De același autor
După ce Stéphane Courtois a introdus tema lagărelor de muncă şi a celor de concentrare, subliniind că e vorba de un fenomen central al secolului XX, istoricul Ion Varta de la Chişinău a prezentat contextul mai larg al represiunii politice din URSS, reflectate în crearea a sute de mii de lagăre de muncă forţată, arestarea şi condamnarea a milioane de oameni, începând cu Marea Teroare din anii 1937–1938 şi până la evenimentele ce vizează direct populaţia românească, dar nu numai, din teritoriile ocupate în 1940. Bazate pe o cercetare impresionantă în arhive (Ion Varta a publicat, de altfel, tomuri de documente în limba rusă, ce ar merita traduse în română), bilanţurile numerice, evaluarea capetelor de acuzare invocate pentru a justifica această adevărată „instrumentare a morţii“, orchestrată de puterea bolşevică în colaborare cu NKVD, au completat informaţiile prezentate de colega sa din Chişinău, Maria Ţăranu, asupra deportărilor din 1940–1941 şi 1949.
Aceasta a arătat după ce tipic şi cu ce intenţii au acţionat aceste forţe pe teritoriul Basarabiei în perioada creării RSSM şi a unui partid comunist basarabean, a confiscării de către Moscova a patrimoniului natural şi cultural al Basarabiei şi al Bucovinei de Nord, a depopulării şi sovietizării, a refugiului în România a unei părţi a populaţiei. Cercetătoarea nu a uitat nici felul în care aparatul de propagandă a acţionat pentru a induce în eroare populaţia. Inscripţionarea vagoanelor în care erau transportaţi cei deportaţi cu „Plecat de bunăvoie“, cinică şi mincinoasă, aminteşte că ideologia regimurilor comuniste de tip stalinist produce simultan mecansimele represiunii şi pe cele de propagandă menite să o mascheze.
Comunicările colegilor basarabeni ne-au permis să evaluăm gradul de deschidere a arhivelor din Republica Moldova, capacitatea tinerilor istorici de a revizita trecutul recent şi de a se îndepărta de discursul istoriografic controlat de puterea comunistă. Ele ne-au permis să evaluăm deportările din România comunistă în perspectiva mai largă a modelului lor stalinist fabricat pe teritoriul fostei URSS.
Cadrul Şcolii de Vară de la Sighet mi s-a părut ideal pentru a construi o bibliografie şi surse comune pentru cercetătorii din Republica Moldova şi România.
Elena Siupiur, cercetătoare cu experienţă în domeniu şi autoare a unor cărţi substanţiale, a subliniat dezastrul umanitar produs de deplasările forţate din Basarabia, insistând, dincolo de aspectele lor punitive (reeducare şi muncă forţată), asupra schimbării componenţei etnice a zonelor afectate. Pornind de la cazul bunicului său deportat în Siberia, trecut prin mai multe lagăre şi revenit târziu în Basarabia (experienţa unei călătorii pe urmele acestuia, însoţită de un travaliu memorial pe măsura aventurii, a fost relatată într-o recentă carte), a întreprins o documentare amănunţită, aş spune exemplară, asupra deportărilor din 1940–1941.
Mi se pare interesant cazul istoricilor care sunt siliţi să obiectiveze şi să documenteze, trecând prin filtrele disciplinei pe care o practică, o experienţă familială care i-a afectat direct pe ei şi pe familiile lor. Cum e integrată acestui discurs figura martorului şi trauma interiorizată?
În acest cadru de reflecţie şi acţiune s-a situat nu numai conferinţa Elenei Sipiur, ci şi intervenţia bulversantă a ziarsitului Gheorghe Mârzenco. Lista cu membrii familiei sale din satul Tătăreşti (judeţul Chişinău / Lăpuşna) care au avut de suferit de pe urma deportărilor, arestărilor, refugiului, foametei organizate etc., în perioada 1941–1953, numără zeci şi zeci de persoane, provenind din patru generaţii distincte. Impactul asupra publicului a fost pe măsură, pentru că, îndată ce cifrele se concretizează în istorii individuale şi situaţii reale, intervine un factor extrem de important în înţelegerea trecutului: empatia pentru celălalt, punte emoţională necesară pentru a evalua corect din punct de vedere uman şi moral tragediile răsfrânte pe durată lungă asupra familiilor şi comunităţilor, asupra oamenilor şi a putinţei lor de a se împlini în istorie.
În prelungirea şi în relaţie directă cu cele de mai sus, deportărilor de tip stalinist de pe teren românesc le-au fost dedicate la Sighet două secţiuni.
Prima, reprezentată de grupul de timişoreni din care am făcut parte (vorbind despre puterea povestirii orale de a remodela trecutul şi de a-l reînvesti cu sensuri exemplare), s-a referit la deportările din zona de sud-vest a ţării spre Bărăgan, în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951.
