Vedetele romane si apriga lupta pentru europenizare

Lumea buna din Romania, minoritatea bran­sata la curentele people din lume, a in­­ceput sa moara de dragul cuvantului pro­iect. Este unul dintre numeroasele cu­vin­te care au ajuns la moda, un cuvant trendy. Vom incerca sa analizam motivatii­le care stau in spatele intrebuintarii in ex­ces a aces­tui cuvant de catre oamenii care do­mi­na mediatic spatiul informatio­nal roma­nesc. Incepem cu o remarca: sutele de vedete ale Valahiei au inceput, de ceva vre­me, sa nu mai faca in mod concret ceva anume, ci sa fie implicate in diverse proiecte, de la cele muzicale sau tele­vi­zuale (aparitii de doi lei la diverse emi­siuni, prezentarea altora etc.), preluarea unor rubrici la diverse ziare si reviste ale acestei lumi ermetice, dar si bezmetice, ar­ticole repejor stranse in volume foarte vandabile, pana la proiectele umanitare. Evident, acestea din urma sunt pre­ferate de catre vedetele romane, caci ele, de obicei, vin ca o implinire pro­fe­sionala, con­sacra o intreaga cariera de vedetism ieftin, dar, trebuie sa o recu­noas­tem, foar­te perseverent. Este para­do­xal ca pro­iec­tele umanitare in care se im­plica aceste mari personalitati ale po­po­ru­lui roman, in general, nu sensibilizeaza pe nimeni si, pentru a fi sinceri, trebuie sa re­cunoastem ca nu acesta este scopul proiectelor uma­nitare in cauza. Scopul lor este acela de a o promova pe vedeta in diverse ipostaze lacrimogene, prin oferi­rea dovezii marii mase de gospodine, pen­sionarilor fidelizati sau adolescentilor sco­lari ca si acea ve­deta, a carei viata este ca­racterizata de bani, sex si televiziune, are un suflet care tresalta de sub invelisul de machiaj, silicon si ruj. Ultimul astfel de pro­iect uma­nitar, in care una dintre ve­de­tele cu multa experienta a pozat in ipos­ta­ze seminud, in­­cercand sa salveze de la o moarte sigura milioanele de inconstienti fu­matori, ni s-a parut o culme a aberatiei dambovitene. Devenim melancolici cand ne dam seama ca acest proiect magistral a fost si este derulat din bani publici. Si, in mod sigur, toata lumea masculina valaha ar contribui cu bani din impozite si taxe pentru a vedea goale (sau cat mai goale) cat mai multe dive pozand pentru indi­fe­rent care cauze nobile, saracia afganilor, flagelul SIDA din Africa, focile din Pata­go­nia sau depresia miliardarilor cauzata de caderea burselor occidentale. Nu acelasi lucru l-ar face cu sutele de tipuri de bau­turi asa-zis racoritoare, foarte ieftine, care inunda realmente supermagazinele din Ro­mania si care vor contribui cu sigu­ran­­ta la ocu­parea unui loc fruntas de ca­tre Romania in topul tarilor din Uniunea Europeana cu cea mai mare incidenta a cancerului (mai ales la copiii ai caror in­con­stienti si anu­me neinformati parinti con­suma aseme­nea produse chimice si otravitoare). In pro­iectul autoritatilor abili­ta­te nu se re­gaseste si acest motiv: viito­rul uman al Romaniei.

Daca notiunea de proiect presupune un plan sau o intentie de a intreprinde ce­va, de a face un lucru, subliniem faptul ca ve­detele autohtone nu asteapta ca acel lucru sau acea actiune sa se concretizeze intr-un fel sau altul pentru a o transforma in stire, ci se grabesc sa-si mentina pre­zen­ta mediatica cu orice pret. In mod cert, nici presa tabloid, care se afla intr-o as­censiune incontestabila, nu are nici cea mai mica idee cu privire la astfel de fineturi semantice. Un proiect e proiect si gata, indiferent daca actiunea respectiva nu a inceput sa se deruleze, este in sta­diul incipient, se desfasoara sau s-a in­­che­­iat cu un rezultat cat de cat cuanti­fi­ca­bil (doua sute cincizeci si cinci de oameni care s-au lasat de fumat, patruzeci si sase de gospodine care au inceput tra­ta­men­tul cu Patapievici sau Cartarescu sau au ramas pe TVR Cultural mai mult de un minut pe zi).

