Pe aceeași temă
Magnitudinea prefacerilor care au loc astăzi amintesc de finalul Războiului Rece, de perioada „Războiului Stelelor“, când generalii sovietici au fost printre primii care au înţeles că au pierdut competiţia militară. Este SUA astăzi în aceeaşi situaţie?
În 2009, deficitul SUA a atins cifra record de 1.400 de miliarde de dolari. În 2010, ar putea urca până la 1.600 de miliarde. Factura imensă care ameninţă sănătatea fiscală a Americii pe termen lung se datorează, în principal, recentelor pachete de salvare a diverselor industrii aflate în pragul falimentului, dar şi ambiţiosului proiect al Administraţiei Obama, de universalizare a asigurărilor medicale.
Mai devreme sau mai târziu, Casa Albă va trebui să opteze: fie să-şi restructureze drastic angajamentele de securitate globale, fie să reducă drepturile sociale asumate de către stat (şi care astăzi reprezintă aproximativ 14,6% din PIB). Probabil că orice politician, care are de ales între securitatea economică a electorului american şi menţinerea unor mult prea costisitoare angajamente externe, va alege diminuarea celor din urmă. La acest moment, bugetul apărării a ajuns la 4,8% din PIB, dintre care 20% acoperă costurile operaţionale ale campaniilor din Irak şi Afganistan. Nu este exclus, aşadar, ca prima victimă a tăierilor sa fie prezenţa americană în Europa şi în alte regiuni ale lumii. De-altfel, în America, este tot mai influent un grup care pledează pentru retragerea SUA din NATO, pe motiv că „europenii zilelor noastre sunt întru totul capabili să găsească modalităţile de apărare necesare pentru a contrabalansa o ameninţare estică. De ce să nu garanteze cetăţenii Franţei şi Germaniei pentru integritatea teritorială a Poloniei şi Lituaniei?“(1), se întreabă profesorul Andrew Bacevich, una dintre vocile cele mai reprezentative ale noului curent de opinie. De cealaltă parte sunt cei care fac o paralelă istorică cu declinul elegant al Imperiului Britanic, început spre sfârşitul secolului XIX, şi care văd în acesta o reţetă demnă de urmat pentru America de astăzi.
Atunci, britanicii se confruntau, practic, cu aceeaşi maladie structurală masivă: deficite fiscale uriaşe generate de angajamentele de securitate ale unui imperiu supraextins, care deveniseră imposibil de susţinut din punct de vedere economic. În acele condiţii, britanicii au trebuit să-şi modifice perspectiva de înţelegere a echilibrului global. Sosise momentul puterilor emergente.
Japonia, Germania, Statele Unite se aflau în plină ascensiune. Londra a înţeles repede că nu poate să domine simultan toate aceste regiuni. Soluţia? O formă de devoluţie şi de „outsourcing regional“ prin crearea de alianţe şi reconcilieri tactice (cu Japonia, cu Franţa şi cu SUA), în încercarea de a modera impulsurile revizioniste ale ameninţării principale (2).
Între timp, o „minunată lume nouă“ pare să se contureze la orizont. Dacă în 1932, romanul lui Aldous Huxley anticipa ascensiunea utopiilor totalitare, astăzi, celebra sa sintagmă poate fi foarte bine învestită cu semnificaţie geopolitică pentru a descrie o lume remodelată de tendinţe fără precedent. A devenit aproape un truism să spunem că suntem în plină tranziţie de la o lume unipolară la una multipolară. O recunosc explicit mai toate doctrinele strategice importante ale momentului: ne aflăm în faţa unui declin al influenţei euroatlantice, dar asistăm simultan la ridicarea puterilor emergente. Probabil cea mai alarmantă tendinţă pare să se afirme în Pacific, unde ascensiunea Chinei anunţă răsturnări dramatice ale echilibrului de putere.
Uităm adesea cât de interconectată a devenit economia globală. Avioanele, navele maritime, telefonia mobilă, până şi autoturismele cu GPS depind enorm de o tot mai sofisticată reţea de sateliţi. Totodată, Internetul este un mijloc vital fără de care comunicarea şi comerţul global pur şi simplu sunt de negândit. Marea, aerul, spaţiul terestru şi cel virtual sunt „bunuri“ pe care le folosim şi le accesăm cu toţii - indivizi, corporaţii, state. Într-o reprezentare simbolică, acestea sunt pur şi simplu „arterele“ care asigură „circulaţia“ economiei globale. În limbajul comunităţii internaţionale, ele sunt „bunuri comune globale“.
În secolul XIX, Alfred Thayer Mahan vedea marea ca fiind „o imensă autostradă, un larg spaţiu comun“, care pune în mişcare comerţul global. Atunci, dar mai ales astăzi, o condiţie esenţială trebuie asigurată: libertatea de mişcare în acele zone vitale considerate a fi autostrăzile economiei globale. De la războaiele napoleoniene şi până la primul război mondial, garantul bunurilor comune globale a fost Pax Britannica, iar după 1945 Pax Americana. Însă fundamentele militare ale acesteia din urmă se erodează în fiecare zi. În ultimele decenii, avantajul tehnologic covârşitor a permis SUA să fie singura putere expediţionară globală. Portavionele americane nu aveau rival. Imperiul său militar avea „filiale“ în toată lumea, oferind garanţii de securitate mai peste tot: în Europa, Orientul Mijlociu, Extremul Orient. Dar astăzi, intrăm într-o eră în care „proiectarea puterii în zonele de interes strategic devine tot mai dificilă“, crede Andrew Krepinevich, un influent strateg contemporan (3).
