiLeaks vor avea un impact modest asupra politicii externe americane. Este stânjenitor? Sigur. Este o situaţie delicată? Bineînţeles. Dar toate acestea nu implică nici pe departe o schimbare a regulilor jocului diplomatic. De ce? Pentru un motiv foarte simplu: „statele aleg să lucreze cu SUA nu pentru că ne plac sau pentru că au încredere în noi şi nici pentru că au impresia că putem păstra un secret, ci pentru că acest lucru este în interesul lor. Unele guverne se tem de noi, altele ne respectă, dar cele mai multe au nevoie de noi. Suntem încă o naţiune indispensabilă“, crede Robert Gates. //

* * *

Orientul sub spectrul războiului preventiv

De departe, cele mai semnificative revelaţii ale notelor diplomatice americane sunt cele care descriu percepţiile statelor arabe faţă de Iran: regimurile arabe împartăşesc teama Israelului făţă de un Teheran nuclear.

Reunite, multe dintre „stenogramele“ lansate de către WikiLeaks în piaţa publică globală conturează o fotografie de profunzime a fricilor regionale care domină mentalul colectiv al elitelor din Orientul Mijlociu. Pentru multe dintre statele de aici, un Iran dotat cu armă nucleară devine o problemă de viaţă şi de moarte. O teamă „existenţială“ împinge Bahrainul, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită într-o alianţă informală cu Israelul şi Statele Unite de contrabalansare a ambiţiilor hegemonice ale unui Teheran nuclear.

Pare o lume în care logica balanţelor de putere este mai actuală ca oricând. Sentimentul pe care îl ai, atunci când parcurgi aceste note diplomatice, este acela că fereastra de oportunitate pentru a-l opri pe Ahmadinejad se închide. Nisipul din clepsidră aproape că s-a scurs. Un butoi cu pulbere unde „time is running out“. Nu o dată, lideri influenţi din regiune au îndemnat Statele Unite să atace Iranul. Sigur, un astfel de mesaj nu prea este o surpriză atunci când vine de la Tel Aviv, dar este simbolic atunci când este enunţat de însuşi regele Arabiei Saudite. „Să tăiem capul şarpelui“, ar fi spus regele Abdullah al Arabiei Saudite în aprilie 2008. Şi regele Hamad al Bahrainului a cerut Statelor Unite, în noiembrie 2009, să acţioneze decisiv în sensul stopării programului nuclear iranian, folosind toate mijloacele necesare: „Programul trebuie oprit. Pericolul de a-l lăsa să continue este mai mare decât pericolul stopării lui“. Spectrul războiului preventiv pare să bântuie Orientul Mijlociu. Elitele din regiune par chiar să fie împăcate cu necesitatea unui război preventiv împotriva Iranului.

Şeicul Mohammed bin Zayed al Emiratelor Arabe Unite pleda, încă din aprilie 2006, să se acţioneze „mai degrabă mai devreme decât mai târziu“: „Cred că acest personaj ne va duce la război... Este doar o problemă de timp. Personal, nu pot să risc cu un personaj precum Ahmadinejad. Este tânăr şi agresiv“.

În acelaşi spirit, în iunie 2009, Ehud Barak, ministrul Apărării israelian, estima o fereastră de timp cuprinsă între 6 şi 18 luni în care o acţiune preventivă ar fi fost încă „rentabilă“. Mai mult, în ciuda dezideratului Administraţiei Obama de a elimina armele atomice, un Iran nuclear ar putea anunţa o a doua eră nucleară, prin declanşarea unei curse a înarmărilor în Orientul Mijlociu. În acest sens, Arabia Saudită şi Egiptul sunt principalele state considerate de israelieni că şi-ar dori dezvoltarea unor arsenale nucleare proprii de descurajare.

Unde ne aflăm astăzi? O notă din februarie 2010, rezumând o întrevedere oficială între Robert Gates şi Franco Frattini, avertizează că, fără înregistrarea unor progrese semnificative în următoarele luni, în Orientul Mijlociu „riscăm proliferarea nucleară, şi chiar un război, declanşat ca urmare a unui atac israelian“ asupra Iranului. Oricum, mesajele transmise de la Tel Aviv nu sunt deloc încurajatoare: în doi ani şi jumătate şi-ar putea dezvolta cam trei bombe nucleare, iar în 2012, Teheranul ar putea avea capacitatea de a fabrica o armă nucleară în câteva săptămâni. În acel moment, Hamastanul din Gaza şi Hezbollahstanul din Liban ar avea în spatele lor un patron nuclear. „În 4-5 ani, dacă Teheranul reuşeşte să dezvolte arme nucleare, lumea va fi foarte diferită“, avertizează Robert Gates. //

* * *

Guido Westerwele

„Este un animal politic cu puţin apetit pentru afacerile internaţionale. De aceea va fi dependent de mentorul său, fostul ministru de Externe Hans Dietrich Genscher.“ În alte probleme importante pentru SUA, Westerwelle are o poziţie destul de incomodă. El încearcă să-şi creeze un profil de principal promotor al dezarmării, cerând SUA să-şi retragă armele nucleare din Germania.

