Pe aceeași temă
Domnul Tismăneanu şi aliaţii lui afişează un anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta legitimitatea regimului burghez tardiv.
O dezbatere despre validitatea sau pertinenţa marxismului – sau folosul oricărei teorii sociale – ar fi binevenită, dacă n-ar fi încărcată de povara obsesiei est-europene legată de rolul şi misiunea intelectualităţii, o obsesie de origine rusească, cum a dovedit Sir Isaiah Berlin în eseurile sale (Russian Thinkers, sub red. Henry Hardy, Aileen Kelly, Londra: Penguin, 1994, vezi pp. 114-135, studiul în cauză a apărut încă în 1955). Această obsesie este pricinuită de condiţiile autocraţiei, apoi ale dictaturii în Rusia, unde independenţa cărturarilor de puterea politică a fost, necesar, definitorie pentru credibilitatea şi autenticitatea lor, iar misiunea emancipatoare ca datoria învăţaţilor într-o stare de servitute socială, morală şi intelectuală prezintă esenţa activităţii creatoare ca fiind identică cu angajamentul politic în favoarea libertăţii.
Judecata unanimă în Europa Răsăriteană sună aşa: sarcina întâi a intelectualului este independenţa faţă de putere. A doua este obligaţia rebeliunii emoţionale şi a criticii raţionale faţă de realitatea socială inacceptabilă. Cea de-a treia este lipsa de încredere faţă de orice politică formală şi instituţională.
Acest verdict unanim a servit bine, ca o „busolă“, intelectualului sub dictaturi, chiar dacă failibilitatea umană nu a permis ca toată lumea să-l respecte tot timpul. Dar cu toţii am ştiut că tripla judecată – pe care o voi numi principiul rusesc – era corectă şi străduinţa de a o satisface era un efort meritoriu.
Problema, după 1989, a fost că prejudecata dominantă era în favoarea etichetării noii societăţi ca fiind un sistem de libertate şi pluralism. Această prejudecată sau ipoteză – pe care în această epocă am împărtăşit-o activ şi din plin, fiind unul dintre ctitorii noii orânduiri democratice şi republicane în Ungaria (aceeaşi orânduire care se prăbuşeşte în vara anului 2010) – a creat posibilitatea ca intelectualii, în calitatea lor de cetăţeni conştienţi, onorabili şi responsabili, să participe într-un fel sau altul în elitele dominante, statale sau nu. Opţiunea unei critici exterioare puterii a continuat să existe, în limitele prejudecăţii favorabile noii orânduiri. Cât timp suntem de acord cu această prejudecată sau ipoteză, autoritatea şi influenţa politică, culturală, intelectuală şi morală a unui grup de intelectuali n-ar trebui să conducă la dileme insolubile. Într-un mod destul de straniu (cel puţin pentru un observator distant), grupul de intelectuali faimoşi, ca Liiceanu, Pleşu, Patapievici, Tismăneanu şi câţiva alţii – boierii minţii – nu a fost atacat pentru a fi servit o putere mârşavă sau pentru corupţia unei societăţi promiţătoare, ci pentru faptul crud al influenţei, celebrităţii şi al participării în reţele instituţionale în stare să definească stilul, atmosfera şi, desigur, personalul cugetului românesc dominant. Influenţa într-adevăr uluitoare a câtorva cărturari români este criticată în acord cu principiul rusesc, dar considerările de legitimare ale acestora – adică ipoteza că societatea actuală nu mai este o autocraţie sau o dictatură, deci principiul rusesc formulat pentru asemenea cazuri nu mai este valabil – este ignorat.
