Pe aceeași temă
Prefaţa profesorului Rostás consemnează de altfel faptul că, deşi prefera să păstreze tăcerea (din prudenţă? din modestie?) asupra articolelor din Lumea Românească şi Azi semnate „Petre Buga“, vârstnicul profesor i-a comunicat „oral“ lui Mihail Straje, pentru Dicţionarul de pseudonime din 1973, amintitul episod publicistic din perioada 1937-1940. Adică din perioada în care tânărul asistent de la Universitatea din Bucureşti - discipol al lui D. Gusti şi C. Brăiloiu, beneficiar al unor consistente stagii de pregătire la Praga, Bratislava, Cracovia, Varşovia şi Bonn – se ascundea sub masca pseudonimului şi semna, în amintitele publicaţii de stânga conduse de Zaharia Stancu, articole de analiză social-politică internă şi externă... Caracterul marcat antifascist al acestora justifică, desigur, camuflajul precaut al autorului, mai puţin discreţia excesivă din ultimele decenii de viaţă. Cu atât mai mult cu cât ele îl onorează atât prin calitatea intelectuală a analizei, cât şi prin angajamentul democratic definit de spirit critic, moderaţie şi raţionalitate, într-o vreme favorabilă exaltărilor mistice şi derapajelor totalitare.
Restituirea recentă a celor aproape 200 de „corespondenţe“ într-un volum masiv are meritul de a lumina, după 70 de ani, un capitol ocultat de istorie intelectuală interbelică a şcolii sociologice autohtone şi, totodată, de a îmbogăţi cu o dimensiune aparte figura puţin prolificului, dar iradiantului folclorist, al cărui traseu ascunde probabil şi alte „enigme“. Textele merită comentate, desigur, pe îndelete, într-un cadru mai larg. Sunt comentarii ce arată, printre altele, o competenţă de expert în problemele politicii internaţionale, nu doar europene: evaluările referitoare la problemele politice, economice, militare şi culturale din ţările Europei Centrale (din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia şi Germania în primul rând) sau cele despre alianţele militare dintre marile puteri şi despre ascensiunea regimurilor fascizante din Europa (dar şi din Extremul Orient) sunt precise şi casante, iar comentariile de politică internă şi de analiză socială a României de atunci – îndeosebi cele despre organizarea administrativ-teritorială sau cele despre serviciile sociale, şcoală şi educaţie – conţin sugestii fertile inclusiv pentru prezent. Nu lipsesc nici informaţii literare incitante (trădându-l pe literatul de formaţie), cum ar fi cele despre traducerea şi succesul considerabil al Pădurii spânzuraţilor la Praga, stimulate de tematizarea relaţiilor ceho-române din romanul lui Liviu Rebreanu şi aflat „ani de-a rândul în centrul discuţiilor şi cercetărilor criticii literare cehe“ – p. 373). Iar lectura poeziei lui Walt Whitman devine, în acele vremuri „de ură, de nedreptate şi de intoleranţă“, un pretext ideal pentru aducerea în actualitate a umanismului democratic: „Walt Whitman crede în această omenie, crede în cetăţean şi crede în umanism. El ştie că democraţia îşi trăieşte de-abia începuturile, că istoria ei n-a fost scrisă încă, că ea e un program abia. El are conştiinţa tare a viitorului ei. Programul de astăzi va deveni realitate abia atunci când democraţia va trece de pe planul pur politic pe planul realităţilor sufleteşti intime ale fiecărui om“ (p. 133, Perspectivele democraţiei, în Lumea Românească, Anul I, nr. 231, 21 ianuarie 1938).
Cunoscător avizat al realităţilor sociale autohtone (microstudiile sale despre mortalitatea infantilă, despre „nevoia de tehnicieni“, despre „regionalismul şcolar“ şi despre reforma educaţiei în mediul rural sunt doar câteva exemple în care tehnocratul desăvârşit este dublat de patosul militant şi de viziunea melioristă), Mihai Pop/Petre Buga nu se arată a fi doar un adversar consecvent al totalitarismelor fascizante, al tentaţiilor dictatoriale şi al diversiunilor naţionaliste, ci şi un critic sistematic al racilelor şi derapajelor din partidele moderate autohtone (PNL, PNŢ ş.a.), pe care le monitorizează sagace.
