Pe aceeași temă
Ne aflăm în faţa unui prozator cu gust pentru naraţiunea elaborată pe mai multe niveluri, un prozator cultivat şi exersat, ce a tras, în plus, suficiente beneficii de pe urma experienţei „itinerante“ de arheolog. Cu o textură densă, filigranată, romanul respiră prin toţi porii nomadismul lumii globalizate, permanent dislocate, dar cu nostalgia arhaicităţii „naturale“, nefiind tributar – cum s-a observat deja - niciunei tradiţii autohtone. Aş spune totuşi că, dincolo de meritele sale - asupra cărora voi reveni –, Aproape a şaptea parte din lume nu merită nici cet excès d´honneur al lui Marius Chivu, nici cette indignité din comentariul tendenţios al lui Horia Gârbea, în schimb ar fi meritat din plin o nominalizare la Premiile USR pentru debut. Neajunsurile nu provin din faptul că ar sta prost la capitolele „suspans“ şi „dialoguri“ (lasă că acestea nu lipsesc, dar, cu asemenea criterii standard, mulţi prozatori semnificativi de la noi şi de aiurea ar trebui descalificaţi din start). Altele sunt, ca să zic aşa, hibele.
Naraţiunea are pe alocuri burţi (mai ales în partea a doua), unele scene sunt parazitare sau lungite excesiv, altele – inutil obscurizate, prea încărcate stilistic, iar auctorele cedează câteodată unei discursivităţi pretenţios-intelectualizante. Cu asemenea balast, cititorii mai puţin răbdători vor fi, probabil, pierduţi pe drum. O decantare a materiei epice s-ar fi impus, iar Marius Chivu greşeşte când afirmă că stilul lui Cătălin Pavel este superior celui din ficţiunile exotice „înrudite“ ale unor scriitori ca Daniela Zeca sau Cătălin Dorian Florescu; e mai complicat, da, dar nu mai riguros sau mai bine controlat...
Două sunt planurile pe care evoluează protagoniştii: unul, transeuropean, aparţine sârbo-românului Zoran Andreescu, eroul central. Originar din Timişoara, acest fost medic în Africa a devenit, după despărţirea inopinată de iubirea vieţii sale, tuarega Zuleika (mamă a unui copil care ar putea fi şi al lui, dar incertitudinea persistă), prizonierul asumat al unei existenţe vagante, trăite cvasiexclusiv în trenurile ce-l transportă, la întâmplare, prin toată Europa. Din această pseudoviaţă (un fel de anesteziere morală „obţinută“ – material vorbind – prin vânzarea tuturor proprietăţilor şi închirierea locuinţei), Zoran evadează, pe durata câtorva ani buni de călătorii, doar pentru două nopţi: o dată când, împreună cu un galez alcoolizat, încearcă să transporte la un spital din Anglia un bătrân aparent fără semne vitale; a doua oară, când se lasă atras într-o escapadă cu o italiancă bizară, ce se debarasează violent şi inexplicabil de el. În rest, protagonistul – care nu mai e tânăr şi suferă de chinuitoare dureri de coloană – trăieşte într-o permanentă trecere spre nicăieri, înregistrând pasiv schimbarea rapidă a geografiei („trenul era o ţară cu o populaţie în continuă schimbare“). El străbate de fapt o lume fundamental străină, în care contactele fizice sunt aproape inexistente, iar gesturile intime (mersul la toaletă etc.) se transformă în aventuri psihedelice. Ar mai fi de adăugat că, într-una dintre călătoriile sale feroviare, Zoran întâlneşte – fără consecinţe – un personaj cu atributele autorului de pe copertă…
Al doilea mare plan narativ aparţine posibilului fiu al lui Zoran şi al Zuleikăi, preadolescentul Ahar (leu, în limba tuaregă), crescut în preajma unui sit arheologic din Africa de Nord şi supravegheat de celălalt posibil tată al său – administratorul englez Alexander Palfreyman, homme à femmes şi fost soţ al aceleiaşi Zuleika. Părăsit de mamă la doi ani, Ahar se ataşează, de la distanţă, de Zoran, cu care comunică exclusiv prin intermediul laptop-ului: o corespondenţă „formativă“ între două lumi paralele ce se întâlnesc doar în virtualitatea scrierii. Naraţiunea la persoana a III-a se răstoarnă periodic în naraţiunile e-mail-istice la persoana întâi, căpătând în câteva rânduri un aspect dramatizat, dialogal. Cât priveşte „a şaptea parte din lume“, ea e reprezentată, în cazul lui Zoran, de singura zi din săptămână când comunică prin e-mail cu Ahar, iar pentru copil semnificaţia ei nu e temporală, ci spaţială (ponderea continentului african în ansamblul suprafeţei terestre e de o şeptime). Un fel de semn diseminat al destinului: „Era în acelaşi timp a-şaptea-parte-din-lume (sau aproape, deoarece erau duminici în care nu primea nici un mesaj), a şaptea parte din zilele şi întâmplările lumii (…) (singura pe care Zoran o mai putea realmente trăi), dar şi (…) un teritoriu necunoscut, adăugat lumii ca o curte exterioară cu vatră de cioburi la Wallili, ca un patio în Toledoul lui El Greco, un fel de spatele blocului mizerabil şi crepuscular în Militari, o anexă târzie, care nu comunică cu restul, dar asigură nevoile vitale ale unei comunităţi moarte“.