În volumul recent îngrijit de Sorin Adam Matei şi prietenii săi (Idolii forului) îndreptat împotriva aceloraşi bărbaţi, se propune ideea foarte plicticoasă a predilecţiei pentru specialişti (opuşi generaliştilor) şi se reproşează celebrităţilor menţionate mai sus un neoconservatorism de gunoi (junk), ceea ce înseamnă că un neoconservatorism curăţit de aceşti domni este o îndeletnicire nobilă, iar înlocuirea eseiştilor cu experţi este soluţia dorită de oamenii de bine. Adică aceşti critici doresc aceleaşi lucruri ca şi boierii minţii, numai că intenţionează să le facă mai bine: problema este una de calitate. Aşa ceva nu merită negreala de pe hârtia albă pe care e tipărită. Ôte-toi que je my mette nu este un panseu de nobleţe extremă şi se încadrează în aceeaşi logică a puterii pe care cugetătorii antiboiereşti o repudiază.
Reproşul meu adresat boierilor mentali (şi avatarului meu prealabil) este unul diferit. Fost fiind un liberal de nuanţă conservatoare în anii 1980-90, nu mă mir că cineva ar putea fi un persan neoconservator. Era o opţiune destul de firească pentru o revoluţie bine justificată şi fără filosofie. Chestiunea simplă care mi se pare decisivă este: a fost oare ipoteza fundamentală a revoluţiilor (sau, mai modest: a schimbărilor) din 1989-91 adevărată sau nu, a fost ea validată de caracterul noii societăţi sau nu? Şi îi reproşez intelectualităţii de régime changé că n-a examinat şi reexaminat această întrebare cu suficientă profunzime şi pasiune autocritică. S-ar părea că această intelighenţia a asumat fără doar şi poate că se situa pe poziţia corectă, că noul regim era în general pe direcţia bună – deci asumarea puterii a rezultat din excelenţa morală a limine a regimului, impoziţia unor idealuri se înţelegea de la sine, iar rezistenţa era o greşeală intelectuală (de perspectivă eronată), în consecinţă, nu era un punct de vedere rival, ci o prostie.
Când fostul meu tovarăş de drum, profesorul Tismăneanu, îşi mărturiseşte perplexitatea, cum dracu se poate ca un om erudit şi inteligent ca subsemnatul (mersi de complimente; la fel) să fie marxist, explicaţiile puţintel nedumerite ale domniei sale sunt de ordinea psihologiei individuale: cum atitudinea ostilă faţă de regimul curent este de negândit, motivaţiile mele trebuie să fi fost taedium vitae şi insuficienta atenţie mediatică. Ca să mă distrez şi să-mi recuceresc faima internaţională de odinioară, am fost silit să fac scandal şi să provoc şi să enervez adulţii serioşi angajaţi în bătălia mondială pe viaţă şi pe moarte contra comunismului – chipurile – defunct.
Dar nu e vorba de mine şi nici de profesorul Tismăneanu. Este vorba de fraţii noştri şi surorile noastre – poporul. (Risum teneatis – îşi spune acum cititorul benevol, burghez şi patriotic.) După definiţia greacă, poporul nu este totalitatea persoanelor aflate pe un teritoriu oarecare, ci majoritatea fără avere şi fără putere. Dēmos este reprezentat de doxa, poporul se exprimă în opinie. După Platon, părerea, doxa, este neadevărul primar, întrucât este principiul democraţiei. Opinia plebei – singura sursă a legitimaţiei într-o democraţie, elenică sau reprezentativă (electivă) – este nefavorabilă noului regim capitalist marchand, neguţătoresc. Nu aflăm aceasta numai din sondaje de opinie şi cercetări sociologice şi analizele ideologiilor şi culturii populare, dar şi din lipsa de solidaritate a plebei pentru substanţa civilizaţiei burgheze tardive, din sălbăticia bucuriilor şi plăcerilor, din sălbăticia suferinţei şi a disperării, cu siguranţă la mare distanţă de epistēmē, de cunoştinţa ştiinţifică şi filosofică duşmănoasă (cel puţin metodologic) plebei.
