Pe aceeași temă
Studierea biografiei intelectualilor interbelici apropiaţi sau integraţi în varii forme şi secvenţe temporale extremei drepte româneşti a constituit un reper constant al interesului reconstitutiv. În interiorul acestei literaturi, lucrarea Martei Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, anticipează maniera de documentare şi contextualizare teoretică prezente acum în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian – acelaşi orgoliu al documentării absolute (şi finale), emiterea unor judecăţi radicale în absenţa cunoaşterii contextului politic intern, incapacitatea plasării subiectului în cadrul mai larg al problematicii, neglijarea discuţiilor despre fascism, democraţie şi dictatură din epocă, dar şi a celor din zona de specialitate.
Cu toate aceste deficienţe majore, tema / teza cărţii solicită un maxim interes la lectură. Este, pe scurt, provocatoare în cel mai înalt grad. În segmentul iniţial al publicisticii sale, Mihail Sebastian este reflexul ideatic, la scară mai redusă, al ideologiei şi stilului politic al mentorului său Nae Ionescu (şi al Cuvântului). Reflexul ideatic se concretizează în reproducerea mimetică a ideologiei antidemocratice, antieuropene, mai târziu (din toamna anului 1933) antisemite a lui Nae Ionescu. Dependenţa de Nae Ionescu ar descreşte, mai ales după scandalul provocat de romanul De două mii de ani şi cu deosebire de recenzia nihilist-antisemită a seniorului la cartea vasalului său. Niciodată însă (până la moartea filosofului, în martie 1940) legătura unei „iubiri“ / prietenii nu s-a distrus definitiv, chiar dacă Mihail Sebastian se rupe treptat de filosofia politică, de charisma intelectuală şi până la urmă chiar de persoana care i-ar fi marcat atât de mult anii tinereţii. Dar unde este culpabilitatea lui Mihail Sebastian în acest caz?
Aderenţa la universul ideologic antidemocratic şi antieuropean al lui Nae Ionescu (filosoful prolegionar stabileşte diferenţa morfologică între spaţiile de cultură şi nu conotează negativ Occidentul în raport cu lumea sud-est-europeană) ar fi expresia mimetismului lui Mihail Sebastian faţă de mentorul său, faţă de care este incapabil până la sfârşit de a se rupe ontologic, substanţial, existenţial. Căci manifestările de cabotinism intelectual şi moral ale lui Nae Ionescu, prăbuşirea spiritului critic al filosofului în faţa ethosului şi praxisului militant al Mişcării Legionare sunt insuficiente, în aprecierea autoarei, de a producere o falie decisivă, inclusiv psihologică, între scriitor şi mentorul Cuvântului.
Este adevărat că între Mihail Sebastian şi Nae Ionescu nu se produce ruptura la ultimul nivel, dar ce poate fi această atitudine a intelectualului cu o identitate etnic-culturală mereu interogată, dacă nu altceva decât semnul disperat al recluziunii în credinţa valorii prieteniei, a recunoştinţei şi solidarităţii? Mihail Sebastian, chiar dacă toate punţile intelectuale, politice, ideologice au fost rupte cu „directorul de conştiinţă“ al tinereţii sale, nu-şi putea renega propria genealogie intelectuală, legată de Nae Ionescu şi Cuvântul, unde nu descoperise decât târziu ostilitatea fundamentalistă faţă de alteritatea evreiască, faţă de democraţie, în care falia între asumarea orgolioasă a românităţii ortodoxe era contrapusă de filosoful de palat fragilităţii recunoaşterii altor identităţi, colectivităţi şi umanităţi. Nae Ionescu devia în haosul ideologic al exclusivismului legionar, şi al său propriu, exprimat în conferinţele susţinute din 1934 până la cele din lagărul de la Miercurea Ciuc, din 1938. Mihail Sebastian, la rândul său, se rupea de această derivă conturată încă din anii 1932-1933, dar nu putea abjura de la valorile sale interiorizate, de care se îndepărtaseră toţi prietenii săi, inclusiv Mircea Eliade: respectul pentru alteritate (şi, în cazul său, alteritatea marcată de originea evreiască), dorinţa de a realiza o sinteză imposibilă atunci (în deceniile colectivismului totalitar) între valori civice şi umane care transcend etnicitatea – toleranţa, iubirea, acceptarea greşelii şi a suferinţei proprii drept căi către creaţie şi cunoaştere.
Mihail Sebastian nu aşteaptă prefaţa lui Nae Ionescu la romanul său De două mii de ani pentru a înţelege antisemitismul fundamentalist şi disoluţia spiritului critic al mentorului. Mihail Sebastian nu este un coleg de presă cu Ion Moţa şi Corneliu Zelea Codreanu. Nu face remarci favorabile despre revoluţia naţională în sensul în care era concepută aceasta de ideologii Mişcării (inclusiv Nae Ionescu). Mihail Sebastian nici nu este un admirator emfatic al fascismului italian şi al lui Mussolini. Pentru a surprinde mai exact toate aceste ipostaze ale scrisului lui Sebastian, autoarea ar fi trebuit să înţeleagă mai bine ce a scris acesta, ce era fascismul italian la începutul anilor ’30, cum s-a transformat Cuvântul nu într-un ziar legionar, cât într-unul în care este explicit prezentată şi blamată „violenţa legală“ a guvernului liberal, care s-a exercitat în deplină potenţă şi anarhie împotriva Mişcării Legionare, dar şi a partidelor democratice de opoziţie. Corneliu Zelea Codreanu şi Mişcarea sa nu reprezentau victimele inocente ale represiunii poliţieneşti a statului. Cuvântul nu exprimă numai comandamentele Mişcării, ci, chiar în plină represiune antilegionară, inserează mărturii asupra situaţiei dificile şi a altor partide, inclusiv din spectrul democratic. „Cei care nu votează“ nu sunt aderenţii expliciţi ai Mişcării Legionare, căci Corneliu Zelea Codreanu indicase aderenţilor să-i să sprijine la urne pe Iuliu Maniu şi Alexandru Averescu.
