Testul Europei

Curtea Constituţională a României a dus „meciul şefilor“ în prelungiri. A amânat un verdict de la care toată lumea – cetăţenii români şi Occidentul – aştepta să reinstaureze liniştea în România, indiferent de rezultatul la care s-ar fi ajuns.

Până în data de 31 august, Bucureştiul nu va cunoaşte linişte. În schimb, o linişte sus­pectă s-a aşternut pe tărâmul de­cla­ra­ţiilor europene vis-à-vis de situaţia ten­sionată din ţara noastră. Doar câteva luări de poziţie au existat din partea unor politicieni europeni pre­cum Hannes Swoboda (li­de­rul socialiştilor din Par­la­mentul European), Jo­seph Daul (liderul po­pu­larilor din PE), Wilfried Mar­tens (pre­şedintele Par­tidului Po­pu­lar European) şi Markus Fer­ber (eu­ro­de­pu­tat german din partea Uniunii Creştin-Sociale ba­va­re­ze). În linii mari, toţi cei enumeraţi au fă­cut apel la acceptarea rezultatului re­fe­rendumului şi la concentrarea pe buna gu­vernare a României, în condiţii de criză eco­nomică acută. Doar comisarul eu­ro­pean pentru Justiţie, doamna Viviane Re­ding, a avut o declaraţie mai dură, amin­tindu-i premierului Victor Ponta că şi-a luat nişte angajamente (lista cu 11 cereri ale Comisiei) şi că Executivul european aş­teaptă „fapte“, nu „promisiuni“.

De ce această reţinere? Mai ales după ca­valcada de declaraţii din partea Oc­ci­den­tului înainte de votul de demitere a pre­şedintelui suspendat, Traian Băsescu. Pen­tru că, spre deosebire de politicienii ro­mâ­ni, cei europeni sunt consecvenţi în ati­tu­dine şi idei. Abia această aparentă „tă­ce­re“ din partea Europei ne arată ce în­seamnă coerenţa unui politician, dar şi ca­re este miza europeană în România.

Ar trebui deja să ne fie clar că pe europeni nu-i interesează dacă la putere în Ro­mâ­nia este Băsescu, Ponta sau Antonescu. Per­soanele din fruntea unui stat membru al UE sunt irelevante, atâta vreme cât ele nu manifestă tendinţe dictatoriale à la Lukaşenko. Europa dialoghează prin ins­ti­tuţii, nu prin liderii lor. Şi tocmai aceste ins­tituţii trebuie să fie stabile şi in­de­pen­den­te, pentru ca Europa să ne considere demni de a face parte din clubul comunitar. Aşa trebuie interpretate de­cla­raţiile extrem de dure ale liderilor oc­ci­den­tali pe care le-am văzut înaintea vo­tului. A deranjat în Ro­mânia nu suspendarea lui Traian Băsescu, nici schim­barea şefilor unor instituţii cu apropiaţi ai noii puteri, ci modificarea structurală a acestor ins­tituţii şi re­de­senarea ar­hi­tecturii statale, care ge­ne­rează instabilitate şi sus­piciuni. A deranjat ameninţarea statului de drept şi încălcarea principiilor de­mo­cratice, nu că autorii sunt Ponta şi An­tonescu. Iar această situaţie pune în pe­ricol interesele pragmatice ale Europei în România.

Într-un editorial publicat de Cristian Pan­tazi pe HotNews.ro, redactorul şef al pu­blicaţiei electronice enumera motivele che­ie pentru care „România contează“. E vorba în primul rând de protejarea capitalului in­vestit de europeni în România. În con­di­ţiile instabilităţii politice şi ale haosului le­gislativ, mediul de business aplică presiuni nevăzute de noi atât la Bruxelles, cât şi în capitalele occidentale. Un aspect pe care îl uităm este şi proiectul energetic Na­bu­c­co, din care, deocamdată, România face parte. După negocieri îndelungi şi ane­vo­ioase, după căutari intense de surse de fi­nanţare, UE nu îşi permite să redeseneze tra­seul gazoductului (menit să reducă de­pendenţa energetică de Rusia). Iar pe „mult ridiculizata“ axă Washington-Lon­dra-Bucureşti se vede că interesele NATO în România sunt reale şi ele ţin de am­plasarea scutului antirachetă.

Acestea sunt interesele europene şi trans­a­t­lantice care sunt ameninţate în condiţii de instabilitate instituţională şi de ne­res­pectare a statului de drept, dar şi motivele pentru care, după abundenţa de aver­tis­mente, asistăm la o perioadă de relativă ab­senţă a luărilor de poziţie. UE a tras un semnal de alarmă şi aşteaptă. La fel şi SUA. Este un test pe care politicienii ro­mâni trebuie să-l recunoască şi în con­textul căruia trebuie să acţioneze cu ma­ximă responsabilitate. România nu îşi poa­te permite ca Occidentul să-şi ia mâna de pe ţară, în special în criza ce bântuie zona euro şi care ameninţă economia ro­mâ­nească şi aşa slăbită. Vedem căderea re­cord a monedei naţionale, dar trebuie să vedem şi că ea nu este cauzată numai de criza politică, ci şi de retragerile de capital străin şi de scăderea dramatică a in­ves­ti­ţiilor străine directe faţă de anii anteriori.

Testul european mai serveşte unui scop pe care politicienii români îl ignoră, probabil, din absenţa exerciţiului de gândire pe termen mediu şi lung. Criza europeană ameninţă însăşi supravieţuirea Uniunii. Soluţia de supravieţuire a actualei cons­trucţii comunitare este uniunea politică. Deocamdată nu este clar că toate statele membre vor fi de acord cu cedarea su­veranităţii. Alternativele sunt: dez­mem­bra­rea sau consfinţirea de drept a „Eu­ropei celor două viteze“, cu un nucleu dur al zonei euro şi alte zece ţări care vor pierde din statut şi influenţă.

Raportul Freedom House „Nations în Tran­sit 2012“ constată că „în toate statele din Estul Europei, indicatorii cheie ai guvernării sunt fie în stagnare, fie în regres“. Deocamdată, UE nu are mijloace de acţiune prin care să ameninţe credibil statele din Est unde constată derapaje de­mocratice şi încălcări ale statului de drept. Acesta este motivul pentru care politicienii USL îşi permit să sfideze Oc­cidentul şi să folosească tonul agresiv na­ţio­nalist pe care l-am putut observa în ul­tima vreme. Câştigul oportunist pe plan in­tern pare să aibă mai mare greutate faţă de riscul sancţiunilor europene pentru no­ua putere de la Bucureşti, scria duminică un editorialist al cotidianului britanic The Guardian. Dar momentul scadenţei se apropie vertiginos.

Există şi alte state europene confruntate cu recesiune, şomaj, criză economică şi populism. Să amintim numai Spania sau Italia (o ţară care, după indicele de per­cepţie a corupţiei, se clasează nu mult mai bine faţă de România). Madridul şi Roma au ales însă, spre deosebire de Bucureşti, în actuala configuraţie politică, „mai mul­tă Europă“, nu mai puţină, pentru că se vor în nucleul dur al unei posibile Europe divizate, nu în afara lui. Pe termen scurt, un eşec al României în acest test al Eu­ropei ar avea consecinţe economice se­ri­oase. Pe termen mediu şi lung însă, cos­turile crizei politice de la Bucureşti ar avea urmări mult mai grave, cu potenţial de anulare a tuturor marilor realizări post­de­cembriste ale ţării noastre. //