Ferocitatea plebeiană, vulgaritatea voită a vulgului profan, incendiile din banlieues, fărădelegea şi hoţia anarhică, lipsa de respect şi deferenţă, haosul ideologic digital, refuzul Verbului în favoarea muzicii sincopate sexual şi a imaginii excitante şi a consumului senzual nefericit şi exagerat la nebunie, violenţa verbală şi fizică a tinerilor bărbaţi asudaţi şi tatuaţi în bermuda shorts şi adidaşi dovedesc mai elocvent eşecul elitelor liberale şi conservatoare decât orice polemică. Legitimitatea regimului nu este negată, ci pur şi simplu retrasă sau ignorată. Caracterul nejust şi unfair al regimului prezent nu este afirmat agonistic sau critic, este privit ca fapt natural, limita politică absolută a condiţiei umane, nu este binele limitat, dar accesibil asimptotic, ci răul acceptat. Răul nu este acceptat, cum era în trecutul creştin, ca răsplata răzvrătirii primordiale, ci acceptat cu dispreţ, cu rea-voinţă conştientă. Condiţia umană pare caraghioasă, „conştiinţa nefericită“ (hegeliană) râde în hohote. Cei la putere sunt vajnici ca înainte, dar nu mai sunt înfricoşători ca înainte. Pentru a-ţi fi frică ai nevoie de nădejde. Dacă viaţa ta nu mai are valoare intrinsecă, nimic nu te mai înspăimântă.
În faţa acestui nou habitus poporan, nihilist şi plin de umor, d-l Tismăneanu şi aliaţii lui afişează un anticomunism ideologic, punitiv şi moralizant pentru a ajuta legitimitatea regimului burghez tardiv (cu termenul nemţesc consacrat, Spätkapitalismus) printr-o contrarevoluţie ideatică de un soi paseist şi preventiv în acelaşi timp. Paseist, fiindcă demonstrează bunătatea regimului prezent comparându-l cu ororile regimului trecut, şi preventiv, fiindcă pedagogia politică a grupului neoconservator (pur sau de gunoi, n-are importanţă) vrea să ne arate că orice alternativă a ordinii neoliberale sau pseudoliberale duce la tiranie „totalitară“ şi la mizerie economică. Deci – după d-l Tismăneanu şi alţi boieri ai minţii – orice idee alternativă este inerent criminală. Q.e.d. Această strategie retorică are avantajul simplicităţii. Dar putem să întrevedem aici câteva dificultăţi mărunte. D-l Tismăneanu a făcut un mare sacrificiu când a devenit inchizitorul şef al comunismului est-european într-o alianţă incomodă cu preşedintele Băsescu şi cu toate celelalte powers that be. În primul rând, e jertfa de sacrificium intellectus, în al doilea rând, domnia sa a jertfit aici ceva ce era preţios cândva pentru cei ce împărtăşeau ideea liberal-democratică.
Un inchizitor – şi nu mă refer aici la schingiuri şi auto-da-fé, proceduri demodate –, am crezut, nu-şi are locul într-o ordine liberală, căci erezia ca atare este lipsită de sens într-o orânduire liberă şi pluralistă, în care statul este ideologic neutral (şi separat de Biserică: un stat laic!) înlăuntrul limitelor constituţionale care apără drepturile omului, dacă nu mă înşel. Dacă luăm în serios principiile unui stat liberal, democratic, laic-secular şi pluralist, inchiziţiile anticomuniste ale d-lui Tismăneanu şi ale amicilor săi sunt neavenite. Dar chiar şi pentru aceia dintre noi care nu mai iau aceste principii în serios, există aici o contradicţie istorică şi civilizatorică de neocolit.
Trebuie să luăm în consideraţie caracterul dublu al capitalismului modern şi problema „adversary culture“, un termen inventat de Lionel Trilling, dar dezvoltat de Daniel Bell, neoconservator ex-stângist impecabil (vezi The Cultural Contradictions of Capitalism, Twentieth Anniversary Edition, New York: Basic Books, 1996, cf. The End of Ideology ş1960ţ, Cambridge, Mass. şi Londra: Harvard University Press, 1998, pp. 355-392). Simplificat, acest concept de cultură adversă înseamnă că – spre deosebire de alte sisteme sociale-culturale mai vechi – cultura dominantă a capitalismului nu este apologetică, ci critică.
