Pe aceeași temă
Festival de film romanesc la New York
Ai spune ca e curata utopie sa te gandesti si cu atat mai mult sa realizezi un festival de film romanesc la New York. Intr-un oras care freamata neistovit zi si noapte, intr-un oras care "produce" zilnic evenimente culturale cat pentru un an la Bucuresti, intr-un oras de la care artistii asteapta afirmarea, e greu sa poti gasi bresa prin care sa te strecori cu ceva nou si atragator, "exportat" din Romania. Insa Corina Suteu, directoarea Institutului Cultural Roman din New York, a gasit rapid calea de acces in labirintul metropolei americane si, coordonand o mica echipa, dar care functioneaza ca "un foc de artificii fara pauza", a impus mai multe evenimente culturale romanesti, intre care Festivalul de Film de la TriBeCa nu este decat unul. Cum, in ce fel, cu cate eforturi si cu ce miza explica in interviul de mai jos chiar Corina Suteu.
Asadar, intre 29 noiembrie-2 decembrie, am participat, gratie ICR Bucuresti, la a doua editie a Festivalului de Film Romanesc, Golden Age, dupa ce prima editie, Talking about a Revolution, a deschis seria in 2006, avandu-i pe afis pe Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Catalin Mitulescu, Radu Muntean. Despre acea prima editie, regretatul Petre Rado scria: "Cred si eu, asemeni multora, ca filmul romanesc se gaseste, dupa multe decenii de meritat anonimat (cu rare exceptii), intr-o faza fertila, prevestitoare de rod bogat". Dar, in acelasi timp, criticul recomanda rabdare pentru ca noul cinema romanesc sa devina un fenomen consolidat, capabil sa impuna o noua scoala. "E nevoie de validare in timp, de o recidiva creatoare care justifica si consfinteste asteptarile." Iata insa ca, de la disparitia sa prematura, cinematograful romanesc a "recidivat", facand un salt ametitor - filmul lui Cristian Mungiu, 4, 3, 2, a obtinut in acest an la Cannes trofeul suprem, Palme d’Or. Si chiar cu aceasta proiectie a inceput Festivalul de la TriBeCa. Selectia a avut in vedere asadar ultimele productii, nelipsind filmul lui Cristian Nemescu, California Dreamin’, premiat la Cannes cu Un Certain Regard, sau ultimul film al lui Nae Caranfil, Restul e tacere (a carui premiera va avea loc la Bucuresti la inceputul anului viitor), dar si filme clasice, cum ar fi Reconstituirea lui Lucian Pintilie si Iacob al lui Mircea Daneliuc.
Prezenta unor critici de film romani si americani (Alex Leo Serban, Mihai Chirilov, Andrei Gorzo, A.O. Scott), a regizorilor (Nae Caranfil), actorilor (Armand Assante, Razvan Vasilescu), producatorilor (Cristian Comeaga), a jurnalistilor a completat in mod profesionist agenda festivalului.
Este 1 decembrie si ne aflam in plin Festival al Filmului Romanesc la New York, a doua editie. Cum se face un eveniment romanesc intr-o metropola de talia New York-ului?
Evenimentul acesta este una dintre manifestarile de mare importanta, care marcheaza tonul general al unui context institutional mai amplu pe care am incercat de doi ani sa il construim pentru ICRNY. Contextul acesta nou presupune si faptul ca avem, cantitativ, bani pentru programe. In acelasi timp, insa, modalitatile de a distribui acesti bani sunt total contraproductive din punct de vedere al instrumentelor legale pe care le avem la dispozitie, pentru ca avem nu numai o legislatie, dar si un mod de organizare a distribuirii banilor care nu face altceva decat sa creeze un handicap major cooperarii internationale.
Cum ati obtinut, de pilda, pentru Festivalul Filmului Romanesc, spatiul de la TriBeCa?
