Uniunea Europeana in regim de avarie

Dupa summit-ul de la Bruxelles de saptamana trecuta, proiectul Europei unite a iesit chiar mai sifonat decat intrase. Departe de a oferi formule de depasire a impasului dupa esecul referendumurilor din Franta si Olanda, cel mai inalt for politic comunitar, Consiliul European, nu a facut decat sa oficializeze o noua criza, lasand in suspensie chestiunea aprobarii bugetului UE pentru perioada 2007-2013, dupa o incrancenata confruntare franco-britanica.
De fapt, Uniunea parcurge simultan trei crize. Una e cea generata de respingerea Constitutiei Europene. A doua e cea pe care o traverseaza in prezent moneda euro si e strans legata de prima. Devine tot mai greu sa gestionezi eficient o moneda unica intr-un spatiu cu integrare politica limitata, populat cu economii foarte diferite ca ritm de crestere sau deficit bugetar. In timp ce Banca Centrala Europeana a pastrat constant nivelul dobanzii de referinta din iunie 2003 pana astazi, cea a Statelor Unite l-a modificat de atunci de noua ori, iar cea a Marii Britanii de sase ori. In fine, ultima criza e cea legata de maniera de alcatuire a bugetului comunitar, a carui filosofie nu are in prezent nimic in comun cu acuta nevoie de stimulare a competitivitatii in spatiul european, ci exprima nevoia de a gasi solutii pentru a multumi categorii active social, precum fermierii francezi.
Cine e de vina ? Depinde pe cine intrebi. Daca discutiile legate de buget ar fi fost oricum tensionate, presedintele Frantei a dat lovitura de gratie summit-ului, punand pe masa problema rabatului financiar de care beneficiaza britanicii. Initiativa sa pare sa nu fie nimic altceva decat o diversiune politica menita sa scoata din centrul atentiei umilitorul “Nu” livrat de electoratul francez la referendumul pentru noua Constitutie Europeana. Aceasta tactica, care i-a permis lui Chirac sa diabolizeze Marea Britanie, al carui comportament l-a taxat drept unul “patetic si tragic” si evident antieuropean, urmeaza intr-un fel aceeasi logica aflata in spatele virulentei retorici antiamericane montate inaintea declansarii razboiului din Irak.
De partea cealalta, Londra declara ca e dispusa sa renunte la rabatul financiar, dar doreste in schimb ca o parte a alocarilor bugetare ale Uniunii pentru subventii agricole sa fie redirectionate catre cercetare si educatie, pentru a face economia continentului mai competitiva. Jack Straw considera “bizar” faptul ca unii lideri din UE pot spune ca subventiile agricole reprezinta “viitorul Europei”, o referire indirecta la o afirmatie anterioara a lui Jacques Chirac. Der Taggesspiegel de la Berlin, care vede lucrurile in aceeasi maniera, noteaza caustic: “Daca avem in vedere stagnarea cronica prin care trec tarile lor, pare curios faptul ca Schroeder si Chirac cred ca stiu exact ceea ce e bine pentru Europa; pana acum Blair a dovedit din plin ca se pricepe mai bine la economie ca oponentii sai”.
Numai ca un astfel de pas nu e o simpla decizie tehnica. Pentru ca e pusa in discutie chiar primordialitatea principiului solidaritatii, care sta la baza ideii de a aloca 40% din resursele bugetare fermierilor din UE. Ajungem astfel in punctul in care intra in competitie viziuni profund diferite privind viitorul constructiei europene. Pentru ca Tony Blair are indoieli ca filosofia care sta in spatele proiectului UE, in cea mai mare parte de inspiratie franceza, este raspunsul corect la provocarile carora vechiul continent trebuie sa le faca fata in prezent. Cu alte cuvinte, premierul britanic propune cautarea unei alte formule de a gandi cooperarea in spatiul comunitar.
Din acest punct de vedere, el pare sa fie in consonanta cu majoritatea europenilor, care nu doresc in prezent nici mai multa integrare si nici mai multa extindere. Dupa cum plastic se exprima cotidianul danez Ekstra Bladet, “ei nu vor sa sparga 25 de oua pentru a gati o mare omleta europeana”. In vremuri prospere, oamenii au permis elitelor sa gestioneze exclusiv de la varf procesul constructiei europene. Altfel, aceasta complexa constructie institutionala nici nu ar fi fost probabil posibila. Numai ca planurile ambitioase de adancire a integrarii politice si de extindere ambitioasa s-au suprapus peste o perioada prelungita de declin economic in Europa Occidentala. In plus, politicienii occidentali par tot mai inclinati sa puna in carca Bruxelles-ului responsabilitatea pentru dificultatile structurale prin care trec de fapt multe dintre statele membre.
Dupa respingerea Constitutiei Europene s-a vorbit mult, dar aproape mecanic de rezolvarea deficitului democrat la nivelul Bruxelles-ului. Dar de unde stim ca acest lucru chiar este posibil? Cine poate crede in mod serios ca europarlamentari din Grecia s-ar putea conecta in vreun fel la interesele suedezilor? Discrepantele majore de populatie intre tarile mici si cele mari ridica obstacole aproape insurmontabile in planul reprezentarii politice la nivelul UE, intr-un spatiu politic si cultural atat de diferit. De aceea, majoritatea europenilor nu vor pur si simplu sa mai transfere decizii importante la Bruxelles din mana politicienilor locali, pe care ii pot controla direct prin alegeri. De aceea si sunt impotriva Constitutiei Europene, care exact asta evoca.
Din punct de vedere institutional, Uniunea Europeana poate functiona in continuare, chiar si in conditiile actuale. Chiar si cu 25 sau cu 27 de membri. Va fi insa doar o functionare in regim de avarie. In perioada urmatoare, gestionarea crizelor interne va domina in mod nefericit agenda europeana, impingand in plan secund alte chestiuni esentiale. Cum ar fi cautarea unei strategii viabile de crestere a competitivitatii economice pentru zona euro. Sau continuarea extinderii in Balcani pentru stabilizarea unei situatii doar aparent calme. Dupa cum nici Ucraina nu e deloc un teritoriu pe deplin castigat pentru democratie. Ce sa mai vorbim de capacitatea Uniunii Europene de a-si indeplini rolul de actor global in abordarea luptei impotriva terorismului, promovarea procesului de pace in Orientul Mijlociu sau in derularea negocierilor legate de comertul international, bulversat de impactul aparitiei in prim-plan a Chinei si Indiei. Dupa cum nota amar cotidianul The Guardian: “Uniunea Europeana s-a dovedit a fi o organizatie slaba. Arareori a avut atata nevoie de un sens clar al directiei. Arareori a dus atata lipsa de unul... “.
Actuala criza poate crea insa si oportunitati: o redefinire a proiectului european in termeni mai pragmatici, in acord cu realitatile unei lumi in profunda schimbare. Multi spera ca sub bagheta lui Tony Blair presedintia britanica va fi in stare sa promoveze in lunile care vor urma exact acest tip de dezbatere esentiala.