Capitalismul liberal modern există cât timp adversarul lui – în speţă mişcarea muncitorească socialistă de inspiraţie marxistă, perspectiva comunistă şi cultura hegemonică de stânga – există şi el. Această tensiune creatoare a fost secretul apogeului capitalismului modern, les trente glorieuses după cel de-al doilea război mondial în Europa Apuseană, sinteza welfare state plus „societatea de consum“. (Cf. G. M. Tamás: A Talk at Potsdam. The End of Three Equilibria: East/West, Labour/Capital, Left/Right, in: Hidden Histories – New Identities, sub red. Inka Thunecke, Potsdam şi Berlin: Heinrich-Böll-Stiftung Brandenburg/argobooks, 2010, pp. 12-19.) Dacă cultura adversă este declarată criminală – cum a făcut Comisia Prezidenţială română sub îndrumarea d-lui Tismăneanu –, proiectul occidental al unui capitalism modern, liberal şi pluralist devine imposibil. (Într-un sens, d-l Tismăneanu are dreptate: acest proiect este de-acum, într-adevăr, imposibil.)
Ceea ce face demersul neoconservator românesc şi mai absurd şi self-defeating este precis cazul României. Argumentarea ideologică împotriva teribilului şi josnicului regim Ceauşescu ca împotriva unui sistem „de stânga“ se bazează pe o lectură greşită a „anilor-lumină“. (Nu cred că sistemele de stânga sunt a priori mai suportabile: regimul sovietic de la 1917 până la 1939 a fost „de stânga“ şi îl condamn fără ambiguităţi şi rezerve.) În centrul ideal al unui sistem de stânga este teoria, iar în centrul unuia de dreapta se află mitul. În mod clar, regimul Ceauşescu matur (sau copt) a fost unul mitic. Se baza pe legendele dacoromane, tracice, protocroniste. Eroul său era Burebista, nu Rosa Luxemburg. Ideea centrală era că românaşii locuiau în Ardeal înaintea bozgorimii. (Există, desigur, şi mitul pseudoistoric unguresc, simetric şi diametral opus, numit „dubla descălecare“...) Inamicul istoric era „kominternismul“, adică teoria bolşevică cosmopolito-internaţionalistă a unei Românii multinaţionale, cu dreptul naţionalităţilor pentru autonomie, separaţie, secesiune şi independenţă, ş.a.m.d. Adversarul prezent era CAER şi Uniunea Sovietică. Regimul fascizant al lui Ceauşescu – înrudit cu unele autoritarisme latine, ca Estado Novo al dictatorului brazilian Getúlio Vargas, inspirat şi el, ca unele elemente ale regimului Salazar din Portugalia, de ideile lui Mihail Manoilescu, teoreticianul partidului unic – cu natalismul, folclorismul şi şovinismul său extrem este depictat astăzi câteodată, ca şi cum statul român din această perioadă ar fi fost condus de Ana Pauker şi Lucreţiu Pătrăşcanu (ceea ce n-ar fi fost deloc nostim). Antipatia pentru tendinţa prosovietică este direct moştenită de la Ceauşescu, critica generală nu-şi atinge ţinta. Mistagogia, mitologismul şi demagogia etnicistă ceauşistă continuă neabătut în extrema dreaptă românească, revista aripei securiste, Săptămâna, transformîndu-se în revista şi partidul România Mare. Toate acestea au foarte puţin de a face cu „comunismul“ ca fenomen internaţional şi idee revoluţionară.