Permanentul balans între cele două planuri conferă romanului relief. Rătăcirile transeuropene ale ex-timişoreanului, cu mediile cosmopolite străbătute şi întâlnirile întâmplătoare, povestea lui tensionată de dragoste cu tânăra tuaregă (împreună cu care evadează sporadic din Sahara, la Stockholm), iniţierile succesive ale ciudatului Ahar, apropierea lui de localnica Awa (mai mare decât el cu câţiva ani, dar deja trecută prin patul lui Alexander), atmosfera hibridă, colcăitoare a Africii maghrebiene, straniile istorioare magice, premonitorii pe care şi le spun cei doi adolescenţi africani şi probabila dispariţie a Awei într-un accident stupid în deşert se numără printre reuşitele narative ale unei cărţi în paginile căreia răzbat ecourile exotismului elegant al lui Le Clézio, fantasmele postcoloniale ale lui Tahar Ben Jelloun şi lirismul visător al prozatorilor sud-americani. Mai puţin reuşite sunt secvenţele în care Zoran întâlneşte în tren tot felul de compatrioţi pitoreşti sau, revenit în ţară, reia legătura cu vechi prieteni, înainte ca un accident de coloană, precedat de un telefon inopinat al Zuleikăi, să-l scoată de pe orbită (între timp, Ahar se decide să-l viziteze pentru prima dată, nu vom şti niciodată cu ce rezultat…). Nici e-mail-urile în franceză trimise de Ahar nu sunt creditabile stilistic – mai curând nişte reconstrucţii fantasmatice. Sugestia unei mai bune cunoaşteri „în orb“, de la distanţă, a vieţii „fiului“ (ficţionalizat, redus la propriile texte, interpretat) de către „tată“ e în schimb o probă de subtilitate a acestui prozator reflexiv care ştie să lucreze pe spaţii mici, într-o scriitură cu rezonanţe multiple, reverberaţii poetice şi observaţii infinitezimale, dar care, din păcate, riscă să se piardă-n propriile-i alambicuri stilistice, neştiind întotdeauna unde să se oprească. Totuşi, finalul, cu un Zoran incapabil să mai răspundă scrisorii celui aflat în drum spre el („…Ahar nu ştia că pe Zoran îl găsiseră deja doi turci care făceau curat în trenuri, la capătul unei linii din Brandenburg, singur într-un tren retras şi paralizat de la brâu în jos, de la vertebra şapte mai precis“), e inspirat şi se înscrie în logica internă a neîntâlnirilor anterioare. Important e faptul că inclusiv neajunsurile semnalate ale romanului – remediabile în perspectivă – se află la un nivel greu accesibil altor debutanţi, iar Cătălin Pavel are substanţa şi înzestrările scripturale necesare pentru a se impune, dacă va persevera, în proza românească a erei globale. //
// CĂTĂLIN PAVEL
// Aproape a şaptea parte
din lume
// Editura Humanitas
// Bucureşti, 2010.
