Pe aceeași temă
Scrisoare deschisa despre Romania catre directorul cotidianului Il Riformista
Stimate domnule Antonio Polito,
La invitatia FIRI (Forumul Intelectualilor Romani din Italia) si a presedintelui sau, Horia Corneliu Cicortas, am citit articolul semnat de Lucetta Scaraffia, profesoara de istorie contemporana la Universitatea din Roma „La Sapienza“ (o universitate care a fost a mea vreme de cincisprezece ani si de care înca sunt foarte legat), în Il Riformista de joi, 5 februarie 2009. Un articol pe care, datorita tonului, continutului si subiectului, nu as ezita sa-l numesc indecent. Titlul sau, Ce are de-a face avortul cu romanii violenti?, si a doua parte a textului dau de înteles ca autoarea ar fi avut intentia de a raspunde unui articol aparut anterior în La Stampa, în care se afirma ca actele de violenta ale violatorilor s-ar explica prin faptul ca „este vorba despre copii veniti pe lume din pantece silite sa nasca de catre Ceausescu sub stricta supraveghere antiavort a Securitatii si crescuti în conditii apropiate de cele ale cainilor vagabonzi“. Autorul, Guido Ceronetti, este, dupa cum bine se stie, un poet-profet care îsi castiga painea trimitand cotidianului torinez articole viclean-provocatoare, în stilul pesimist si apocaliptic al scriitorului (roman, en passant) Emil Cioran (1911–1995). In 1956 i-a scris lui Raffaele Pettazzoni manifestandu-si interesul fata de istoria religiilor (studiase ebraica pentru a traduce fragmente din Biblie), iar marele istoric al religiilor, la a carui scoala am onoarea sa apartin, i-a raspuns sfatuindu-l cu întelepciune sa nu urmeze aceasta cariera. Declaratii de o asemenea absurditate nu merita sa fie luate în serios si cu atat mai putin sa fie combatute cu argumente chinuitor de moraliste si ipocrit-miloase. Afirmatiile „rafinatului intelectual“ Ceronetti („un om de o extraordinara eruditie si de o fina sensibilitate umanista“, dupa cum îl defineste Wikipedia) ar putea cel mult sa intereseze un critic literar sau un psihanalist.
Faptele relatate si subiectele dezvoltate pe prima coloana a articolului sunt, dupa parerea mea, mult mai nelinistitoare, întrucat L. Scaraffia este o prolifica autoare de eseistica istorico-academica si în acelasi timp colaboreaza la numeroase (prea multe!) ziare de prestigiu: Il Riformista, Avvenire, Il Foglio, Corriere della Sera si L’ Osservatore Romano (de asemenea, este membru al Comitetului National de Bioetica). Sa reamintim mai ales faptele sau macar ceea ce ocupata noastra cercetatoare postcomunista si postfeminista (precum si catolica „renascuta“) prezinta drept fapte. Romania este o tara dezumanizata, înghetata, saraca din punct de vedere uman si nu doar saraca, ci de-a dreptul disperata. Spiritul vital, dorinta de a actiona si de a înfrumuseta lumea sunt absente, lumea este silita sa emigreze si acumuleaza ostilitate fata de locuitorii bogatelor tari care o gazduiesc. Sunt afirmatii puternic calomniatoare si deconcertante atunci cand vin din partea unei exponente a stangii catolice. Ca istoric, autoarea ar trebui sa stie ca în 1826 Gabriele Pepe l-a provocat la duel pe poetul francez Alfonse Lamartine pentru ca a definit Italia drept „poussière du passé, qu’un vent stérile agite! Terre, où les fils n’ont plus le sang de leurs aïeux!“ (cum se zice în popor, „Italia, tara mortilor“). In Romania de astazi, se poate închipui ca cineva s-o provoace la duel pe o profesoara papistasa? Sigur ca nu, dar poate fi mai rau. (...) Versiunea care a ajuns la urechile romanilor, în care se vorbeste despre Romania ca despre o tara „unde oamenii traiesc de pe o zi pe alta, lipsiti de umanitate, cersind, prostituandu-se si îmbatandu-se“ si „pana si religia este traita ca ceva oribil si vid, fara suflet, fara bucurie“, este grotesc deformata, dar nu tradeaza, în esenta, gandirea autoarei. Scaraffia nu cunoaste nici geografia, nici istoria, nici limba, nici literatura, nici cultura romana: o civilizatie care în secolul XX i-a dat lumii pe cel mai mare istoric al religiilor al secolului, Mircea Eliade (1907–1986), pe unul dintre cei mai mari dramaturgi ai Europei, Eugen Ionescu (1909–1994), pe