Pe aceeași temă
Recentul Campionat European, transmis de TVR 1, a demonstrat ca meciurile de fotbal, chiar si fara o participare a echipei Romaniei, "bat" orice concurenta. Partidele de fotbal din Portugalia au "ingropat" orice alta emisiune, tentatia de a urmari meciurile de fotbal a fost puternica si devastatoare. Cele doua gazete de sport (ProSport si Gazeta Sporturilor) s-au intrecut in promptitudine, oferind, la doar cateva ore de la sfarsitul meciurilor, comentarii, declaratii si analize.
Peste acest nivel, al imediatului si al concretului, se suprapune un al doilea strat care face din fotbal un fenomen cultural dintre cele mai atractive. Presa sportiva din Romania nu mai este, ca inainte de 1989, o insiruire de fraze seci, de comentarii anapoda, de descrieri in putine cuvinte ale evolutiilor dintr-o partida. Ea cunoaste un aplomb de vitalitate oferit cu darnicie si cu har de cativa ziaristi sportivi pur-sange (dintre care exceleaza Catalin Tolontan), dar si de cativa scriitori (Radu Cosasu, Tudor Octavian, Radu Paraschivescu, Adrian Cioroianu) care vad in fotbal mai mult decat o infruntare de tactici ezoterice si injuraturi scuipate printre dinti. In Romania nu avem poate un fotbal competitiv, dar comentariul sportiv straluceste si aici putem gasi, la orice ora, campioni, cum este Traian Ungureanu.
Ne-am obisnuit de cativa ani buni cu semnatura lui Traian Ungureanu in revista 22. Putini stiu ca fotbalul a contribuit la conturarea unui destin jurnalistic. Inainte de 1989, Traian Ungureanu publica articole de sport in Viata studenteasca. Acolo se mai putea scrie cate ceva despre dominatia Partidului Comunist si a Securitatii asupra fotbalului. Pana cand vigilenta prostiei intervenea brutal si stopa orice cariera de jurnalist sportiv. A lovit si in Traian Ungureanu, care in 1987 pleaca din Romania si din comentariul sportiv, satul de aranjamentele care stricau frumusetea unui sport ce se hraneste exact din asta: din frumusete, din neobisnuit, din stari de gratie. A revenit dupa 1990 si a spus povestea incendiara a fotbalului, traita, devorata. Pentru Traian Ungureanu istoria fotbalului "e aparitia repetata a frumusetii" (p. 40). Cartea pe care Traian Ungureanu a publicat-o in acest an poate fi, pentru spiritele simandicoase si care fac parada de pseudo-eruditia lor, una care nu-si gaseste locul. Din varful buzelor tuguiate, volumul ar putea intampina oricand proteste: de cand fotbalul sa beneficieze de atata talent risipit, de atata energie afectiva?
Simplitatea de a te infiora
Traian Ungureanu are, chiar in deschiderea volumului, un indemn ciudat: Mitocani din toate tarile, mandriti-va!. Atentie, nu tresariti de indignare si repros! Mitocanii sunt, in conceptia lui Traian Ungureanu, toti cei care iubesc fotbalul. Toti cei "premiati" de Traian Ungureanu drept "mitocani" trebuie sa indeplineasca o conditie: sa-si marturiseasca atractia pentru fotbal. Nu va fie frica sa spuneti: da, sunt atent la ce se intampla in lumea fotbalistica, sunt un pasionat, ii indeamna Traian Ungureanu pe "mitocani".
Si aici trebuie spus ca vine marea surpriza a cartii. Nu orice privitor de fotbal chiar intelege fotbalul, nu orice chibit vede dincolo de nesfarsitele analize daca a fost sau n-a fost ofsaid. Traian Ungureanu vorbeste despre fotbal pentru ca e o cale de a ne reaminti de cateva lucruri minunate care au ramas in vulcanul noroios al lumii noastre. Prin fotbal, Traian Ungureanu a gasit calea de a ne spune noua, celor care vrem sa-l ascultam, ca nu suntem inca pierduti, ca in fotbal intra toate nelinistile, atrocitatile, farsele, minciunile si minunile acestei lumi. Ca si in lumea noastra, in lumea fotbalului ai nevoie mereu de o dreapta judecata. Nu-ti este de ajuns sa tii cu infocare cu o echipa. Iti trebuie puterea de a discerne, dar mai ales - ceea ce conteaza pana la urma - simplitatea de a te infiora.