Pentru a pricepe mai bine acest fenomen – „socialismul real“ –, trebuie să ne dăm seama de faptul central: sistemele de tip sovietic de la Praga la Vladivostok, de la Berlinul de Est la Şanghai n-au reuşit niciodată transcenderea orizontului capitalist. (Am scris despre aceste teme în eseul meu Un capitalism pur şi simplu, tradus în mai multe limbi, în româneşte cel mai recent în culegerea de articole Genealogiile postcomunismului, sub red. Alexandru Polgár, Adrian T. Sîrbu, Cluj: Idea, 2009.) O societate fondată pe producţia de mărfuri şi pe munca salariată, pe medierea monetară, pe inegalitate socială, pe divergenţa dintre munca fizică şi munca intelectuală, pe diviziunea socială a muncii, cu un stat militarizat şi poliţienesc atotputernic, pe interzicerea autonomiei proletare – cu toate trăsăturile sale unice pe plan politic, mai ales rolul specific al partidului zis „comunist“ – prezintă chipul unei tiranii modernizatoare văduvite de orice conţinut emancipator, dezalienant şi opus reificării.
Desigur, dictaturile de tip sovietic au dat un randament modernizator standard – urbanizare, mecanizare, industrializare, „dezvoltare“ forţată, secularizare, o ruptură cu moştenirea aristocratică şi preponderenţa provinciei agrare, o ruptură cu sistemul de caste şi trecerea la un sistem de clase funcţional, cu unele aspecte plebee, şi un cult al producţiei ca forţa vitală – care a fost realizat (altfel) în secolul XIX de ţările Europei Apusene şi ale Americii de Nord. Dar şi aici, ca şi în sistemele capitaliste clasice, observăm alternarea regimurilor de acumulare şi a regimurilor de consum, unde cruzimea perioadelor de acumulare este periodic îmblânzită de relaxarea represiunii şi de creşterea bunăstării, cu unele beneficii chiar şi pentru majoritatea lucrătoare. Acumularea originală a fost însoţită de foamete, sărăcie absolută, nemulţumirea restrânsă cu severitate exemplară în metropolă, o acumulare însoţită de genocid în periferia colonială (vezi Mike Davis: Late Victorian Holocausts, Londra şi New York: Verso, 2001) şi de sclavagism generalizat în semiperiferia latifundiaristă, susţinute chiar de purtătorii de cuvânt ai liberalismului clasic (cf. Domenico Losurdo: Contrastoria del liberalismo, am la îndemână numai ediţia germană: Freiheit als Privileg. Eine Gegengeschichte des Liberalismus, Köln: PapyRossa Verlag, 2010). Regimul stalinist de acumulare – cu orori similare, de neînchipuit, dar cu aspectul specific, fără precedent al oprimării politice pricinuită de unicitatea sistemului Stat-Partid – a fost înlocuit de regimul de consum şi consens de la Hruşciov la Andropov, bineînţeles asupritor şi el, dar cu lichidarea terorii eminamente politice şi, paralel, descreşterea rolului partidului şi al îndoctrinării şi mobilizării ideologice, şi creşterea rolului armatei şi al aparatului de securitate, care, ambele (în Uniunea Sovietică şi China), au devenit uneltele modernizării forţate şi, ulterior, ale schimbărilor în direcţia unui capitalism de piaţă care preluase funcţia capitalismului de stat planificat (aşa-numita economie de comandă, cu un sistem de redistribuire conceput pe baza cantităţilor naturale – tone de oţel şi tone de grâu).
Şi, aici, istoria recentă a României prezintă nişte caracteristici neaşteptate. Introducerea variantei răsăritene de welfare state după 1956 (anul Congresului XX al PCUS şi al revoluţiei ungare) a început şi aici, dar a fost oprit în anii 1970 de grupul Ceauşescu, care a relansat un al doilea regim de acumulare, cu mizeria care-l acompania. Paralela cu situaţia de astăzi este interesantă. Echilibrul bugetar şi plata fidelă a datoriilor spre creditorii occidentali, transferul de bani de la muncă spre capital au fost considerate de opinia publică românească ca dovadă ultimă a iraţionalităţii, dacă vreţi, a nebuniei regimului Ceauşescu.