unul dintre cei mai mari sculptori din lume, Constantin Brancusi (1876–1957), precum si ganditori si poeti de rangul lui Constantin Noica (1909–1987) si Emil Cioran. De unde îsi extrage ea certitudinile pe care este bazata imaginea sa miloasa cu privire la tara din Carpati? Fireste, dintr-o excursie turistica facuta în luna mai a anului trecut. Nu erau trandafiri sau alte flori în jurul casutelor. Pe strazi nu plutea mireasma painii abia scoase din cuptor. Si-auzi acolo: „painea înca mai este coapta în cuptoare centralizate pentru a fi distribuita în magazine si supermarketuri în pungi de plastic care o fac spongioasa si rea la gust, la fel pentru toti si peste tot“. De la corp se trece apoi la spirit: relatiile dintre religiile prezente în tara au fost otravite într-un asemenea hal (de catre Rau, întruchipat de figura de taran a lui Ceausescu), încat pana în zilele noastre o ranchiuna adanca le dezbina si împiedica renasterea lor. Ei bine, asemenea afirmatii sunt sau complet false, sau subversive si malitioase. În Romania exista, desigur, ca în alte tari din lume, o paine spongioasa, dar nu cine stie ce (seamana cu painea gata feliata de la noi care, de exemplu, fiicei mele îi place foarte mult), pe care calatoarea noastra mofturoasa a gustat-o, dar mai exista infinite alte varietati de paine (în plus, în diverse case din Transilvania în care subsemnatul a avut placerea de a locui, se pastreaza vechiul obicei sanatos de a coace painea în cuptorul casei). Este inutil sa adaug ca este suficient sa te uiti în jurul tau ca sa vezi flori de toate felurile înflorind în gradina de langa casa (într-un cartier nou din Sighisoara, centru în parte înca medieval din Transilvania, toate strazile au un nume de floare: exista strada Trandafirilor, strada Violetelor sau a Crinilor). Pe langa toate acestea, în timp ce calatorea cu ochii acoperiti si cu nasul astupat, specialista noastra în hagiografie a avut ocazia de a lansa judecati în materie de istorie a religiilor. Siguranta dezinvolta afisata în aceasta privinta l-a impresionat atat de tare pe un politician local, încat acesta a numit-o pe loc „profesor de istoria religiilor“. Un echivoc (care de altfel îi poate fi iertat unui om politic) pe care însa autorul acestor randuri îl percepe ca pe o jignire adusa disciplinei pe care el o profeseaza, disciplina, printre altele, la studierea careia Romania a contribuit mai mult decat orice alta tara din lume, si nu doar multumita lui Eliade si catorva dintre discipolii sai. În vremuri recente (mai ales la un congres international din 2006), un grup de tineri cercetatori nascuti si crescuti în aceasta „tara cenusie si disperata de prostituate si betivani“ a cheltuit o cantitate incredibila de energie pentru a promova initiative culturale de cel mai înalt nivel, în timp ce clasa politica aflata la guvernare si organele de informare din tara au demonstrat în mod tangibil un sprijin si o participare la asemenea initiative care nu si-ar gasi un corespondent într-o tara precum Italia. (...) In Romania, exista o singura religie: cea crestina (sunt nesemnificative prezentele ebraice si islamice). Coexista trei confesiuni, cea ortodoxa (care are o majoritate strivitoare: 86,7%), cea catolica de rit latin (4,7%) si de rit grec (0,9%) si cea protestanta (calvinista 3,7%). Participarea credinciosilor la cult este foarte intensa, este comparabila cu cea a sudului Italiei în privinta formelor sale de devotiune, dar cu o reculegere interioara aparent mai profunda si cu o adeziune mai militanta. Exista, fireste, tensiuni între Biserici, din motive mai ales etnice si economice (ramasite ale mostenirii comuniste), dar nu este sarcina istoricului sa lanseze judecati de caracter axiologic folosind un ton puternic denigrator. Dar aici, evident, vorbeste ziarista foarte catolica si foarte putin crestina, care vede paiul din ochiul altuia si ignora barna, greaua barna a certurilor acre si interminabile dintre diferitele componente ale veselului teatru religios din Italia (în tara noastra, ca de altfel în Franta si în Spania, si comportamentul subversiv al unui anumit laicism fanatic are ceva religios).