Am intrat in legatura cu directorul de la TriBeCa, Peter Scarlet, care anul trecut a fost in juriul Transilvania International Film Festival. El a fost la Cluj si a fost extrem de incantat de festival si m-a primit cu o cu totul alta deschidere decat daca n-ar fi stiut nimic despre Romania. Mihai Chirilov, directorul Festivalului Transilvania, a venit intr-o prima calatorie anul trecut la New York si am inceput un dialog destul de timid la pornire, dupa care a urmat o parte de negociere in care a intrat talentul de a explica ce si de ce vrei sa faci un asemenea festival. Prima mea intalnire cu Peter Scarlet a mers foarte bine. Am discutat despre cinematografie, despre literatura, despre Franta, deci s-a legat ceva care l-a determinat pe acest om sa obtina pentru noi, anul trecut in luna septembrie, sala TriBeCa pentru inceputul lui decembrie. Aceasta locatie este incarcata de prestigiul Festivalului TriBeCa, al carui fondator, printre altii, este Robert De Niro.
Si asta nu costa?
Noi putem sa platim chirii prin programe, dar a trebuit sa-i determinam pe cei care aveau sala sa ne-o acorde, fara sa fim obligati initial sa platim aconto si, pana la urma, am platit la ultima dintre datele posibile. Exista in administratia publica din toate tarile europene acest tip de procedura, dar la noi ele sunt excesive si prost calibrate intre ele. Daca avem dorinta de a face cooperare internationala, e necesar sa stabilim ce ne trebuie si sa construim un sistem de reglementari adaptat cu spatiile in care intentionam sa fim operativi - de exemplu, diferit pentru Asia, America sau Europa. Si ne trebuie o administratie in cooperare favorabila pentru: mobilitate, posibilitatea de a plati spatii in strainatate, publicitate si tiparituri, burse pentru artisti, plata unor rezidente, organizarea unor spectacole cu minimum de complicatii financiare etc. Noi putem si azi, teoretic, sa facem toate acestea, dar intr-un mod atat de laborios si de complicat, incat suntem nevoiti sa compromitem rezulatul pe care il cautam - eficienta colaborarii. De pilda, cand tiparim in strainatate brosuri, raspunzand unei licitatii care e impusa de Legea achizitiilor publice si care se face in Romania, inseamna sa avem o agentie americana care sa accepte sa se supuna acestei licitatii, tinand cont ca americanii nici macar nu inteleg acele formulare birocratice, fiindca ele sunt complet straine tipului lor de cultura in business. Se consuma o energie disproportionata pentru acea parte tehnica a punerii in practica a proiectelor, care ar trebui sa fie instrument, nu scop in sine. Vorbeam cu Oana Radu, directorul meu adjunct, ca am inceput sa visam despre procedurile scrise ale licitatiilor - sunt convinsa ca li se intampla si altor colegi si asta este un semnal extrem de negativ despre un mod de functionare institutional. Schimbarea legislatiei trebuie facuta imperativ, daca vrem sa nu ne prabusim sub propriul angrenaj de proiecte pe care le lansam. Dar, ca sa se regleze chestiunea asta, trebuie facuta o munca plicticoasa, de lunga durata, de detaliu, de specificitate si nu este adevarat ca nu sunt oameni s-o faca. La ultima intalnire a organizatiilor societatii civile pe cultura si minister, ministerul, ca de obicei, a oferit acea scuza: "daca doriti sa schimbam cutare lege, veniti voi cu niste modele din strainatate, ca noi nu avem modele". Dar o legislatie niciodata nu se face pentru ca altul a facut-o, ci se face in functie de o realitate specifica. Ministerul Culturii si administratia noastra trebuie sa vada care sunt nevoile artistilor si sa gaseasca ei instrumentele adaptate acestor nevoi. Dupa revolutie, a fost momentul acela in care ieseam dintr-o era de propaganda in care totul era centralizat, nimeni printre artisti nu intelegea administratia generala si culturala, de asta ocupandu-se cei cu putere politica, deci administrativa. Si, dintr-o data, artistii au inceput sa-si preia responsabilitatea asta. A fost momentul acela brownian, cand Caramitru a creat si a structurat UNITER, Oroveanu artele vizuale, Sarbu s-a apucat de televiziune si CNC a fost dat regizorilor de film, adica am pus artistii sa se ocupe de ceea ce pana atunci se ocupau administratorii. Si unii au facut-o foarte bine. A fost, la acea vreme, firesc. Exista ideea ca administratorul este de fapt un politruc, un nomenclaturist care stie ceva ascuns, obscur, pe care artistul nu-l stie, iar artistul este la mana acestui administrator. Acum a venit momentul ca, dupa aproape 20 de ani, administratia sa administreze bine, iar artistii sa-si faca treaba bine. Fiindca acum avem o clasa administrativa care a crescut si le cere tot artistilor sau intelectualilor solutiile cele mai bune in administratie.
