Tensiuni intre discursurile istoriografice

 Exista putini istorici romani care sa beneficieze astazi de prestigiul de excelent profesionist de care se bucura acad. Al. Zub. Detentia aureolata din anii tineretii sale, in ambianta stalinismului autohton, seriozitatea cu care s-a dedicat apoi restituirii lui M. Kogalniceanu si V. Parvan, proiectul sistematic de a trata monografic scrisul istoric autohton din modernitate si pana in epoca interbelica, in fine, stradania asidua de a comenta cu promptitudine contributiile domeniului in ultimii 17 ani au conturat o existenta profesionala incununata de succes si, in felul ei, exemplara. Tocmai de aceea numirea cercetatorului, cu ani in urma, in fruntea  Institutului de Istorie "A.D. Xenopol" din Iasi si, mai recent, la sefia sectiunii istorice a Academiei Romane a fost salutata cu bucurie si cu speranta de membrii breslei, pentru care competenta si integritatea conteaza la fel de mult.

Nimic din cele ce se petrec in ultimele luni in institutia de cercetare ieseana nu vine, din cate se pot intelege, dintr-o contestare a eminentei istoricului si nu se are in vedere nici vreo incercare de a-l debarca pe academician din fruntea echipei pe care, dupa propriile marturisiri, s-a straduit mereu sa o innoiasca si sa o sprijine in formare si perfectionare. Ceea ce s-a interpretat, cam pripit, drept o revolta a tinerilor impotriva varstnicilor, ca un "paricid" simbolic ori ca o nerecunostinta, pur si simplu, pare sa fie, mai degraba, expresia administrativa a unei coexistente a discursurilor.

De o parte, un discurs istoriografic forjat dupa vechile tipare, inca dominant in Romania, si ale carui resurse nu s-ar putea spune ca s-au epuizat. Este vorba despre tendinta minutioaselor reconstituiri, mai curand descriptive, atente pana la obsesie la detalii in detrimentul ansamblului, preocupate de precizarile cronologice ori de deslusirea circumstantelor concrete in care s-au prefigurat ori au avut loc faptele istorice. Este o tendinta pentru care interpretarea faptelor intr-un context mai amplu comparatistic ori in virtutea unei viziuni, a unei preocupari mai subliniate pentru teorie si metodologie raman secundare ori de-a dreptul neglijate, preponderent fiind crezul ca aceeasi istorie cheama cu necesitate aceeasi, unica, interpretare. De cealalta parte, mereu mai puternic sub impulsul modelelor straine - mai cu seama cel francez, al Scolii Analelor - sau romanesti (Lucian Boia), s-ar situa un alt tip de discurs, sensibil la un alt decupaj faptic, la alte metodologii si chiar la un alt fel de narativitate. "Mica istorie", resursele orale, trecutul feminin, fenomenul romanesc in reteaua modurilor de a fi transnationale intalnesc, aici, comparatismul intemeiat pe o frecventare a altor arealuri europene, bibliografia straina abundenta, tentativele de intelegere a trecutului propriu in alte paradigme, netraditionale, si mai cu seama pluralitatea relativista a abordarilor. Cum se vede, pare sa fie vorba despre un conflict intre continuitate, pe de o parte, si inovatie, pe de alta. Ambele legitime, neputand nici una evolua fara cealalta, cele doua tendinte raman ca mai totdeauna in competitie.

