Pe aceeași temă
Aşezându-mă împotriva curentului, mi-am atras reproşuri din partea „douămiiştilor“, ba am intrat şi într-o polemică instructivă cu Andrei Terian… Nu-i vorbă, şi eu am exagerat, abuzând de pactul autobiografic prin invocarea alcoolismului asumat în textele lui Sociu. Multe din meritele şi neajunsurile amintitului op se regăseau şi în primul roman al încă tânărului scriitor ieşean, Urbancolia (2008), sublicitat de unii comentatori prin comparaţie cu volumul de versuri.
O schimbare semnificativă de atitudine şi de substanţă se înregistrează în al doilea roman al său, Nevoi speciale, unde „fiţele“ postmoderne se retrag în favoarea unei autenticităţi hipnotice, date la maximum în destabilizantul capitol final. Oricât aş vrea să separ „viaţa“ de „operă“ nu pot s-o fac nici aici: nu pot să separ biografismul din Nevoi speciale de experienţa – reală şi ea - a depăşirii dependenţei de alcool, în urma unor afecţiuni foarte grave ce erau să-l coste viaţa pe protagonistul fragil, refugiat o vreme în psihoterapie, droguri şi amor transfrontalier. Într-o cronică mai veche, scriam despre ultimul capitol al acestui roman următoarele: „Dacă va avea tăria să exploateze până la capăt acest filon obsesional – unde poetul se întoarce în forţă! –, autorul Nevoilor speciale s-ar putea metamorfoza într-un scriitor de mare intensitate implozivă. Abia atunci ieşirea din minorat va fi un fapt împlinit“. Aşteptările mi-au fost, de curând, confirmate.
Ducând mai departe filonul cel mai întunecat şi mai psihedelic din Cântece… şi din Nevoi speciale (camera obscură, terorizantă, din blocul sordid al copilăriei…), noul volum de poeme semnat de Dan Sociu pare scris de un om întors din iad, transformat interior şi, de la un punct încolo, de nerecunoscut. Ceea ce s-a schimbat sensibil este mai întâi perspectiva, apoi percepţia şi atitudinea, cu efect direct asupra scriiturii. Titlul – Pavor noctun – e mai mult decât un diagnostic clinic: sindrom coşmaresc nocturn cauzat de stres şi conflicte diurne, iar cele trei secţiuni ale cărţii (cu gura uscată de ură, apă de vis. studiu de caz şi pavor nocturn) sunt dispuse într-un crescendo semnificativ: de la ipostazele unei cruzimi existenţiale extreme, sado-masochiste, a vieţii de cuplu („dragoste cu vată-n nări / dragoste cu bani pe piept / vreau să scriu despre tine / cum ar scrie un câine / cu faţa-n cearşaf…“), spre un soi de iluminare stranie, inumană. În prima secţiune sunt reluate câteva dintre cele mai puternice „cântece eXcesive“, cu amestecul lor de tandreţe delicată, candidă şi de atrocitate fără speranţă, în care urletul iniţial devine scâncet neputincios. Spuneam cândva că Sociu s-a deplasat, treptat, de la „minimal“ la „basic“ şi nu cred că greşeam.
Ceea ce face din aceste poeme nişte bune conducătoare de emoţii negative este, printre altele, economia de mijloace. Versurile sunt esenţializate, austere, lipsite de balast în fluxul lor nervos, exasperat: „dragoste cu hainele mele / aduse în braţe de la spital / dragoste cu tot plumbul oraşului / în sânge / soldăţelul meu de plumb / că io şi tu am fost turnaţi / din aceeaşi lingură de plumb / sora mea de lingură / io şi tu ne-am făcut / casă noaptea / pe pragul farmaciilor închise tremurând / io şi tu adormeam îmbrăţişaţi / în fiecare noapte pe altă targă / ca bogătanii / io şi tu mărşăluiam rupţi fără scop / cu un singur scop precis întunecat / bolborosind singura rugăciune / pe care-o ştiam înger / îngeraşul meu / numai-n faţă /să nu dai“. În a doua secţiune, apă de vis. studiu de caz, versurile scurte, sfâşiate, ritmate incantatoriu din precedenta lasă locul unor secvenţe mai prozaizante, sincopate, radiografii ale descompunerii fiinţei până la „substanţele“ componente şi mai departe, până la dematerializare: „…ceai – energie, ritual, nevroză / muncă-bani / hrană-carne (tiramină, fier), suplimente / ceai / muncă / muzică-nostalgie / exerciţii / ceai / plimbare (până la gura de metrou şi înapoi) – endorfine / adrenalină (câini, maşini), oxigen / imagini muzică imagini / hrană / dragoste / bupropion / dragoste / cafeină / gimnastică / surplus de serotonină în dimineţile / cu soare sau cu ninsoare“.