Filozofia ICR
Tot ce ati facut aici se inscrie intr-o filozofie generala a ICR sau ati alcatuit propria strategie?
New York este un oras in care reusesti in doua categorii de proiecte: cele de nisa, sa zicem tineri dramaturgi, foarte tineri artisti vizuali, cu abordari culturale, artistice originale, necunoscute inca. Acest oras e un soi de consumator fara sat de noutate, de originalitate. Din punctul asta de vedere, am facut anumite alegeri extrem de clare de la inceputul sederii aici. De pilda, sa ii aduc pe foarte tinerii artisti emergenti si cu ei am o sansa sa atrag atentia unor zone de nisa. A doua categorie de lucruri a fost cea care mergea foarte tare pe val, un Perjovschi, un Cristi Puiu sau Saviana Stanescu, care deja erau pe cale de a fi consacrati si trebuiau doar sa aiba un suport suplimentar care sa le permita un alt fel de raportare la tara lor. Mi se pare ca ICR-urile sunt organizatii, agentii guvernamentale care trebuie sa acorde, mai ales pentru o tara cum e Romania, suport acelor artisti a caror stralucire internationala este deja pe cale sa se consolideze. Dupa parerea mea, victoria fundamentala a lui Horia Patapievici, ca presedinte al ICR, este ca a redat unei categorii de artisti din generatiile noi increderea in necesitatea ca statul sa ii sustina. Statul a devenit din nou un stat prietenos si responsabil (fara a cenzura, insa!), in sensul francez, care trebuie sa se implice in chestiunile culturale, pentru ca el are o datorie sociala si o responsabilitate publica. Restul, chestiunile tehnice etc., nu s-au reglat, ele sunt intr-o faza dificila, inca in constructie si participam cu totii la acest efort, in diverse grade.
Sa nu uitam ca a existat o reticenta foarte mare a artistilor de a colabora cu ICR, cu statul.
Exact. Prezenta lui Horia Patapievici la ICR marcheaza un moment de delimitare in care, dintr-o data, reintelegem ca statul este necesar ca un instrument care il acompaniaza pe artistul care a dovedit ca e interesant pe plan international si este pus in valoare. Asta cred ca e o chestiune foarte subtila pe care putina lume o sesizeaza. Practic, marea confruntare astazi, daca privim in cinema, unde e zona cea mai vizibila, este inca intre vechea generatie construita intr-un mod total clientelar, care nu poate iesi din acest mental, si noul grup de artisti, care n-au nevoie de noi, dar noi avem nevoie de ei. Deci, raportul acesta dintre stat, ce reprezinta statul si ce reprezinta artistul ca cetatean si ce reprezinta pentru stat obligatia de a-l sustine pe cetatean mi se pare mie o abordare democratica. Se platesc taxe de catre cetateni, iar cetatenii iti deleaga tie, ca agentie de stat, responsabilitatea de a redistribui taxele pe care ti le-a dat intr-un sens care sa serveasca imaginea cetatenilor tarii tale si tu o faci intr-un mod democratic.
Pe cine vedeti ca ar putea sa se implice si sa modifice nebunia birocratica in care artistul, dar si ICR intra?
