Pe aceeași temă
Între timp, „douămiismul“ a împins spre margine, în bătălia lui cu optzecismul canonic, intertextualismele ironico-parodice venite pe filiera Cenaclului de Luni, aripa Aer cu diamante. Numai că, în pofida acestor ingrediente, ar fi un nonsens să-l taxezi drept epigon cărtărescian; e drept, Gherguţ a fost cândva comparat şi cu Topârceanu pentru că, nu-i aşa, amândoi sunt parodişti virtuozi şi cu haz... Fără a ignora tangenţele cu poezia lui Florin Iaru sau Ion Stratan, am putea invoca, la rigoare, o întreagă tradiţie a comicului absurd şi deriziv, de la Urmuz şi Tzara, trecând prin prima fază a teatrului ionescian, poezia metalingvistică a lui Nichita Stănescu, experimentele lui MHS, până la Jucăria mortului a ieşeanului Constantin Acosmei, dar şi filonul underground, hip hop & grafitti, desenele animate cu Beavis & Butt-Head ş.a.m.d. Dincolo însă de orice „vecinătăţi“ culte sau pop, Gherguţ rămâne un poet inconfundabil, cu o poetică aşijderea. Îmbibat de filosofia limbajului cu care se joacă vertiginos, fostul masterand în lingvistică teoretică se insolitează frapant printre contemporanii săi ca unul dintre ultimii poeţi de limbaj – de limbaj „rezidual“, e adevărat, dar prelucrat hi-tech, un limbaj ludico-anarhic în care „dejecţiile“ culturii înalte şi ale culturii juvenile a străzii sunt reciclate cu umor – uneori negru sau maro – şi o cruzime masochistă pe măsură.
Cu cele peste 140 de pagini ale sale, Orice. Uverturi şi reziduuri compensează, nu doar cantitativ, îndelungata absenţă competiţională a autorului, asumându-şi două riscuri importante: confruntarea cu susţinătorii „noului val“ douămiist şi manierizarea pe care vârsta matură o aduce cu sine, având în vedere „puştismele“ ce au definit până acum ID-ul poetic al lui Gherguţ. Ar fi însă simplist şi irelevant să-l evaluăm cu ocaua poeticilor generaţioniste, cu atât mai mult cu cât, prin anii ´90, şi suporterii „nouăzecismului“ aveau dificultăţi similare în a-l anexa... Să avem oare de-a face, în acest caz, cu reziduurile postmodernismului lunedist? Întrebarea nu-i cu totul lipsită de sens... Oricum, e clar că nu întâlnim aici nici biografism livresc standard, nici textualizări pedante made in anii ´80. Gherguţ se joacă, impenitent, cu energia semantică a limbajelor canonice sau plebee până când trash-ul lor devine metafizic de-a dreptul, iar bloomienele anxietăţi ale influenţei devin demenţă pură. Pentru acest antierou antiliric, infantilismul pare a reprezenta însăşi energia nucleară a poeziei, sursa ei romantică execrată spre a fi salvată – paradoxal – prin ridiculizare – vezi numărul mare al parodiilor scatologice după Eminescu şi debitorii săi canonici, incluzând chiar remake-uri ale unor parodii mai vechi: „organe genitale/printre stele/sunt ale tale/şi ale mele//pulsând agale/printre astre/pe cerul moale/sunt ale noastre“ (O.G.), „...nu mă lăsaţi să mor aici/nici la marginea la vreo mare//nu mă interesează să dispar câtă vreme (...) cine dispare/nu dă dovadă de vreo valoare//marea face pleosc, musca face plici/mă culc, dimineaţă tre`s-ajung la serviciu“, (şlagăr în rătăcire) –, cu precizarea că recuperările, recondiţionările şi refolosirile acestor materii sunt intens personalizate, trăite până la ultimul fonem. Există, la acest poet încărcat de subversiunea comică, underground a liceenilor din anii ´80, o veche manie a poemului-test (şi text) grilă, cu variante marcate probabilistic prin a), b), c), a`) etc., sugerând mecanizarea instrumentală a limbajului şi a existenţei. Combinatorica abracadabrantă, reciclarea stupidităţii, a idioţiei, a nonsensului, a trogloditismului artistic chiar, indică o afinitate cu suprarealiştii, dar Gherguţ e, în mod esenţial, un spirit Dada şi un kynic, în linia anticului Diogene din Sinope. Într-o scurtă prezentare de pe coperta a patra, T.O. Bobe îi caracterizează, nu fără îndreptăţire, versurile ca „punk ontologic şi hip hop metafizic“.