Statele emergente, mai ales China, se află în plină cursă de dezvoltare a unor tehnologii a căror unică raţiune strategică este aceea de a anula avantajul covârşitor deţinut de SUA în Pacific. Este clasica filosofie a lui David, care încearcă să speculeze o situaţie asimetrică prin identificarea vulnerabilităţilor lui Goliat. Astăzi, portavioanele, simbolul total al puterii americane, devin tot mai mult un călcâi al lui Ahile. Sunt tot mai vulnerabile în faţa a ceea ce specialiştii numesc capacităţile antiacces ale Chinei, forţe configurate să neutralizeze potenţialul operaţional al bazelor americane din Pacific: Okinawa şi Guam. Imaginaţi-vă o imensă ploaie de rachete balistice convenţionale care se îndreaptă fie spre aceşti centri nervoşi ai prezenţei americane din Pacific, fie spre sistemul său oftalmologic - sateliţii care deservesc aceste baze. Efectul? Nu doar paralizarea, ci chiar orbirea temporară a lui Goliat.
În timp, toate aceste tendinţe pot schimba decisiv balanţa de putere din Asia în favoarea Beijingului, ceea ce ar putea încuraja China să adopte un comportament tot mai agresiv, mai ales faţă de Taiwan. “Întrebarea este care sunt intenţiile Chinei? Capacităţile sale anticces pot fi folosite atât pentru conservarea deschiderii bunurilor comune globale, cât şi pentru a bloca accesul SUA la acestea”, ne-a declarat Abraham Denmark, expert în politici de apărare la Center for a New American Security în Washington. Într-un fel, avertizează voci din Pentagon (4), magnitudinea prefacerilor care au loc astăzi amintesc de finalul Războiului Rece, de perioada lui Reagan şi de programul „Războiul Stelelor”, când generalii sovietici au fost printre primii care au înţeles ca au pierdut competiţia militară cu Statele Unite.
Tendinţele regionale din Pacific semnalează că, într-o zi, libertatea de mişcare asociată bunurilor comune globale ar putea să nu mai fie un dat natural. Proliferarea la scară globală a tehnologiilor „antiacces“ înseamnă că tot mai mulţi actori vor deţine puterea de a limita sau constrânge libertatea de circulaţie în zone cheie. Să ne imaginăm astfel de arme în mâinile Hezbollahului sau Iranului. În acel moment, ceea ce se întâmplă în largul coastelor somaleze (piraţii care ameninţă traficul comercial din Golful Aden) s-ar putea reproduce în strâmtoarea Hormuz, oferind Teheranului o imensă capacitate de şantaj asupra unui punct de tranzit cheie al economiei globale şi posibilitatea de a anexa, de facto, Golful Persic. Pe fond, „navigăm în apele tulburi ale unei tranziţii sistemice. Ne aflăm în faţa unor reaşezări fundamentale. Istoria ne arată că aceste momente sunt marcate de o instabilitate profundă. Un creator de ordine, interesat de longevitatea si stabilitatea statu-quoului, SUA trebuie să rămână un furnizor de bunuri publice de natură geopolitică. SUA au responsabilitatea de a nu-şi reduce cheltuielile militare de o manieră care să transmită puterilor oportuniste semnalul că pot să-şi reordoneze propriile regiuni. Nu trebuie să permitem războaielor periferice (Afganistan) să ne distragă atenţia de la potenţialitatea conflictului în centrul politicii globale”, ne avertizează Wess Mitchell, preşedintele CEPA, un influent think-tank din Washington.
În declin, dezechilibrată fiscal, cu angajamente supraextinse, America nu îşi mai permite să fie garantul unic al libertăţii bunurilor comune globale. „Pur şi simplu suntem faliţi“, crede John Hulsman, un cunoscut expert în probleme euroatlantice. Soluţia o reprezintă, aşadar, aliaţii. Dar oare este Europa pregătită să-şi asume această responsabilitate, alături de SUA? O analiză la rece ne arată însă un adevăr incomod: potenţialul expediţionar al Europei rămâne de-a dreptul ridicol. Totuşi, sunt unii politicieni europeni care par să înţeleagă pericolul acestor transformări globale pentru securitatea continentului: „O ţară precum Germania, care se bazează masiv pe comerţul internaţional, trebuie să ştie că, uneori, pentru a ne apăra interesele, ca spre exemplu conservarea libertăţii rutelor comerciale, sunt necesare intervenţii militare rapide“, declara, la începutul lui iunie, preşedintele Germaniei, Horst Kohler. Instantaneu, declaraţiile sale publice au declanşat un tsunami politic finalizat cu demisia sa.
=========================================================
Note:
(1) Andrew Bacevich, “Let Europe be Europe-Why the US must withdraw from NATO”, Foreign Policy, March/April 2010
(2) Printre cei care propun o astfel de alternativă se află Andrew Krepinevich, “National Security Strategy in an Era of Growing Challenges and Resource Constraints”, Center for Strategic and Budgetary Assessments, June 2010, pp 8-9; Anatol Lieven & John Hulsman în cartea lor, “Ethical Realism-a vision for Americas Role in the world”, Pantheon Books, New York, 2006, pp 87-119.
(3) Andrew Krepinevich, “The Pentagons Wasting Assets-The Eroding Foundations of American Power”, Foreign Affairs, July/August 2009, p.22
(4) Shawn Brimley, “Promoting Security in Common Domains”, Washington Quarterly, July 2010, pp. 119-120.