Ar putea interveni directorii tuturor institutiilor publice si ai marilor agentii guvernamentale care se ocupa de cultura si care sa se coalizeze cu organizatii ale societatii civile, sa preseze si sa construiasca un lobby credibil si puternic agresiv si sustenabil, durabil, in chestiunea asta. S-ar putea angaja presa, dar intr-o initiativa care sa se ia in serios, o initiativa care este misionara si sacrificiala prin sine. Te angajezi, crezi ca lucrul asta trebuie modificat, nu conteaza ca asta iti va lua timp, energie, nervi, nopti nedormite, dar la capatul ei vei obtine un rezultat de care nu vei beneficia neaparat tu. Oricine ar angaja un asemenea tip de initiativa (si tentative au existat si exista) trebuie sa aiba forta sa o duca pana la capat si sa o construiasca durabil. Ceea ce este dificil, poate imposibil, in contextul romanesc actual.
Dar se intelege problema asta?
Imaginea vietii noastre publice este de o asemenea dezordine si de o asemenea indecenta, o amestecatura de atatea categorii de lucruri puse unele langa altele fara sa aiba legatura intre ele, incat e de inteles ca oamenii au o problema de a obtine perspectiva. Al doilea lucru: ramane un dezinteres pentru chestiunile culturale. Or, in societatea romaneasca, acum, cei mai progresisti sunt artistii, ei sunt singurii care au invatat sa recicleze spatiul totalitar si sa-l transforme in ceva democratic.
Revenind la filozofia ICR, am avut acest cadru, in sensul cel mai larg. De fapt, am avut foarte multa libertate, nu a existat un cadru dirijist si am avut libertatea sa inventez propriul context. Sigur ca au existat niste puncte clare, niste linii directoare. Aceste linii directoare ar trebui acum transformate intr-o strategie. Acest lucru nu s-a intamplat din cauza faptului ca ne-am ingropat in administratie. Presedintia ICR a fost contestata de foarte multa lume, a existat toata istoria asta legata de lipsa de transparenta de dinainte, adica, dupa parerea mea, a existat un soi de obsesionala dorinta de a arata ca nu va mai fi absolut deloc ca inainte si ca totul va fi corect. Ar fi trebuit sa se inteleaga care e dificultatea si sa se spuna: "voi face pana aici pe partea administrativa; in schimb, astea sunt liniile pe care voi merge si astea sunt chestiunile simple pe care le voi rezolva, cel putin intr-un mandat". Cred ca trebuie gandita si dezvoltata de acum incolo o alta abordare, tocmai pentru a nu pierde momentul acestei revolutii de viziune care s-a petrecut, sa nu ajungem sa fim victimele unui succes de inversare de raport. E un succes foarte fragil si el trebuie stabilizat, trebuie pus pe niste picioare administrative care sa functioneze si carora sa li se dea credibilitate si durabilitate.
Cu toate dificultatile administrative, echipa mica pe care o coordonati este intr-o miscare continua.
Lumea zice despre mine ca sunt workaholica, ceea ce este adevarat, iar cu varsta si cu specializarea, asta devine o chestiune din ce in ce mai stresanta pentru cei care lucreaza cu mine. Dar in acelasi timp, eu cred ca ea mi-a dat si satisfactii si mi s-a intamplat foarte des ca oameni cu care am lucrat sa aiba un soi de regret ca nu s-au mai intalnit niciodata cu ceva atat de antrenant. Suntem intr-un context institutional complicat in fiecare dintre ICR-uri. Explicam mai inainte o parte din acest context. La asta se adauga faptul ca pe jumatate din personalul nostru ii recrutam noi prin noua structura, jumatate vine de la MAE, fiind de fapt personal pregatit sa lucreze in misiuni diplomatice, nu in institute culturale. Deci, suntem un soi de organizatie hibrida din toate punctele de vedere, pe care directorul incearca sa o unifice printr-o cultura institutionala armonioasa. In plus, dubla dependenta financiara, de MAE si de ICR, tripleaza cantitatea de munca administrativa si ne da o falsa forma de autonomie. As numi-o autonomia gen patchwork. Dar ma repet, am mai spus asta.