Ele alternează cu stop-cadre existenţiale în care ireversibilul e înregistrat la rece, ca de foarte departe, trăit şi contemplat cu anticipaţie, în toată sălbăticia lui: „m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult / i-am spus că, oricât de bine aş fi, / ştiu că undeva mă aşteaptă patul de spital, / drenele. imaginează-ţi că după seara asta / frumoasă, după ce vedem un film, mâncăm / gogoşi cu ciocolată, ne plimbăm prin parc - / cineva ne aşteaptă, undeva pe drum, cu o rangă / de fier, să ne calce în picioare. imaginează-ţi că / ştii asta chiar şi când o uiţi. metafora mea era însă / alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar aşa: crocodilii, / după ce-şi trag prada în apă, o ascund în câte o / grotă de sub mal, o lasă acolo, sfârtecată, dar vie / şi se întorc după ea când le e foame. imaginează-ţi / că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul“. Încă o dată, ceea ce imprimă intensitate şi autenticitate interioară acestor poeme este, pe lângă concizia lor incisivă, calitatea perspectivei: implicată dramatic în blues-urile sinistre din prima secţiune, detaşată / dedublată în a doua şi culminând cu levitaţia mistică din cea de-a treia. Remarcabil e firescul cu care ameninţarea dezastrului se strecoară, pe nesimţite, în preajma dragostei şi a intimităţii protectoare. Ca după un punct de catastrofă, perspectiva basculează din normalitatea contingentă într-un „dincolo“ terifiant, apoi revine la suprafaţă cu amintirea lui traumatizantă: „ultima oară ne-am plimbat despărţiţi în parc. / ne-am aşezat pe iarbă şi am tăcut. niciunul nu / se mişca dar parcă ne vedeam cum dăm din mâini. / ca înecaţii. am vorbit primul ca să repar (uită-te/în spate, ce?, tocmai s-a transformat o păpădie / galbenă într-una cenuşie, prea târziu, ai pierdut-o / şi după un timp ne-am dus acasă împăcaţi, am / gătit, am vorbit, dar ştiam amândoi că undeva suntem / stricaţi de tot, într-o realitate ne iubeam, / în alta stăteam tăcuţi pe iarbă şi dădeam / din mâini ca înecaţii“. În alte secvenţe iubirea e asumată, cinic, ca strategie provizorie de supravieţuire: „am zis să rămânem împreună până la primăvară / să ieşim mai ieftin la chirie / nu ai de ales, trebuie să iubeşti pe cineva / altfel te ia mama dracului“ sau ca soluţie terapeutică provizorie.
Deşi anunţată de primele două, surpriza o constituie, de departe, secţiunea finală, eponimă, cu poeme halucinante ca nişte intuiţii metafizice morbide, în care conştienţa se ridică deasupra lucrurilor, a lumii, destrămându-se în lumină şi în virtualitatea nefiinţei: „aici începe tot timpul iarna şi se face întruna întuneric / şi frig, dar din când în când lumina altui soare ajunge / deviată / şi trece şi peste bicicleta mea. nu mai ies din casă / şi nu mai pedalez, dar o să ies o singură dată / şi o să pedalez prin toţi aceşti pereţi / luminaţi, care dispar imediat“. Aici se află cel mai bun Sociu, nu doar „în sine“, ci şi prin diferenţa frapantă faţă de restul volumului. Ritmul interior glacial, puţin trist, al versurilor amplifică senzaţia de pierdere, de irealizare progresivă, de dispariţie: „în iarnă pământul a ajuns la marginea sistemului. am simţit clar când s-a dus. Luna / s-a clătinat şi s-a tulburat, ca injectată / cu o substanţă de contrast. dar mult mai puţin / dramatic, aproape deloc, / ca tot ce-a fost şi-a trecut“. Sau: „eram întinşi pe două paturi / în camera rece de hotel / şi eram în ultima cameră a lumii. / în spatele capului după perete nu mai era nimic: / rece şi neclar. Sub pătură degetele noastre / de la picioare întinse / şi mai departe zilele venite şi duse, / cu toată lumina lor plutind pe deasupra“. Şi tarkovskiana, diafana ultimă revelaţie a finalului cărţii, cu indiferenţa ei extatică, de ecou: „jos de tot / lângă pădure, / sub stratul de lumină al zilelor duse / o ploaie de vară trece autostrada şi dispare // şi după ce dispare străluceşte un pic / şi dispare“. După ce a derulat înapoi şi înainte banda confruntării cu insuportabilul, eul poetic de la pupitrul de comandă lasă, parcă, filmul să ruleze o vreme singur, de la sine...
Era mai bine ca Dan Sociu să nu traverseze coşmarul existenţial pe care l-a traversat pentru a ajunge la o astfel de poezie. Prin acuitatea cu care izbuteşte să capteze percepţia terifiantă a stărilor-limită, debarasându-se de lestul modelor şi al efectelor speciale, poetul major din el iese însă, cu adevărat, la lumină. //
// DAN SOCIU
// Pavor nocturn
// Editura Cartea
Românească
// Bucureşti, 2011