Angela Merkel

„Este metodică, raţională şi pragmatică, calităţi care au propulsat-o la niveluri stratosferice de susţinere publică. Şomajul şi criza economică i-au mai diminuat din popularitate. Când este încolţită, cancelara poate fi tenace, dar are o aversiune mare pentru risc.“ Spre deosebire de Westerwele, Merkel este percepută ca un lider puternic pe scena europeană, dar prudentă acasă.

* * *

Elemente de puzzle

O Rusie schizofrenică. Se spune că în Rusia anilor 90, crima organizată controla statul. Venirea lui Putin la putere pare să fi inversat acest raport în beneficiul statului. „Acum, statul controlează crima organizată. Asta nu înseamnă dispariţia crimei organizate, ci că astăzi avem o structură mult mai ordonată, Putin fiind un beneficiar direct al acestei ordini“, spunea recent Misha Glenny, un expert în reţele criminale. Portretul fostului primar al Moscovei (demis în septembrie), Iuri Lujkov, şi regăsit într-o notă a Ambasadei SUA de la Moscova din 2010 pare să confirme intuiţia lui Glenny. Lujkov este descris ca fiind „administratorul“ unui sistem în care fiecare era corupt sau implicat într-o formă sau alta în susţinerea unui comportament criminal. Se spune că elementele criminale chiar funcţionau sub protecţia, „acoperişul“ autorităţilor (sistemul penetrând poliţia, Serviciul Federal de Securitate - FSB, Ministerul Afacerilor Interne, procuratura şi birocraţia municipală). La vârful sistemului, nimeni altul decât însuşi primarul Moscovei. Până şi soţia sa, Yelena Baturina, avea legături cu una dintre cele mai puternice grupări de crimă organizată din Rusia - Solntsevo. Sub patronajul său, Moscova s-a transformat într-un oraş în care „oricine trebuie să îşi cumpere protecţia“, până şi proprietarul cafenelei de la colţul străzii. Fărădelegea, „administrată“ chiar de către o autoritate cleptocratică, devenise lege.

Don Corleone de Baku. Împrumutând metafora dezvoltată de John Hulsman şi Wess Mitchell în studiul intitulat Doctrina Naşului, diplomaţii americani de la Baku îl descriu pe preşedintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, ca o combinaţie între Michael şi Sonny. Mai precis, acesta adoptă un comportament asemănător lui Michael în politica externă, dar în acelaşi timp este un Sonny pe scena internă. Conştient de limitele puterii sale, Michael este un tactician abil, dar şi un maestru al acrobaţiilor printre alianţe diferite. Asemeni lui Michael, preşedintele Aliyev promovează o politică externă echilibrată, combinând deschiderea către NATO cu măsuri de conciliere a marilor puteri vecine - Rusia şi Iranul. Dimpotrivă, Sonny este o personalitate impulsivă, care are o încredere oarbă în guvernarea prin forţă şi coerciţie. În logica sa, orice provocare este percepută de Aliyev ca o ameninţare existenţială pentru dinastia sa politică. „Nu simt că trebuie să îi elimin pe toţi. Doar pe inamicii mei“, ar spune Michael. Cam aceeaşi este şi filosofia de guvernare a preşedintelui Aliyev.

Pericolele berlusconizării. Italia condusă de „mogulul“ Silvio Berlusconi pare să fie o constantă îngrijorare pentru diplomaţii americani din Europa. Motivul îl reprezintă alianţa personală pe care premierul italian a cultivat-o, în ultimii ani, cu Vladimir Putin. Deseori, familia Putin îşi petrece vacanţa la reşedinţa lui Berlusconi din Sardinia, bineînţeles pe cheltuiala premierului italian.
Surse apropiate lui Berlusconi au declarat chiar că între cei doi există „o linie directă“. În plus, Berlusconi este un mare admirator al stilului autoritar al premierului Putin. Se suspectează că cei doi premieri sunt legaţi şi prin interese personale de afaceri, în special în zona energetică. Într-una dintre stenograme, se menţionează că Putin i-ar fi promis lui Berlusconi un anumit procent din profiturile realizate de fiecare conductă dezvoltată de Gazprom în colaborare cu ENI (cele două companii pilon pentru realizarea conductei South Stream). Cert este că toată această legătură de interdependenţă dintre cei doi lideri politici pare să transforme Italia într-un veritabil „cal troian“, într-un avocat al intereselor ruseşti în Europa, care deseori contravin celor euroatlantice. //

Taguri:

WikiLeaks, Julian Assange, Guido Westerwele, Angela Merkel, Nicolas Sarkozy.