Ce este inclus in viitoarea agenda a ICR New York?
Pana acum am lucrat in sensul aducerii unor artisti, al incurajarii schimburilor, al prezentarii celor care sunt pe val etc. Am uitat sa mentionez un aspect, acela al relatiei privilegiate cu oameni ca Andrei Serban, Norman Manea sau Andrei Codrescu, care sunt categoria de valori consacrate in America. Tot in categoria valori consacrate sunt programele legate de Brancusi sau expozitia DaDA. Adica ai si aceasta categorie de valori pe care incerci sa o pui in scena in program, in asa fel incat ea sa fie, de preferinta, legata de o organizatie americana. Expozitia DaDA a fost legata de MoMA; Academia Itineranta Andrei Serban a fost legat de cariera lui si de experiment si de o relatie cu spatiul american. Anul viitor avem cateva obiective ambitioase in program. Un sezon retrospectiv de film la Lincoln Center, care e prima retrospectiva a filmului romanesc facuta vreodata aici. Suntem in legatura cu Richard Peña, caruia i-am organizat o vizita in Romania. Lucram pentru anul viitor, in legatura cu traducerea literaturii romane, cu Universitatea din Illinois, care colaboreaza cu Dalkey Archives, iar Dalkey Archives doreste sa angajeze cu noi, pentru programul de traduceri, un parteneriat durabil. Pe muzica, in toamna vom avea un eveniment legat de cei trei tineri pianisti care sunt in America, sunt deja cunoscuti aici si sunt extrem de apreciati in cercurile specializate. Vom organiza un concert la Carnegie Hall. E vorba despre Matei Varga, Bogdan Untea si Andrei Licaret, ei alegandu-si piese de tineri compozitori romani pe care sa-i lanseze in spatiul american. Al patrulea sezon priveste teatrul. Intentionam sa colaboram cu un spatiu de teatru din New York pentru punerea in scena a unor piese romanesti, organizat la PS 122, care e unul dintre spatiile experimentale cele mai interesante din New York, un spatiu mic, dar foarte cunoscut si pentru care suntem in discutii cu directorul. De asemenea, vom continua sa sustinem Galeria Plan B, la Armory Show, prilej care va permite organizarea unei rezidente ample dedicate galeristilor romani. Dan Perjovschi va reveni in ianuarie, are o expozitie personala aici la galeria Lombard Fried si intentionam sa lansam, cu acest prilej, un program care se numeste Mentor: o seara la Institut cu un galerist sau un curator roman tanar pe care il va invita si pe care il va prezenta, introducandu-l in spatiul new-yorkez. Vom continua schimburile teatrale prin programul New Drama, vom reface Academia Itineranta Andrei Serban, dar de data asta in cu totul alta configuratie. Iar finalul de an ne va regasi la Festivalul de Film Romanesc, pe care va trebui, cred, sa il imaginam diferit impreuna cu Mihai Chirilov anul viitor, deoarece, cum spuneam, vom avea in primavara o retrospectiva a filmului romanesc la Lincoln Center. E important de stiut ca sezonul de la Lincoln Center are, dupa parerea mea, o alta dimensiune importanta legata de obligatia, pentru Arhiva de Filme din Romania, sa refaca cel putin 10 pelicule. Dupa vizionarile din Romania, in vederea selectiei, directorul de la Lincoln Center mi-a spus ca, daca aceste pelicule nu sunt reconditionate, nu le poate prezenta. Retrospectiva va calatori in turneu prin marile orase americane. Lincoln Center e condus de Richard Peña care e profesor la Columbia si care e si directorul New York Film Festival, o personalitate recunoscuta si respectata in cercurile profesionale americane. Nu in ultimul rand, de acum pana in ianuarie vom continua sa ne ocupam de promovarea filmului lui Cristian Mungiu la Oscar. 4, 3, 2 a avut un succes enorm in America la proiectiile din cadrul Festivalului de la New York si din Festivalul Filmului Romanesc, dar lansarea oficiala in cinematografele americane are loc pe 25 ianuarie.
