De același autor
Am citit în ziare – şi, mai ales, am văzut la televiziune – că s-a făcut o mare descoperire: N. Breban a fost colaborator al Securităţii! Făcându-se, în textul elaborat de CNSAS, aluzie la evenimente cărora le-am fost martor în 1977, mă simt dator să fac unele precizări.
Breban a fost timp de câţiva ani, până la defectarea lui în Occident (în 1971), membru supleant al CC al PCR. Această calitate nu-l împiedica să fie, pe atunci, frecventabil. În anul acela, anul revoluţiei culturale à la chinoise a lui Ceauşescu, Breban, plecat la Cannes pentru a susţine un film creat după un roman al său, nu se mai întoarce în ţară şi face o serie de declaraţii împotriva „Tezelor din iulie“. Declaraţiile lui Breban stârnesc, fireşte (fiindcă românii nu se înghesuiau să se manifeste anticeauşist în Occident, pe atunci), o anumită excitaţie.
Dar, pentru motive pe care nu vreau să le analizez (nu-mi place să fac nici procese de intenţie, nici echilibristică de presupuneri), Breban se întoarce în anul următor în România. Fusese eliminat din CC, din biroul Uniunii Scriitorilor etc. Mulţi dintre cei care-l frecventaseră se fereau acum de el ca nişte fecioare ruşinate. Breban, însă, nu era omul care să se descurajeze.
Aici vreau să fac o paranteză: am convingerea că Breban este esenţial apolitic. El concepe viaţa socială exclusiv ca pe un câmp de observaţie literar, iar contactele sale cu societatea şi autoritatea au importanţă în măsura în care îi promovează sau îi compromit opera. Nu este şi poziţia mea, dar las în sarcina eticienilor calificaţi, după cum se ştie extrem de bine reprezentaţi în ţara noastră, aprecierea acestei poziţii.
Breban, deci, începe să-şi refacă situaţia socială. El are un singur obiectiv: să-şi poată continua nestingherit opera – şi publicarea ei. Vocaţia martiriului – nu o are. Fireşte, după escapada lui occidentală din ′71-′72 este contactat de Organe. Și nu poate să-i scape ce ştia toată lumea, anume că România era condusă de Securitate. Se întâmpla că generalul Pleşită (personaj feroce şi dezgustător) era atunci însărcinat şi cu supravegherea mediilor intelectuale. Făcând dovadă de o colosală capacitate de a-şi domina greaţa, Breban nu numai că-l convinge pe Pleşită de propria-i inocuitate, dar leagă un fel de relaţie, să nu o numim amicală, dar de apropiere, cu abominabilul subşef al gărzii pretoriene a dictatorului.
Breban nu făcea niciun mister din aceste frecventări dubioase. Dimpotrivă, le punea în lumină cât putea. Sub nicio formă, însă, Breban nu „turna“. Breban era indiferent politic, dar nu era un cinic absolut. Avea sentimentul prieteniei. L-a apărat pe Negoiţescu, m-a apărat pe mine. În cartea Exerciţiu de sinceritate (2009), am publicat un document din care rezultă că, traşi de limbă de informatorul plătit şi secret C. Bălăceanu-Stolnici, Breban, ca şi Nichita Stănescu, au refuzat să mă condamne şi au avut chiar curajul să mă susţină când (felix culpa!) eram compromis în ochii regimului.
...Eforturile de reabilitare dau anumite rezultate. Breban redevine un autor publicabil. Romanul Bunavestire ia un premiu al Uniunii Scriitorilor. Însă Breban nu redevine un personaj oficial. Este, desigur, autorizat să publice. Și, mai ales, imens privilegiu, vine şi pleacă din ţară când vrea. Din cauza acestor peregrinări periodice, exilul românesc îl tratează cu răceală. Dar Breban nu a fost un turnător, rapoarte despre exil nu par să se fi găsit. Breban a rămas un personaj marginal în anii ceauşismului târziu: şi faţă de minimalista „opoziţie“, dar şi faţă de oficialităţi. Și un posedat al scriiturii, cum se califică el, chiar.
Breban, „colaborator“? Absurd. Breban, „agent de influenţă“? Nu cât C. Noica, cel care căuta să îi abată de la acţiunea lor anticomunistă pe soţii Ierunca şi pe Sanda Stolojan (la Paris!).
Nu cred deloc că vâlva stârnită de revelarea relaţiilor impure ale lui Breban ar fi, aşa cum susţine însuşi Breban, rezultatul unui complot, al unei răzbunări pentru Trădarea criticii, eseu recent, în care scriitorul condamna actuala lipsă de solidaritate între literatori. Revelarea documentelor în cauză a fost o operaţie de rutină cerută pentru toţi membrii conducerii Uniunii Scriitorilor.
...Rămâne stenograma convorbirii cu Pleşiţă, care conţine câteva platitudini jenante. De genul: „Servim şi noi ţara“ (adică: abjecta oligarhie ceauşistă) sau (à propos de Eugène Ionesco): „S-a scrântit bătrânul“ („Bătrânul“ tocmai îşi bătuse joc cu mare cruzime de Ceauşescu la Europa Liberă, era mai lucid ca noi toţi la un loc.) Nu e agreabil pentru Breban să i se amintească asta. Mai mult decât un motiv de indignare colectivă, punerea în evidenţă a acestor mici jaculaţii oportuniste ale lui Breban ar fi un bun prilej de examen de conştiinţă pentru cei ce au apucat vremurile turpitudinii.
Cine se descoperă curat ca lacrima să arunce primul cu piatra în Breban.
Dar pe mine să nu contaţi. //
Citeste si despre: Uniunea Scriitorilor, generalul Plesita, Securitate, Europa Libera, oligarhie.