Antifascismul său apropiat de o aripă de stânga a PNŢ nu are nimic „bolşevic“. Departe de a simpatiza cu extrema stângă sau cu marele vecin de la Răsărit, autorul comentariilor din Lumea Românească şi Azi este, în mod evident, un „centrist“ îngrijorat de politicianismul şi alianţele de conjunctură ale partidelor democratice din România. Are, în acelaşi timp, o minte de strateg şi se orientează în câmpul politicii interne şi externe după „busola“ Cehoslovaciei, ale cărei soluţii la probleme economice, sociale, etnice ş.a.m.d. asemănătoare, în multe privinţe, celor româneşti sunt oferite, adeseori, drept reper; nu cred că am greşi prea mult văzând în publicistul angajat Petre Buga un „ambasador“ – neoficial, fireşte! - al lui Beneş şi Masaryk în ţara noastră... Relaţiile diplomatice internaţionale şi chestiunile litigioase ale politicilor de alianţă îşi găsesc în el un comentator de vârf şi e regretabil faptul că au rămas ignorate atâta vreme. Luciditatea şi pragmatismul analizelor nu s-au învechit, iar contextele alegerilor din 1937, ale ultimelor guvernări (cât de cât) democratice şi ale „tragediei cehoslovace“ de după invazia hitleristă din vara lui 1938, situaţia din Balcani, din Ardeal sau cea din zona scandinavă (cu conflictul sovieto-finlandez în prim-plan) beneficiază de comentarii la cald ce surprind, cu acuitate, liniile de tensiune din pragul marii catastrofe mondiale.
Cei care afirmă, tendenţios sau doar simplificator, că polarizarea vieţii noastre intelectuale de la sfârşitul anilor 30 nu mai lăsa loc, în rândul noilor generaţii, unui tertium datur credibil, fidel democraţiei liberale şi egal ostil celor două blocuri totalitare, ar face bine să reflecteze asupra acestor texte – desigur, marginale în contextul istoric dat - în care cunoaşterea expertă a Europei Centrale, cu tectonica sa geo-culturală şi militară, se îmbină fericit cu un „centrism“ ideologic capabil să preia din experienţa socială şi istorică a regiunii acele soluţii federator-democratice şi „regionaliste“ favorabile dezvoltării statelor europene tinere/periferice, în ideea de a contracara avansul politicilor de forţă. Remarcabile în acest sens sunt consideraţiile autorului cu privire la efectele în lanţ ale torpilării Uniunii economice a statelor dunărene şi a Pactului de la Roma prin anexarea Austriei post-habsburgice de către Germania şi destabilizarea naţionalistă a Europei Centrale, ca urmare a hegemonismului militar german şi a fascismului italian. Dacă, însă, în anii 1937-1940, avertismentele şi raţionamentele sale au căzut în gol, iar istoria a mers, din nefericire, într-o direcţie opusă, contextul european actual pare să-i facă dreptate.
Articolele recuperate de Zoltán Rostás arată un vizionarism democratic cu bătaie lungă în timp, iar importanţa lor e departe de a fi una strict documentară. Ar mai fi de remarcat, în treacăt, umorul şi verva polemistului, al cărui stil gazetăresc excelează prin directeţe şi limpezime.
„Revizuirea“ pe care tânărul Mihai Pop o reclamă, persiflant, de la statul român, într-un articol ce dă şi titlul prezentului volum, se referă la o prezumată ameninţare cu retragerea drepturilor cetăţeneşti de către regimul autoritar patronat de Carol II; textele de faţă, reunite de către Zoltán Rostás, au însă meritul de a „revizui“ în alt sens imaginea profesorului, dublând figura specialistului prob şi a mentorului cultural prin aceea, nu mai puţin exemplară, a intelectualului critic. Ele „revizuiesc“ întrucâtva şi imaginea unei generaţii reduse pripit la angajamentele extremiste – legionare sau bolşevizante - ale membrilor săi marcanţi. Ca şi alţi membri ai echipelor Gusti, de la H.H. Stahl la Anton Golopenţia, articolele politice ale lui Mihai Pop arată faptul că o alternativă intelectuală articulată la maniheismul totalitar a existat în epocă. Totul e ca istoricii de azi ai ideilor să reviziteze şi, de fapt, să redescopere cu adevărat această tradiţie, în toate datele sale ignorate. //
// MIHAI POP
// Vreau şi eu să fiu
revizuit. Publicistica
din anii 1937-1940.
Antologie de
Zoltán Rostás
// Editura Paideia,
Bucureşti, 2010