Viorel Marineasa, autor împreună cu Daniel Vighi al mai multor cărţi pe această temă, a evocat - într-un frumos eseu - acel moment, aşa cum l-a perceput el în satul Iablaniţa din Banatul copilăriei, sat a cărui gară a servit ca loc de îmbarcare a familiilor ridicate din zona Almăjului.
Miodrag Milin, istoric care a adunat între coperţile unei cărţi publicate împreună cu Liubomir Stepanov mărturii orale ale deportaţilor sârbi, cam în aceeaşi perioadă în care am făcut-o şi eu pentru deportaţii de diverse etnii, din generaţia celor care erau adulţi în 1951*, a explicat complicatele şi tensionatele relaţii ale regimului comunist din România cu Tito şi condiţiile în care acuzaţia de „titoism“ avea să apară ca una incriminatoare, în cazul deportării din 1951. Documente inedite, recent publicate în volum, dezvăluie consecinţele pe termen lung ale evenimentelor din perioada stalinistă asupra comunităţii sârbe din Banat. (Oarecum în ecou a fost comunicarea bine primită a lui Vartan Arachelian privitoare la consecinţele uitărilor impuse şi interiorizate, sub presiunea bolşevizării forţate, asupra comunităţii armene din România.)
O echipă redutabilă de cercetători consacraţi ai domeniului, pe care l-au îmbogăţit cu cărţi fundamentale – e vorba de profesorul clujean Doru Radosav, ce are şi meritul de a fi instituţionalizat istoria orală în România, şi Hannelore Baier, jurnalistă sibiancă, exploratoare neobosită în arhive - a abordat, în altă secţiune, deportările germanilor din România în URSS din ianuarie 1945.
Fidelă şi apreciată participantă la Şcoala de Vară de la Sighet, Anneli Ute Gabanyi (Berlin), specialistă în analiza comparată a sistemelor comuniste din ţările Europei de Est, a completat tabloul acestor evenimente cu prezentarea unui roman inedit al lui Erwin Wittstock, salvat de la distrugere, în ciuda acţiunilor repetate ale Securităţii de a-l face definitiv dispărut.
Despre acţiunile de supraveghere de către Securitate, dar şi despre rezistenţa scriitorilor germani din România au mai fost două intervenţii la Sighet: una a scriitorului Hans Bergel (München) şi alta a scriitorului şi regizorului filmului Scriitori în vizorul Securităţii, Helmuth Frauendorfer. Dedicat scriitorilor de la Aktionsgruppe Banat, filmul merită toate laudele şi poate oricând servi ca punct de plecare într-o dezbatere asupra a ceea ce a însemnat poliţia politică în România.
Aş mai semnala doar două intervenţii care au fost răsplătite de mulţimea întrebărilor puse de tinerii cursanţi: cea a lui Aleksander Hall de la Varşovia asupra rolului Bisericii Catolice în lupta anticomunistă din Polonia şi cea de-a dreptul spectaculoasă a neînfricatului Teodor Mărieş asupra dosarelor Revoluţiei. O istorie care ne-a reamintit în ce măsură practicile şi normele lumii comuniste hibridează încă sistemul democratic românesc de tranziţie.
De la Sighet pleci însă întremat: dialogul vocilor diverse şi bine articulate într-un discurs argumentativ, reflexiv, analitic sau polemic pare a ne scoate încet, încet din impas. Punerea la un loc a memoriei cu istoria, a generaţiilor, a ideilor şi sentimentelor generate de trecut şi prezent pare a deveni posibilă. Sper ca această vocaţie a pluralismului şi deschiderii, a complementarităţii eforturilor celor care se interesează de trecutul recent să rămână amprenta constantă a acestui loc de întâlnire şi reflecţie, ce e în primul rând unul mental.
* Pentru o istorie a memoriei deportărilor în Bărăgan ar fi interesant de comparat mărturiile înregistrate de noi în anii ´90 cu cele realizate şi publicate recent de mai tinerii Aleksandar Stoicovici şi Flavius Furtună cu martori din generaţia următoare, cea a tinerilor şi copiilor deportaţi în 1951 (cf. Dunărea deportaţilor, Mirton, Timişoara, 2011).
Şcoala de Vară de la Sighet a fost organizată, ca în fiecare an, de Fundaţia Academia Civică şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, în asociere şi cu sprijinul Fundaţiei „Konrad Adenauer“, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Ambasada Franţei la Bucureşti şi Institutul Polonez.
Citeste si despre: Muzeul Comunismului, Scoala de Vara de Sighet, victimele deportarilor, deportari in Baragan, deportari in Siberia.