Daca acestea sunt pseudo-faptele prezentate de istoricul Scaraffia, ce sa mai zicem despre incredibila judecata trantita la începutul articolului? „Nu, nu sunt linistitoare chipurile tinerilor romani violatori si te fac sa-ti vina cheful sa tragi concluzii periculoase, ca, de exemplu, sa te gandesti ca toti romanii sunt niste potentiali agresori... Dar ochii lor te fac sa întelegi multe lucruri: în ei am gasit vidul, raceala, saracia în plan uman pe care le-am simtit într-o recenta calatorie în Romania.“ Cu tot respectul fata de bunele intentii ale antropologului criminolog Cesare Lombroso, teoriile sale despre „Omul delincvent“ – care la vremea sa au instigat politici de eugenetica si derive xenofobe – sunt astazi considerate complet nefondate. Îi revine acum unei intelectuale catolice, exponente intransigente (pe care unii o definesc fundamentalista) a Comitetului de Bioetica, sarcina de a le scoate de la naftalina pe socoteala poporului roman. Catalogului lui Lombroso, care contine „zbarcitura cretinului“ si „gropita talharului“, i se adauga acum „ochiul înghetat si gol al romanului“. Nota bene: nu a „imigrantului roman“, ci a indigenului din Romania, „care – vezi Doamne! – nu este o tara urata“, care trimite în Europa Occidentala si (!) cetateni „pasnici si muncitori“. (...) În randurile acestea se citeste mai mult decat un dispret etnocentric (care îl poate jigni pe cititorul roman), se citeste o afirmare execrabila a corespondentei dintre caracterele somatice/mediul social si comportamentul uman potrivit dinamicii deterministe a cauzei si a efectului care îi da fiori oricarei fiinte omenesti care a învatat lectia vietii si a istoriei.
Dar „lumina de pozitie“ a Lucettei Scaraffia nu este, în definitiv, singura. Iluminarea este generala, iar statisticile sunt expuse cu ostentatie (5,3% dintre criminali sunt romani – Corsera din 23 februarie), ca sa se ajunga la o concluzie stringenta: „i Romeni“ sunt violenti. Îndeosebi sunt înclinati catre viol (6,2 % dintre violatori sunt romani – Corsera din 23 februarie), un tip de violenta care le este odios chiar si celor mai înraiti criminali. Ce sa spunem atunci despre baiatul napolitan de 12 ani violat si torturat de catre un functionar napolitan pe 24 februarie? Ce sa spunem despre fetita romanca de 8 ani violata de un alt barbat din Campania pe 28 februarie? Si totusi, în dezolatul hinterland napolitan si în aglomerarea urbana de pe centura Vezuviului (un peisaj urban care îti agreseaza ochii, care pana acum îti agresa si nasul, si care din punct de vedere al mizeriei nu poate fi comparat cu nicio realitate urbana din amarata Romanie), aerul este plin înca de dimineata de mireasma diverselor varietati de paine, a cornurilor frumos mirositoare si a celei mai bune cafele din lume. Ce sa mai spunem, în fine, despre croazierele organizate pentru a face sex cu copii în Thailanda, în care dintre atatia cetateni ai opulentei Europe pe italieni nu-i întrece nimeni? Ar fi, desigur, mai bine ca ziaristii sa prezinte faptele fara a face discriminare, iar intelectualii atotstiutori sa învete arta de a suferi tacand, mai degraba decat de a se transforma peste noapte în sociologi de doi bani. Ca sa închei, as vrea sa prezint si eu o statistica. „Marocul, Romania si Albania sunt tarile care în fiecare an platesc cel mai mare tribut în materie de accidente de munca, totalizand 47% dintre cazurile mortale. Merita atentie cazul Romaniei, care cu aproape 18.000 de cazuri se plaseaza pe locul al doilea în topul plangerilor si pe primul în cel al cazurilor mortale, cu 41 de cazuri în ultimul an, adica aproape un deces din patru dintre straini priveste un muncitor roman; trebuie sa mai adaugam ca, dintre romani, unul din trei decedati este zidar“ (Corsera din 24 februarie, pe baza datelor furnizate de Institutul National de Asigurare împotriva Accidentelor de Munca). Un alt primat al Romaniei, asadar: nu cumva hranirea cu paine spongioasa si educatia „într-un context atroce, în care poate n-au auzit niciodata o vorba buna“ (o alta expresie care îti da fiori si te face „sa-ti vina cheful sa tragi concluzii periculoase“ cu privire la roadele educatiei de tip 1968 a feministei noastre eretice convertite) sunt factorii care îi determina pe muncitorii romani sa cada de pe schele?
Al dumneavoastra,
* Profesor de Istoria Religiilor, Universitatea din Salerno,
Roma, 1 martie
Traducere de Corina Anton