Mihail Sebastian nici nu precizează expresis verbis că aceşti electori (pe care-i chestionase fragmentar) sunt aderenţii Mişcării, ci unii care nu se regăseau în opacitatea partidelor concurente.
Evaluările lui Mihail Sebastian asupra prezentului nu sunt anticipate, aşa cum predicţionează Marta Petreu, de o consecventă contestare a democraţiei, de elogierea gratuită a fascismului, de respingerea europenităţii. Mussolini este conturat destul de neutru, diferit de extazul scriiturii publicistice a lui Emil Cioran de câţiva ani mai târziu, dar în acord cu sprijinul popular italian pentru dictator din „anii consensului“ (Emilio Gentile analizează coerent caracteristicile solidarităţii populare în jurul mitului „Ducelui“ în Fascismo Storia e interpretazione, Edizioni Laterza, 2007). În rest, încă dinainte de 1934, Mihail Sebastian este un critic acid al fascismelor de orice fel. Pentru scriitor, Leon Daudet, unul dintre liderii L’Action Française, dispune de o anumită complexitate sufletească. „Metafizica Acţiunii Franceze“ îi pare mai apropiată, lui Mihail Sebastian, de stadiul de „simplă opinie“, incapabilă de a conferi „spiritualitate actului militant“.
Lipsa rigorilor impuse de un sistem, prevalenţa atitudinilor lirice, adaptarea permanentă a convingerilor la metamorfozele cotidianului împiedicau, pentru Mihail Sebastian, transformarea abordărilor teoretice ale lui Leon Daudet într-o poziţie spirituală şi a politicii extremei drepte franceze „dintr-o tehnică într-o creatoare de cultură“. Ar fi excesiv să-l interpretăm maximalist pe Mihail Sebastian, distorsionând poziţia sa prin afirmaţia că scriitorul român ar fi dorit o politică şi mai radicală a fascismului catolic şi antirepublican al Acţiunii Franceze, iar Mişcarea Legionară ar fi chiar acest model propus grupului antisistemic francez (de văzut articolele lui Mihail Sebastian, Un fals umanist, Cuvântul, nr. 1084, 1 mai 1928; Politică şi literatură, Cuvântul, an IV, nr. 1285, 18 noiembrie 1928, necitate de autoare în bibliografia finală).
Dacă evaluările critice, exacte şi scrise de multe ori în acord cu intenţia prospectării psihologiei populare, nu pot contura suficient (pentru Marta Petreu, care trebuie să fi citit şi articolele citate mai sus), putem introduce în discuţie alte câteva articole necitate de autoare.
Pentru Mihail Sebastian, într-o lume europeană a descompunerii şi eroziunii fundamentelor de civilizaţie, numai Franţa poate constitui, pentru scriitor, modelul democraţiei apusene. „Franţa este statul clasic al burgheziei“, stat care nu se polarizează politic radical, unde „dreapta“ şi „stânga“ reprezintă formule reconciliabile, fără a se manifesta vehemenţa spiritului public, în care stilul politicii interne şi externe este unul al „eleganţei, discuţiilor, lipsei de stridenţă“. Franţa reprezintă „punctul de rezistenţă al unui întreg sistem economic şi politic, capitalismul, respectul tratatelor, ordinea juridică şi cultura burgheză… toate valorile de securitate“. Identificarea cu modelul francez poate fi cea mai evidentă mărturie a adeziunii la etica „omului în sacou“1 disjunsă de cea a „omului cu pistolul şi mitraliera“ (mai mult o metaforă trist parodică a autorului, inchizitorial amendată de Marta Petreu şi considerată şi ea o dovadă a „fascismului“ şi a dependenţei de Nae Ionescu).
Mihail Sebastian nu a fost fascistul „de ultimă oră“ de la Cuvântul (nu este exprimarea Martei Petreu, ci a mea). El nu a mers în pas de marş alături de Mihail Polihroniade, nici de Ion Moţa, C.Z. Codreanu şi nici măcar alături de Nae Ionescu sau Mircea Eliade. Pasul său de marş nu a fost al Mişcării Legionare şi nici al unui fascism generic.
FLORIN MÜLLER
1. De văzut articolele lui Mihail Sebastian: Politică… politică, Cuvântul, an IX, nr. 2806, 15 februarie 1933, Scurt comentariu la criza franceză, Cuvântul, an IX, nr. 3056, 27 octombrie 1933, Evaziunea castanilor, Cuvântul, an IX, nr. 2851, 1 aprilie 1933, O nuanţă greu de formulat, Cuvântul, an IX, nr. 2858, 8 aprilie 1933.
// Marta Petreu,
// Diavolul şi ucenicul său:
Nae Ionescu–Mihail Sebastian
// Editura Polirom, Iaşi, 2009
// pag. 296
