Turism la suta de grame

Motto: „Orice turist care ajunge la Mamaia îşi doreşte să vadă cel puţin trei atracţii: Satul de Vacanţă, Aqua Magic şi TeleGondola.“

Sursa: infotravelromania.ro

Mă amuză şi mă nelinişteşte patima grea cu care se lansează compatrioţii mei în discuţiile dedicate turismului din România, de fiecare dată când se lansează la apă un nou brand de ţară. Totul se amestecă: ura grea de sine a acestei naţii, neputinţa şi enervarea produsă de politicile obtuz-naive ale celor care s-au succedat în domeniu, lipsa totală de comunicare între noi şi „ei“, cei care manevrează milioane de euro în totală lipsă de transparenţă.

Vă propun un exerciţiu de sinceritate, obligatoriu subiectiv. Să răspundem la întrebarea: cine sunt cei care ne vizitează ţara, în anul de graţie 2009? Oameni de afaceri. Cât stă un om de afaceri în România, Bulgaria, Serbia sau Ucraina, ţări cu care, vrem sau nu, suntem asimilaţi din punct de vedere al biznisului şi obiceiurilor de consum? Două, trei zile, maximum o săptămână. Are acest tip de „turist“ timpul efectiv necesar pentru a vizita „frumuseţile“ ţării? Evident, nu. Se preferă mai degrabă frumuseţile blonde ale Capitalei (cine nu mă crede nu are decât să arunce o privire pe pliantele lucioase care prăbuşesc sub greutatea lor holurile de intrare din hoteluri) sau, în cel mai fericit caz, o vizită oficial-scorţoasă la un muzeu de centru.

Cine ne mai vizita ţara? În perioada eroică a operaţiunii SOS Vilages Roumaines, fermieri francezi şi belgieni, cu priviri la fel de rotunde ca şi bomboanele pe care le aruncau din camione din căuşul palmelor, sub ochiul aparatelor de fotografiat. Cu film şi fără blog, în acea vreme. Între timp, unii dintre ei s-au dus să mai moară puţin, altora le-a dispărut entuziasmul iniţial, la fel cum dispăreau uneori preşurile de cauciuc tare de la camioanele cu ajutoare sub briceagul ascuţit al asistaţilor de atunci, căpşunarii de astăzi. Nu mai vin nici ei în România.

Cine ne vizitează acum, iar noi îi ignorăm cu desăvârşire din planurile noastre cu ţara? Turiştii care umblă cu ghidul Lonely Planet sau Routard în buzunar. În imensa lor majoritate, tineri sub 30 de ani, cu venituri medii, dorinţă de aventură verificată şi un nivel socio-cultural foarte bun. Sunt în căutare de natură cât mai puţin atinsă de factorul antropic, mâncăruri simple, dar oneste, plimbări prin cartiere cu suflet şi muzee pline de praf care au scăpat aripii destructurante a postmodernismului multimedia. Aceştia nu pot fi atraşi nici cu slogane, nici cu filmuleţe publicitare, nici cu alte minciunele frumos ambalate de „creativii“ plini de ifose, dar săraci în idei şi în cunoaşterea misterelor turismului. Da, misterelor turismului, pentru că, de la inventarea sa de către englezi în a doua jumătate a secolului XIX până astăzi, nimeni nu a descoperit ce-l mână-n luptă pe turist în lupta cu kilometrii.

Nedeterminarea cu totul şi cu totul particulară, aparenta lipsă de scop a adevăratului turist rămâne remarcabilă, o mare necunoscută. Turistul Routard, şansa României (de data aceasta nu-i vorba de un joc de cuvinte), este mai degrabă alungat de mimarea jalnică a Occidentului turistic şi a stilului de ofertă turistică practicat acolo.

Ar fi putut fi păcălite cel mult o dată familiile occidentale cu copii şi căţel, cele care practică turismul de masă pe bază de pliant cu foi lucioase, turism ridiculizat de Michel Houllebecq în romanul său vitriolant Plateforme. De ce spun „cel mult o dată“? Pentru că-şi vor da repede seama că turismul, aşa cum se practică el în România în clipa de faţă, nu este altceva decât haiducie, înşelăciune şi o imensă bătaie de joc la adresa clientului. Din acest punct de vedere, noul slogan ales de doamna ministru Elena Udrea chiar este bine ales: Romania, the land of choice.

Acolo unde alegi fripturi la preţul X şi pe factură apare suma Y, pentru că sărmanul cizmar din Dortmund nu avea cum să bănuiască faptul că în România preţurile se fac la suta de grame. Clientul nu are cântare de farmacie în loc de limbă! Da, ştiu că nu mai există cizmari în Dortmund de ceva vreme, dar formula îmi aduce aminte de anii de după Revoluţie, când doream să deschidem porţile turismului de masă având în cap şi inimă nostalgia litoralului mamaian al anilor ‘70. Betonat şi el solid între timp, chelit de nisip, dar cu tichia de mărgăritar a unei telegondole teleportate parcă din golul alpin austriac.

Subiectul brandingului de ţară şi al turismului a fost atât de mult şi de superficial dezbătut, încât orice rând în plus riscă să cadă în derizoriu, ironie ieftină şi, în cele din urmă, kitsch. Aş mai dori însă să aduc în discuţie un singur aspect, care mi se pare esenţial: la urma urmei, asistăm la un conflict de reprezentări. Privim cu neîncredere orice tentativă de a reforma şi vinde turismul românesc, pentru că ne reprezentăm miniştrii turismului ca nişte incapabili, chiar dacă greşim în aprecieri.

Fără susţinere şi empatie, ei nu pot face nimic, oricât ar fi de bine intenţionaţi. La rândul lor, miniştrii noştri cred că doar o firmă de publicitate poate gândi o strategie de „branding“ de ţară, ca şi cum o ţară s-ar „vinde“ ca un vulgar pachet de ţigări. Or, nu trebuie uitat niciun moment că publicitatea dezamăgeşte şi vinde adesea minciuni frumos ambalate. În fine, turistul străin lambda, pe care noi am dori să-l aducem aici, are o anumită reprezentare a României (un amestec sincretic de folclor, exotism şi religiozitate), repede contrazisă de realitatea de pe teren.

Aşa cum au arătat de multă vreme părinţii sociologiei, orice reprezentări eronate şi diferite pe care le avem unii asupra altora dau naştere la tensiuni, neînţelegeri şi, în cele din urmă, conflicte. Încă o dilemă din care, în dulcele stil clasic românesc, se pare că nu putem ieşi pentru moment. Între sloganurile de milioane de euro şi şniţelul la suta de grame, turismul românesc continuă să-şi caute drumul pavat cu termopane şi betoane.