Astăzi, aceeaşi politică de echilibru bugetar, de politică deflaţionară şi antideficitară este aclamată de anticomuniştii neoliberali ca întruchiparea raţionalităţii – cum faza consumistă, de welfare state, e încă o dată anihilată de capitalul global (nu de PCR). Cruzimea noii perioade de acumulare acum nu e exprimată, slavă Domnului, prin sclavagism, genocid, Gulag, rasism imperialist (nu e de mirare că rasismul îşi are originea în Marea Britanie imperială, liberală şi colonialistă în anii 1860), ci pur şi simplu prin dispreţ pentru muncitori grevişti, funcţionari (li se spune „bugetari“ în argoul român de orgoliu nouveau riche de stil bling-bling), manifestanţi pensionari, care nu merită respect pentru că vor numai să-şi umple burta şi buzunarul şi raftul cu DVD-uri, o atitudine faţă de nevoiaşi cu ecouri din timpul lui Louis Philippe. Plus ça change, plus cest la même chose. „Materialismul“, „egoismul“, „individualismul“ maselor, indiferenţa lor pentru binele comun este acuzată şi astăzi ca orbirea ideologică de lhomme moyen sensuel, ca şi înainte. Această propagandă este întregită de versiunea est-europeană a diferenţierii naziste dintre raffendes und schaffendes Kapital (capital rapace şi capital creator), diferenţierea dintre burghezia cea rea (nomenclaturistă şi securistă în provenienţă) şi cea bună (postdecembristă sau, simplu, tânără), cu toate că beneficiarul schimbărilor de după 1989 nu este burghezia băştinaşă semiperiferială (est-europeană), bună sau rea, ci capitalul global impersonal şi fără naţionalitate, o maşinărie digitalizată, unde proprietarii nu mai sunt persoane fizice, ci fonduri de investiţii transnaţionale conduse de un management fără orice legătură cu acţionarii, să nu mai vorbim de muncitori sau colectivităţi civice, numite cândva „naţiuni“.
Ce sens are, în asemenea circumstanţe, anticomunismul şi antimarxismul pătimaş al fruntaşilor intelectuali din Europa Răsăriteană? Dacă punem, pe de o parte, gelozia pentru noua modă radicală stângistă – am şi eu îndoielile mele în ceea ce o priveşte, cu toate că îmi face o plăcere neruşinată să apar pe scene de la Vincennes, Zagreb, Londra sau Berlin cu de-alde Alain Badiou, Slavoj Žižek, Antonio Negri, Jacques Rancière, Alex Callinicos sau David Harvey, ceea ce displace acelora cărora trebuie să le displacă – şi surpriza că cultura adversă supravieţuieşte tuturor eşecurilor mişcării, ultima dată falimentul actual al mişcării antiglobaliste, atunci este limpede că funcţia acestui anticomunism şi antimarxism este preventiv. Denunţarea rituală, repetitivă a derivei leniniste – în cele mai multe privinţe perfect justificată – este paradoxală. În timpul Războiului Rece, campionii Occidentului au arătat răspicat (şi frecvent) că „socialismul real“ nu este un demn urmaş al ideii marxiene şi chiar d-l Tismăneanu – când eram amândoi mult mai tineri – a scris despre rezistenţa antileninistă şi antistalinistă de stânga care a întemeiat „opoziţia democratică“ (disidenţa) în Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania de Est. (Chiar şi în Occident, martorii cauzei antistaliniste, oameni ca Boris Souvarine, Victor Serge, Ante Ciliga, „the New York intellectuals“, Cornelius Castoriadis etc. au fost marxişti.)
Astăzi, din contră, potrivit retoricii reacţiunii (definite de Albert O. Hirschman), se arată că rebeliunea marxistă este primejdioasă. Marele gânditor conservator Leo Strauss ne-a spus că reductio ad Hitlerum – adică ideea că orice critică a capitalismului duce la lagăre de exterminare – este o tâmpenie care periclitează libertatea gândirii. Primejdia este că marxismul duce în mod necesar la Gulag. Dacă aş spune că liberalismul duce la sclavagism, genocid al populaţiilor coloniale de culoare şi necreştine, ură rasială, război şi pedepsirea sărăciei cu temniţa şi workhouse-ul dickensian, m-aţi declara psihotic, şi pe drept, cu toate că unele regimuri de inspiraţie liberală au permis sau au încurajat aceste lucruri.