Prima parte a volumului întoarce pe toate feţele o atitudine antiproductivă (i.e. parazită, „iresponsabilă“, antisocială...) în care viaţa contemplativă apare asumată - iremediabil dezabuzat şi sfidător - ca formă a lenei, a neputinţei, a inutilităţii, la limită a deşertăciunii, generând o poezie nu doar metalingvistică, ci şi para(onto)logică (era să scriu, contaminându-mă, „paradontologică“!), patafizică şi metaexistenţială: „...- de extincţie mi-e groază un pic mai puţin decât mi-e groază de muncă//a face decât a nu fi mă-nspăimântă ceva mai tare//producţia, serviciile-mi iscă mai degrabă oroare (decât că se moare)//nu cine ştie ce/de copilărie că mi-e – dar viaţa activă/are pentru mine un iz izbitor, o aromă, ceva de colivă/un iz izbitor, o aromă, ceva de colivă...“ (munci, zile, neplăceri). O poezie „filosofică“ de-a binelea, mimând aforismul şi tratatul wittgensteinian, cochetând cu ontologia: „nu ştiu dacă mă-ndoiesc, deci nu ştiu dacă gândesc, deci nu ştiu/dacă sunt/eu nu ştiu (...) n-am nici un dubiu fără să mă îndoiesc că îl am/că realmente îl am. Recursivitate până la moarte şi mai departe,/în carte scrie că scrie-n carte“ (dubii dubii, dubii); sau frizând, parşiv, jocul de-a ideologia anarhistă, de uz strict personal: „proprietatea e furăciune/producţia, spurcăciune/consumul însă dulce e, minune//consumul însă-i dulce, e-o minune/lăsaţi deci omu-n pace să consume/ (alcool servicii proaste glume) – Consum ergo sum (zicale & sechele – sequel)“. Aceasta ar fi, deja, o „noutate“ semnificativă în raport cu poezia „vechiului Gherguţ“. O altă noutate ar fi prezenţa unui spaţiu obsedant al captivităţii fizice: camera goală a tuturor latenţelor şi posibilităţilor, „name it «camera lui Gherguţ» sau «camera raţiunii»“. Fobia maturităţii indică, evident, teama de unidimensionalizare şi previzibilitate, de pierdere a libertăţii înţelese ca virtualitate nelimitată, iar versurile – imprevizibile – indică la rândul lor o mobilizare generală contra acestui pericol.
Interesant e că din asceza cogitativă, implozivă şi explozivă a „reziduurilor“ existenţei şi a limbajelor epuizate rezultă, ca-n joacă, un lirism straniu, într-un discurs „cuantic“ descompus până la particulele elementare şi recompus pe calapodul unei lumi consumiste dejecţionale, rebutate, ieşite din ţâţâni, în care burlescul alunecă în angoasant şi morbid, hipersofisticarea experimentală şi intertextualistă e haioasă şi cool, iar mimarea stupidităţii extreme are un IQ foarte ridicat. Scurtcircuitele semantice produc adeseori descărcări electrice, eliberând, sclipitor, energiile fluidului poetic („odată am auzit cum entropia şterge trecerile de pietoni“). Sigur, nimic din ce e experimentalist sau postmodern nu-i e străin poeziei lui Gherguţ. Abundă titlurile-valiză şi subtitlurile deconstructive, calambur(l)eşti – (oroare, oroare muncii), poco reciclabile, (copro-ducţii), preperipatetică pararomanţă, şlagăre în drevenire, (nestemate dejectate)... –, didascaliile, notele de subsol etc. Poemele seriale, esenţializate minimalist, alternează cu cele amplu desfăşurate, într-un malaxor mintal din care nimic nu mai iese întreg, nici... România („...omenirea se desparte de trecut/râzând scremut//lumea fără România ar fi/ca un păstrăv fără puncte portocalii/ca mine dacă nu scriam poezii“ – Lumea fără România). Nu avem de-a face însă cu exerciţii textuale gratuite; „năzdrăvăniile“ îşi arată, mereu, reversul întunecat, minat de obsesia morţii şi a lipsei de sens, lăsând cititorul în offside (cum scrie Simona Sora) iar „elucubraţiile“ antrenează în fluxul lor şi secvenţe mai narative, biografice, cu tentă distopică, SF sau de basm psihedelic, toate savuroase. Deşi rămasă în fond aceeaşi, faţă de anii ´90 poezia maturului Gherguţ aduce un important spor de complexitate şi dramatism interior.
Aleatorist, permutabil, în răspăr cu mainstream-ul autohton - ceea ce poate fi după unii o mare calitate, după alţii un handicap -, Orice... este come back-ul excelent al unui poet neobişnuit. //
// SORIN GHERGUŢ
// Orice. Uverturi &
reziduuri
// Editura Pandora M,
Colecţia „Cercul
Poeţilor Apăruţi“
// Bucureşti, 144 p.