Cuvantul proiect este intrebuintat in ex­ces de catre aceste personalitati de mul­­te ori semianalfabete pentru ca suna bine, suna intelectual, suna superior si, in­­tr-un fel, le permite acestor ipochimene sa intre intr-o categorie de oameni asa-zis superiori, de unde rezulta si comple­xe­le de inferioritate fantastice pe care le au aceste vipuri. Nu le este de ajuns sa do­mi­ne cu mutrele si racnetele lor spatiul me­diatic romanesc, dar mai au nevoie si de respectabilitate intelectuala (de aceea se explica si numarul mare de vipuri ab­sol­vente Magna cum laude ale univer­si­ta­tilor particulare, al caror nivel intelectual este unanim ne-recunoscut). In plus, cu­van­tul proiect ofera izuri “europenesti”, caci a inceput sa fie utilizat frecvent odata cu procesul de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana, din 1999. Echiva­len­tul comunist al cuvantului proiect era cu­vantul plan, care s-a scufundat si dis­cre­ditat iremediabil odata cu prabusirea din 1989, chiar daca, in esenta, ambele cu­vinte desemnau o actiune/actiuni care sunt etapizate temporal si produc anu­mi­te efecte. Constructia europeana este de­sem­nata uneori cu termenul de “proiect european”. Care, chiar daca a inceput bine, avand rezultate mai degraba pozi­ti­ve, este departe de a fi ajuns la o forma standard, la o incremenire in proiect (pen­tru a-l parafraza pe Gabriel Liiceanu). Me­lan­colic, ne intrebam daca tribul vipurilor autohtone a remarcat paragraful din Apel catre lichele in care filozoful decreta acum aproape doua decenii: “Traiesc in per­manenta sub un proiect, dar traiesc deo­potriva in afara lui, il judec, il cum­pa­nesc, il intorc pe toate fetele. Inteli­gen­ta este, de aceea, permanenta pu­ne­­re sub semnul intrebarii a proiectului propriu”. Din aceasta perspectiva, Gabriel Liiceanu a fost un inovator si un precursor al utilizarii acestei notiuni. In mod sigur, vedetele autohtone nu mai au timpul necesar pentru astfel de savantlacuri in­te­lec­tuale. Daca insusi Liiceanu a folosit aceasta notiune, cum am putea sa ne mai miram ca acest cuvant este atat de des folosit de catre starletele valahe?! Re­cent, si Mircea Vasilescu remarca in Di­le­ma Veche, e drept, intr-un alt context, ca “in Romania, cuvintele si-au pierdut gra­vitatea si seriozitatea, au ramas sim­ple ambalaje si etichete bune de pa­calit cumparatorii”1. Iar cumparatorii se gasesc peste tot, chiar si in acele ca­te­gorii care nu ar parea ca frecventeaza astfel de subiecte (prea) facile, dar care ga­sesc satisfactii, chipurile, reafirmarea superioritatii lor intelectuale, in a admira si studia vedetele, care produc, vrand-ne­vrand, prin existenta si activitatea lor, en­ter­tainment. Sunt funny, indiferent daca se casatoresc, nasc, divorteaza. Un ob­ser­vator neutru ar putea chiar crede ca ve­detele noastre de carton isi conduc micile lor activitati, desemnate in mod ero­nat si pompos drept cariere, in con­for­mi­tate cu o planificare riguroasa, si nu in func­tie de ce apare pe piata, de momelile oferite de televiziunile si ziarele indra­gos­tite de ideea de baza de prostire supli­men­tara a vulgului. Jean-François Revel scria acum mai bine de doua decenii ca: “Presa e gata in fiecare moment sa dez­valuie greselile responsabililor poli­tici, dar tresare violent la cea mai mi­ca atingere a ei, refuzand, in gene­ral, sa-si recunoasca propriile erori. Punctul de vedere al breslei e ca ni­meni nu are voie sa-i judece greselile. Nimeni in afara ei nu stie ce-i meseria asta: ceea ce reprezinta un privilegiu unic in lume”2. Oare de cate ori nu am avut impresia, deschizand televizorul popu­­lat cu tot felul de personaje care se autoin­­cadreaza in tagma ziaristilor, ca “in loc sa-si informeze semenii, ziaristii vor ade­sea sa-i domine”3. Iar vedetele impli­ca­te in proiecte care mai de care mai cap­ti­vante, fiinte narcisiste din nastere sau transformate intre timp (dovada fiind si tonele de fotografii pe care le gasesti pe Internet cu aceste personaje omnipre­zen­te si omnisciente), nu sunt, pana la urma, decat niste papusi folosite pentru manipularea cu mult succes a publicului/poporului in scopuri murdare, caci aceasta insemnata parte a mass-media creeaza aura de vedeta pentru a avea ce distruge la scurt timp dupa, conform neaosului principiu stramosesc “io te-am facut, io te omor”.

1. Mircea Vasilescu, Salarii cu lacrimi, Dilema Veche, nr. 243.

2. Jean-François Revel, Cunoasterea inutila, traducere din franceza Dan C. Mihailescu, Editura Humanitas, 2007 pag. 322-323.

3. Jean-François Revel, op.cit., pag. 304.