Aici se cuvine să adaug un avertisment personal. De ce sunt eu ales câteodată în România să fiu judecat pentru erezia marxistă alarmantă? În mod inconştient, aceasta are ceva de-a face cu faptul că sunt ungur – marxismul este (totdeauna şi peste tot, cu excepţia parţială a Germaniei) o doctrină străină. Poate vă surprinde, dar există în România o stângă marxizantă strălucită (deocamdată mai ales o stângă culturală, transilvană şi masculină), unde cercul revistei şi editurii clujene Idea şi oameni de talent ca Ovidiu Ţichindeleanu, Gabriel Chindea, Alex Cistelecan şi alţii au lansat dezbateri de mare forţă intelectuală, acuitate şi prospeţime. E meritul acestor oameni că eu – care mă simt mai apropiat de greviştii de la Atena şi Bucureşti (care suferă de atentatele împotriva nivelului de trai al oamenilor muncii, impuse de doctrinarismul suicidal al UE şi al Fondului Monetar Internaţional) decât de elitele intelectuale, mediatice şi politice ungureşti (budapestane şi ardelene) de care, din punct de vedere strict social, aparţin – încerc să scriu româneşte, nefiind nici isteţ, nici viclean, într-o limbă în care mă exprim imperfect. Frăţia cu noua stângă română rezolvă pentru mine şi o problemă existenţială – amarele amintiri despre prigoana antiungurească şi antisemită sub Ceauşescu care mi-a distrus tinereţea. N-aş vrea ca accentul maghiar să compromită noua stângă română cum a compromis-o pe cea veche.
Şi să închei: de ce credeţi că în fantezia populară fascismul apare ca înspăimântător, dar impresionant, iar „comunismul“ (ca amintire istorică, deci capitalismul de stat planificat şi represiv) ca ridicol, ca ruda săracă? Uniformele, decoraţiile, simbolurile şi ritualurile naziste sunt în miezul subculturilor sadomasohiste hetero- şi homosexuale, au un anumit glamour ameninţător, eleganţa coregrafiei militarizate şi sportive din filmele lui Leni Riefensthal – şi eleganţa paralelă a operei de filosofie politică şi jurisprudenţă a lui Carl Schmitt – exercită o atracţie erotică, intelectuală, simbolică (de altminteri, depolitizată) pentru puterea absolută, glacială, distantă şi determinată numai de sine însăşi, fără discuţii şi contradicţii, o atracţie pentru extazul umilirii irezistibile, pure, necomplicate de rezistenţe puţin arătoase. „Comunismul“ apare caraghios, neîndemânatic, neprofesional, batjocorit ca în Parcul statuilor socialiste de lângă Budapesta, în uzul parodic al cuvintelor „tovarăş“, „gazeta de perete“, „organe de partid“, „dialectică“ etc., a devenit sinonimul prostiei, provincialismului, al înapoierii, dispreţuit în ciuda asasinatelor de masă, a torturii, a mobilizării sociale gigantice.
La un nivel superficial, diferenţa dintre „fascism“ şi „comunism“ este diferenţa dintre Occident şi Orient: Occidentul este şi astăzi impunător, iar Orientul este privit de sus ca putoare şi dezordine. „Comunismul“ a fost singura tentativă (în perioada modernă) a Orientului de a face istorie universală. Aceasta e de netolerat.