Asa ca toti cei care s-au mirat de ce Traian Ungureanu a preferat sa debuteze la 46 de ani (i-a implinit pe 1 martie) cu un volum de cronici sportive si de ce nu si-a adunat mai intai comentariile politice intr-o carte au acum raspunsul. Inainte de orice sofisticata analiza politica, inainte de a privi lumea cu ochi de expert, trebuie sa fii in stare sa o vezi de marimea unei mingi de fotbal. Traian Ungureanu simte enorm si vede monstruos tot ce noua ni se par adieri diafane de vant pe spatele unei reptile.
Tot secretul si succesul acestei carti in asta constau: sa-ti placa fotbalul si prin el sa citesti lumea in care traiesti, dar mai ales sa simti ca fotbalul iti poate arata cat de jos sau cat de sus esti, cat de extrem de plictisitori sau extrem de vulnerabili am ajuns. "Aparenta mitocanie plina de vacarm a fotbalului reproduce surpriza pe care a dus-o in saloanele literare aparitia zgomotoasa a romanului. Ca si romanul, fotbalul nu traieste singur, ci inconjurat de suflarea multimilor. Ca si romanul, fotbalul n-are timp de codul manierelor elegante pentru ca e viata povestita mereu. Cei ce iau fotbalul peste picior nu stiu sa-si foloseasca piciorul si nu stiu sa-si foloseasca piciorul pentru ca n-au joc de cap. Fotbalul e jocul cel mare." (p. 10).
Imi amintesc de o verva fotbalistica nebuna (dar si radiofonica, la BBC) a lui Traian Ungureanu in timpul Cupei Mondiale din 2002, desfasurata in Japonia si Coreea de Sud. Meciurile se jucau dimineata. Europa se trezea cu fotbal, iar in emisiunea radio de la ora 14:00, care tinea o jumatate de ora, Traian Ungureanu comenta fierbinte meciurile zilei. Inaintea tuturor, inaintea agentiilor internationale de presa, inaintea emisiunilor de despicat firul fotbalistic in patru, Traian Ungureanu era in direct, patru sau cinci minute, "libertate te iubim", unii urlam prin casa cand auzeam ce minunat le spune si asta la doar cateva minute de la sfarsitul meciurilor. A fost un Campionat urat, cu arbitri care au trimis acasa Italia, furata ca in codru, "exemplul perfect de talharie tolerata oficial" (p. 233).
Un Campionat in care doar Brazilia a spalat rusinea unui fotbal obosit. In Manifestul fotbalist se spune, fara exagerare, ca "mondialele ne spun care sunt ideile noastre mari si cum ne place sa traim" (p. 216).
Ce a aratat Mondialul de fotbal din 2002, care sunt semnele acestei lumi? Un fotbal denaturat, produsul culturii populare devine "joc de asteptare si negociere". Aceeasi furie exasperanta iata ca recidiveaza dupa acest Campionat European din 2004. Strigatul dintr-un numar recent din 22, lansat de Traian Ungureanu: Vrem fotbal!, confirma constatarile din 2002 cu privire la un fotbal care ajunge doar o ambitie negativa, un joc nemilos de unde au fost excluse rafinamentul, surpriza si varietatea.
Din fotbal, Traian Ungureanu a extras avertismentele serioase, apasarile si tulburarile lumii: "Credem, dar nu stim in ce anume. Credem. Ne simtim mai bine si nu asteptam nimic mai tarziu. Nu trebuie sa fim virtuosi. Nici de eroism si de idei dureroase nu mai e nevoie. Nu. Tot ce ni se cere - desi nu ni se cere la slujba sau in scriptura - e sa fim pragmatici. Adica sa ne vedem de treaba si sa acceptam. Si sa nu mai adapostim fanatici cu gura mare si idei nesabuite. Sa nu mai vrem sau sa uitam ce-am vrut pana nu demult. Democratie, libertate, justitie, adevarul despre cei ce ne-au sugrumat trecutul, punctul 8, Iliescu-KGB, Piata Tien An Men, 13-15 iunie, Laogai (cum se zice Gulag pe chinezeste). Noua religie ne scuteste. Avem voie in sfarsit sa obosim. Putem fi lenesi. Putem uita. Putem profita." (p. 194).
In sport, semnele rau prevestitoare s-au adunat in ultimii ani. O Olimpiada la Sydney cu cei mai multi sportivi dopati, care a aratat impasul miscarii olimpice devenite "escrocherie globala a vremurilor noastre, comert cu iluzii - concordie, diversitate, pace si alte somnifere emotionale" (p.168), un Campionat Mondial de Atletism, iarasi cu semne dubioase de dopaj acoperite de diriguitori si, peste toate acestea, atribuirea Olimpiadei din 2008 Chinei, de un Comitet Olimpic unde s-au descoperit cazuri de coruptie. Chinei, tocmai Chinei, care inca practica executiile pe stadioane, adica "deschiderea economica, investitii, bursa de valori si Internet contra permis de tiranie" (p. 198).