Promovarea filmului lui Mungiu
Cum s-a implicat ICR New York in promovarea acestui film?
Am o poveste legata de Mungiu si de ICRNY. Anul trecut, indata ce am sosit aici, niste studenti de la Yale au venit sa ne ceara (mie si lui Bogdan Stefanescu, pe atunci director adjunct) posibilitatea de a colabora cu noi pentru Festivalul Filmului Balcanic, iar la incheierea festivalului era programat Occident, filmul lui Mungiu. Eu am vazut filmul, mi-a placut foarte mult si i-am propus lui Mungiu sa vina la New York. El a raspuns foarte gratios acestei invitatii si a fost foarte generos cu studentii. Ca urmare a prezentei lui aici, a discutiilor pe care le-am avut, am programat filmul in Festivalul de Film European de la New York de anul trecut, chiar daca era un film din 2004. Directorul acestui Festival de Film European era tot Richard Peña, care a refuzat initial filmul Occident. Eu am avut insa un soi de feeling ca nu s-a uitat la el si am insistat: "Richard, totusi, uita-te la film". Pana la urma, filmul a intrat in Festivalul de Film European si a avut cei mai multi spectatori. Am legat o relatie cu Cristi Mungiu atunci, in sensul ca mi s-a parut ca este un creator foarte interesant, foarte special. Iar in momentul in care a luat Palme d’Or, a fost o decizie fireasca din partea noastra si o mare bucurie sa stim ca putem acompania efortul de promovare pentru Oscar.
Noi ar trebui de fapt sa avem o agentie specializata de promovare a filmelor romanesti, mai ales acum si mai ales in America. Avem CNC, dar CNC nu are suficient personal ca sa asigure o adevarata promotie in America. Cred in continuare ca e datoria noastra sa acompaniem pe cat putem promotia filmului lui Mungiu. Si vreau sa spun ca, foarte practic vorbind, in America, distribuirea unui film strain, care in plus vine dintr-o tara europeana mica, chiar daca a luat Palme d’Or, nu se bucura de investitii mari. In momentul in care s-a vazut ca ICRNY e gata sa investeasca serios in promovarea filmului, IFC (distribuitorul american al filmului) a decis dintr-o data sa aiba o strategie mult mai ofensiva, au facut mai multe screening-uri, au abordat filmul ca pe un film care are mai multa sustinere decat cea pe care o pot acorda singuri. Consulatul roman de la Los Angeles a organizat dineuri si a participat la proiectiile de la LA, CNC a acordat o subventie de 30.000 de euro pentru promovare (a noastra a ajuns la 60.000 de euro). Aceste investitii sunt, de fapt, cruciale si raportul intre cantitatea investitiei si returul in imagine este total in favoarea noastra. In America doar am mai facut un soi de actiune buldozer care inseamna ca am alocat parte din bugetul nostru, cat am putut de mult, pentru ca ne costa foarte mult promovarea, am cerut suplimentarea la Bucuresti, am reusit sa-i invitam de doua ori pe Ana Maria Marinca si pe Cristi Mungiu, am participat la Festivalul de Film de la Washington si la cel de la Los Angeles al Academiei Americane de Film. E foarte important cand vin actorii sau regizorul, pentru ca atunci presa reactioneaza, creeaza un curent de opinie si cei care conteaza in jurizare citesc ziarele, se uita la televizor. Daca ne gandim la toti colegii mei directori de ICR care au facut si ei, pe masura posibilitatilor (la Londra, Stockholm, Berlin…), aceleasi eforturi financiare pentru sustinere, inseamna ca ICR a condus in felul sau o adevarata campanie in favoarea peliculei 4, 3, 2.
Ne-am angajat in lucrul asta si ne-am angajat in primul rand institutional, cu totii. Personal, cred ca de fapt vocatia ICR asta este. Si aceasta angajare comuna arata ca avem o filozofie comuna. Ceea ce ne lipseste sunt instrumentele cu care sa o punem durabil, eficient si constant in practica.
Interviu realizat de Rodica Palade