 Este vorba, deci, de doua demersuri complementare, dar complementaritatea lor nu descurajeaza nasterea unor tensiuni intre purtatorii lor, suspiciunea reciproca si, in ultima instanta, actiunile menite sa transeze dualitatea aceasta in favoarea actantilor dintr-una dintre taberele aflate in conflict. Situatia descrisa astfel se regaseste in toate marile centre istoriografice, iar conflictul invocat imbraca forme diferite. La Bucuresti, in 1997, o carte de referinta a lui Lucian Boia impartea lumea istoricilor, precum un catalizator, in "mitizanti" si "demitizanti". Un manual pentru liceu elaborat de cinci tineri istorici clujeni, in 1999, inflama intreaga tara, impartind, si el, acelasi mediu profesional in partizanii pluralismului istoriografic si adversarii acestuia. Astazi, cand la Iasi un grup de cercetatori mai tineri au ales o noua conducere a institutului lor in mod democratic - si pastrandu-l pe acad. Zub in frunte -, dar s-au vazut invalidati in demersul lor de sectia istorica a Academiei (condusa de Al. Zub, cum am spus, dar printr-un act semnat de Dan Berindei), s-ar putea sa fie vorba de acelasi tip de tensiune. Inutil de precizat, dupa intreaga discutie purtata in jurul tratatului de istorie al Academiei, incepand cu 2002, ca acad. Berindei a ajuns cunoscut ca acel conducator al sectiunii istorice care a incercat sa prelungeasca in epoca postcomunista o viziune istoriografica venind dinspre tratatul elaborat in anii ‘60 ai secolului trecut si agravata de rectificarile ceausiste (vezi analiza publicata in  22 de acad. Serban Papacostea). Opera istoriografica a domniei sale se caracterizeaza, in raport cu delimitarile facute mai sus, ca apartinand tipului dintai, o combinatie de reconstituire pozitivista si retorica postromantica. Cum vechea conducere a Institutului "A.D. Xenopol" ilustreaza cam acelasi tip de abordare, nu este de mirare ca initiatorii proiectului de debarcare a acesteia - purtatori mai curand ai tipului secund de discurs istoriografic - au putut descifra in cursul pe care l-au luat lucrurile o antanta intre d-l Berindei si cei contestati.

Din pacate, acad. Zub - ajuns intr-o pozitie incomoda datorita imprejurarii dublei sale sefii, la institut si la Academie - a fost constrans de imprejurari sa apara umar la umar cu d-l Dan Berindei, a carui probitate civica si profesionala a cunoscut sonore puneri in chestiune in presa postcomunista si in mediile de specialitate. In acest fel, in pofida faptului ca pe majoritatea membrilor grupului de cercetatori angajati in demersul de autolegitimare institutional-administrativa i-a angajat cu convingerea vocatiei si valorii lor, Al. Zub a fost perceput de ei ca fiind solidar - parca in pofida optiunilor sale de pana acum - mai degraba cu tipul de discurs pe care cartile sale pareau sa il infirme. In acest moment, pasiunile au inflamat spiritele si nu sunt semne ca atmosfera ar tinde inspre calm, ba chiar dimpotriva. Miza este insa mai serioasa decat orgoliile personale ori sentimentele de frustrare. Se pune, practic, in joc destinul unei institutii care a investit in oamenii ei si care nu are motive de a-si retrage acum investitura. Nici despartirea zgomotoasa de maestru pentru pricini aparente, de factura organizatoric-administrativa, in fapt pentru pozitii de putere si recunoastere simbolica a ambelor tipuri de discursuri istoriografice si ale purtatorilor acestora nu ar putea fi, in conditiile date, solutia salutara. De maestri te desparti atunci cand ucenicia e gata ori atunci cand prezenta lor se dovedeste sufocanta pentru discipoli. Sa speram ca de asta data nu asa stau lucrurile.

Ar fi de dorit - dar poate ca e o utopie - sa se evite plecarile, demisiile, supararile fara intoarcere, tolerabile in plan uman, dar devastatoare pentru programele de cercetare ale unui centru cu greutatea celui de la Iasi, care ocupa un loc inconfundabil in geografia istorica romaneasca actuala. Scindari si plecari au mai avut loc in anii de dupa revolutie, de pe urma lor rezultand alte grupari, unele consistente, dar care lasa totusi observatorul cu nostalgia a ceea ce ar fi putut fi, ramanand sub aceeasi palarie, fie si conceputa mai elastic, mai generos.

Escamotand asperitatile, nimeni nu are de castigat nimic in batalia istoriografica la care asistam in orasul bahluvian. Insa nici lasandu-le sa ia amploare nu cred ca s-ar putea ajunge la restabilirea echilibrului si a amenitatii. O solutie de compromis, beneficiind de virtutile - si nu de defectele - diplomatiei, mi s-ar parea de bon ton. Nu ar pierde nimic din aura sa savanta nici acad. Al. Zub, nici nu s-ar spulbera ceva din claritatea vocilor tinerilor istorici. Iar Academia si-ar mai lustrui putin coronitele din frunze de acant, destul de afectate de contestarile referitoare la tratatul de istorie mentionat ori de cele ale cercetatorilor literari si ale lingvistilor din subordinea acad. Eugen Simion.

Inchei, indepartandu-ma putin de tablou si observand ceea ce cu totii stim deja: problemele cercetarii in Romania raman, sub multiple aspecte, o prioritate nerezolvata pe agenda actualitatii.