Dar, pare a spune Traian Ungureanu, mai avem timp sa ne salvam, sa recuperam sensurile pierdute, "fotbalul nu e doar o afacere banoasa", important este sa aperi individul de orice fel de agresiune, sa-l lasi sa zburde. Din aceste motive, Manifestul fotbalist nu e doar o carte de sport, ci una de regasire, de revolta, de incredere, de pasiune, de vibratie. Sa te simti liber, fara sa-i deranjezi, sa-i lovesti pe ceilalti. Fotbalul devine sau asteapta sa redevina "cea mai simpla forma de spectacol popular cunoscuta in zilele noastre, cea mai directa si puternica reprezentare a pasiunilor si a convingerilor noastre in afara lumii educate" (p. 210).
Cand neputinta se transforma in merit
Pana acum, cartea a provocat elogii si entuziasm, dar a avut parte si de intampinari severe, mai ales pentru randurile consacrate sportului romanesc. Traian Ungureanu vorbeste despre Hagi in termeni deloc magulitori, considerandu-l un "irosit", un fotbalist care, dupa 1994, a tras in jos echipa nationala de fotbal, "ani indopati de vedetism, iesiri huliganice si lipsa de respect fata de meseria de fotbalist" (p. 89). Este impotriva sarbatorilor cu panas in care singura obsesie ar fi fluturarea drapelului national. Asa a ajuns sa se intrebe, intr-o pagina de o asprime cuceritoare, de ce am sarbatorit 30 de ani de la infrangerea de la Bucuresti, in finala Cupei Davis, si am transformat neputinta de atunci a lui Ilie Nastase si a lui Ion Tiriac intr-un fel de merit. Explicatia: suntem nostalgici, "ne bucuram cu venele larg deschise de lumea trecuta din care am retinut cantaretii, filmele si actorii, dupa ce am exclus - povatuiti de primul-ministru - Securitatea, Partidul, cozile si dosarele. In termeni morali, s-ar zice ca ne place resemnarea", deoarece "n-am inteles defel ca lectia prima a sportului e performanta" (pp. 141-142).
Traian Ungureanu este revoltat de cum se face performanta in gimnastica romaneasca. Nu se sfieste sa numeasca Deva, locul unde se pregatesc gimnastele, "lagarul de copii de la Deva", unde "doar fuga de realitate poate face dintr-o scoala de stalcit copii un prilej de mandrie" (p. 153).
Asa au aparut malformatii, boli, cicluri menstruale intarziate, copile batute la antrenament. In aceste conditii, invocarea mandriei patriotice nu are nimic inaltator, "nu vad nimic virtuos intr-un sport care face victime" (p. 159).
Mai sunt si texte care ii aduc in discutie pe conducatorii fotbalului romanesc, pe un Mircea Sandu, pe un Mitica Dragomir. Abia astept sa-l vad pe Traian Ungureanu comentand intrarea lui Anghel Iordanescu in PSD si apoi demisia pe furis data din functia de consilier judetean la Ilfov, ramanand totusi in partid - ca nu se stie cum sunt vremurile si cand mai are nevoie premierul de gratulari sportive! Toata povestea aceasta cu sportivii inhamati la caruta politicii ar merita un comentariu separat, mai ales si dupa ce Mircea Lucescu s-a gudurat pe langa Mircea Geoana in campania pentru Bucuresti.
Traian Ungureanu este un om liber. Scrisul sau a aratat intotdeauna asa, dezinhibat si transant, curajos si aspru cu parvenitismul, in comentariile publicate in 22, Fotbal Plus, ProSport, Gazeta Sporturilor, Secolul 21, texte din care s-a nascut aceasta carte. Volumul are, cum va spuneam, si un Manifest, adresat tuturor celor care refuza tehnicizarea, simularile, tot ce se indeparteaza de joc, fantezie si imaginatie, ajungand o oboseala nesfarsita. Manifestul fotbalist a inceput cu acest indemn surprinzator, o chemare la acceptarea, marturisirea si asumarea unei credinte care, in fond, poate fi inaltatoare si binecuvantata - Mitocani din toate tarile, mandriti-va! Acum am putea completa: Mitocani din toate tarile, mandriti-va cu Traian Ungureanu! V-a vazut, existati! Ce bucurie pentru Traian Ungureanu, care merge cu voi la peluza voioasa unde se aude din nou galeria care canta si inalta imnuri de slava pentru marea fenta sau marele dribling.
*Traian Ungureanu, Manifestul fotbalist, Editura Humanitas, 2004