Dar este mult mai important că moştenirea fascismului, care este împărtăşită de toate sistemele politice coerente, chiar fără caracteristici făţiş tiranice – Statul, Naţiunea, Stăpânirea, Armata, Superioritatea, Disciplina, Rasa Albă, Ierarhia, Pedeapsa, Jertfa de Sânge, Bărbăţia, Magisteriul, Graniţa –, supravieţuieşte şi în condiţii democratice (numai forma exagerată nazistă a fost învinsă, care are totuşi avantajul simbolic, logic şi cultural al perfecţiei duse până la imposibil), întruchipează în termeni freudieni triumful principiului realităţii în faţa învingerii inevitabile a principiului plăcerii utopice. Cum toată lumea serioasă ştie, libertatea şi egalitatea sunt nişte visuri. La polul opus în felul cel mai radical ideii libertare şi egalitare este, desigur, „fascismul“, metafora dominanţei şi domnirii.
În ceea ce priveşte „comunismul“, el a fost dublu învins. Departe de a-şi realiza obiectivele ideale, mişcarea comunistă cu tot eroismul său cumplit n-a creat decât un capitalism de stat planificat, birocratic, redistribuitor şi represiv – cu toate că a surghiunit toate elitele tradiţionale şi ereditare şi a pus plebei în fruntea statului şi a aclamat poporul, munca fizică: aceasta este o rană vizibilă şi astăzi pentru clasa domnitoare actuală, o ameninţare mortală, răsturnarea ierarhiei de valori: o conducere de pantofari şi strungari, în locul conducerii normale de jurişti, ofiţeri şi învăţaţi, explicat ca o revoltă dezgustătoare, vulgară a maselor împotriva calităţii şi selecţiei care o întemeiază – un capitalism de stat care era rezultatul sinuciderii mişcării, anume al contrarevoluţiei staliniene. Apoi, capitalismul de stat a fost învins de capitalismul de piaţă, „liberal“ şi „democratic“, pentru foştii mei amici disidenţi, restabilirea normalităţii şi a continuităţii istoriei subliniat europene (sună puţin reacţionar şi arian, nu-i aşa?).
Ideile simbolice ale comunismului – Spontaneitatea; o Lume Fără Închisori, Şcoli, Spitale, Case de Nebuni, Cazarme, Frontiere Naţionale; Darul; Iubirea în Locul Moralei şi Legii; Neregula; Dezinstituţionalizarea; o Societate Fără Clase; Creativitatea; Vacanţa; Lenevia; Bucuria Orgasmică; Sfârşitul Separării Culturii; Totul în Posesia Tuturor, Inclusiv Metafizica, Muzica de Cameră, Ştiinţa Celestă şi Poezia lui Mallarmé; Sfârşitul Familiei, Religiei, Statului şi Proprietăţii de Orice Fel, Nu Numai Private; Sfârşitul Diferenţei Dintre Bărbaţi şi Femei, Greci şi Evrei; Producţia Subordonată Nevoilor şi Nu a Expansiunii Capitalului Devenit de Sine Stătător; Preferinţa Pentru Timpul Liber Asupra Muncii; Hedonism Cotidian în Locul Ascezei Acumulative – se află în irealitatea imediată. Ele nu sunt, nu pot să fie niciodată ideologia şefilor.
Ele sunt în mod clar idei nerealizate, anarhice, subversive. Nu numai contrastul banal, dar nemărturisit între o armată de mujici zdrenţăroşi, de mizerabili estici puturoşi şi o Wehrmacht şi Waffen SS elegantă, curată, disciplinată, o forţă de învingători înalţi, blonzi, cu ochii albaştri, mirosind frumos, care te fac să-ţi doreşti violul propriu (o fantasmă perversă a puterii), dar mai ales contrastul dintre ordinea realităţii şi dezordinea dorinţei – cu toate că, bineînţeles, dorinţa este reală, însă societatea noastră face totul să ne convingă că este doar imaginară – face imposibil ca idealul permanent eşuat, o evanghelie telurică, să apară triumfant. Deci lumea râde. Râde de Rousseau, de Kant, de Marx. Şi va râde şi de aceste rânduri.
Bolşevicii leninişti au strigat cândva: tremuraţi, că ajungem la putere. Eu nici măcar nu vă spun: tremuraţi, că nu ajungem la putere. Cum spunea un graffito anarhist pe zidurile Budapestei: nicio putere nimănui. //
