Viata si viata lui Zoltan Crisan

Din fericire, nu noi vom hotari ce ramane dupa Zoltan Crisan. Nu noi vom incheia portretul acestui mare jucator cu mingea si cu viata, tocmai pentru ca am incercat din rasputeri, dar cu toata orbirea. Se va gasi Altcineva si Altceva care va vedea acolo unde noi n-am stiut sa vedem. Se va face astfel dreptate. Un om inclestat de o umbra ce i-a pus toata viata intrebari va afla, in sfarsit, raspunsul. Un prichindel istovit de nevoia de a da si de dorul de a vedea primit nu va mai ramane cu mana intinsa. De undeva se va auzi: "A fost primit! Ai fost primit!". Cand vor fi toate astea? Nu stim. Si de fapt stim atat de putin. Ne inchipuim, de pilda, ca am fost martorii vietii lui Zoltan Crisan si ca i-am inteles miezul. Ne inselam.

Continentul craiovean

Povestea vietii lui Zoltan Crisan, asa cum ne-o inchipuim noi, incepe fara inceput si se sfarseste fara sfarsit. Cunoastem, de fapt, doar 10 ani dintr-o viata pe care am stramtat-o cu buna stiinta. Am croit un costum minuscul si l-am tras grabit peste papusa pe care am obligat-o sa ne delecteze. Nu facem cu fotbalistii altfel decat cu modele. Intre 1974 si 1984, Zoltan Crisan a fost intr-adevar ceea ce ne-am dorit: vedeta, senzatie, agitatia neincetata de care aveau nevoie ochii nostri setosi. Mai mult decat atat, Crisan a trait 10 ani de fotbal complet in cea mai daruita echipa pe care a avut-o Romania: Universitatea Craiova. Nici despre echipa nu stim mai mult decat despre Zoli Crisan. E drept, s-a scris mult despre Craiova, dar s-a scris stramb.

Tratata cu raceala dictata de haita care construia simultan Casa Poporului si fotbalul de partid, Craiova a ramas un astru ascuns sub o eclipsa provocata, un continent acoperit decupat din toate hartile cu circulatie aprobata. Inramata in gazetaria si poezia tractorista a lui Adrian Paunescu, Universitatea Craiova a fost falsificata ca o galerie de arta surprinsa noaptea de un pompier cu vopsea in furtun. Una peste alta si toate peste vazul nostru, Craiova a devenit cel mai denaturat produs necunoscut al vietii publice romanesti. O valoare rara, batuta cu fraul la Bucuresti si trasa de lat prin tara de un sef de circ cu gura mare si onoarea mica. Aceasta echipa a jucat, cand si cum a putut, cu o forta si o inspiratie ce au rasturnat de cateva ori lespezile definitive ale anilor ‘80: rutina, resemnarea, degradarea consimtita. Iar in aceasta echipa fara cusur a jucat Zoltan Crisan si n-a jucat oricum.

Profesii extreme

Extrema dreapta? Da, dar nu tocmai dreapta. Probabil cea mai neinteleasa parte a anilor petrecuti de Crisan la Craiova si la Nationala e lipsa lui de linearitate. Extremele dinaintea sa, intre care tot la Craiova, Marcu si Taralunga, la Dinamo, Parcalab, la F.C. Arges, Troi si la Steaua, C. Zamfir, au jucat, de multe ori innebunitor de bine, un rol masinal. Extreme "clasice", ei au fost maniaci ai sprintului pe lung de tusa, in felul in care cineva poate veni la birou 40 de ani de-a randul, la aceeasi ora, cu aceeasi geanta si cu acelasi "Salve, colega!". Ultima parte, conversatia cu colegii, era si partea cea mai slaba a extremelor pomenite care, adica, esuau adesea la capatul sprintului spre biroul de 16 m, centrand oarecum intamplator sau deloc. Zoltan Crisan a intemeiat o alta profesie. Extrema clasica atat cat o cere chiar clasicismul, adica masurat si pe alocuri, Crisan a devenit prima extrema de incizie totala. Prima extrema gata in orice clipa sa adjudece un atac, nu numai sa-l promoveze. Zoli n-a intrat niciodata in biroul de 16 m pentru a spune "Salve colega!", ci a deschis gura doar pentru a-si uimi auditoriul cu o gluma de nepermis in minister. Crisan a bruscat toate obisnuintele fotbalului pe extrema, a crosetat perfect la cap de cursa, a fortat ilegal penaltiuri, lasandu-ne placerea de a descoperi noi si noi natarai intre arbitri, a marcat goluri de o insolenta nebuna (Iribar a fost presat in ierbar inca din 1975). Insa imaginea pe care ne-am grabit sa o proiectam asupra lui Crisan, insumand toate aceste ghidusii, e gresita. Am crezut ca Zoli e un nume de clovn. Zoltan Crisan a fost altcineva si nu vom afla adevarul decat in momentul in care ne vom desparti de imaginea picaresca din care ne-am infruptat, pe saturate, in anii ‘70 si ‘80.

10 ani de semne

Inainte de orice, o observatie simpla. Zoltan Crisan era cel mai nelinistit jucator al Craiovei. De fapt, singurul. Echipa avea un profil stabil. Psihologia generala a Craiovei era, in definitiv, totuna cu constiinta propriei valori. Un calm autoritar regla meciurile cu adversari limitati, iar o furie fara absenti dezarticula adversarii rezistenti. In acest cor egal, Crisan era singura exceptie: mereu nelinistit, mereu in cautarea rupturii, excitat, aproape nevrotic in insistenta cu care cauta solutia individuala. Aceasta obsesie activa 10 ani in sir era - cred - expresia unui egoism paradoxal, semnul unei drame pe care Crisan a jucat-o meci de meci si an de an, sub ochii nostri, fara a fi inteles. Vreme de 10 ani Zoltan Crisan ne-a facut semne din teren. Nu le-am inteles. Crisan voia sa ne dea ceva, dar nu putea face darul visat decat intr-un fel si numai unul: singur. Adica din adancul fiintei, incordat intr-o inchidere generoasa.

Zoli voia sa faca ceva cu totul si cu totul al lui pentru a-l ceda imediat, miraculos si intact, celorlalti, echipei. Zoltan Crisan nu avea cum sa traiasca linistit sub aceasta tensiune irezolvabila: cum sa produci mereu lucruri pe care le confisti mai intai, le duci de unul singur de la un cap la altul, pentru a le pune apoi, desavarsite ca o declaratie de dragoste, la picioarele celorlalti? Intr-adevar, daca am fi avut generozitatea sa cercetam incaperile in care acest om lucra pe ascuns pentru ceilalti, am fi descoperit, probabil la timp, un om si o viata uimitoare. Pentru asta, ar fi trebuit sa incepem chiar cu inceputul. Mai bine zis, cu absenta lui. Caci, asa cum spuneam, povestea lui Zoli Crisan nu are inceput. L-am adulat de prin 1974. Dar ce a fost inainte? De unde si de ce venea spre Craiova acest om pe care nimic n-ar fi trebuit sa il aduca in Sud? Din pacate, nu stim aproape nimic despre jocul de forte si intamplari care l-au facut oltean pe Zoli Ungurul Bihorean. Inceputul e neclar. La fel si sfarsitul.

Leamna - ultima echipa

Din 1984, odata plecat de la Craiova, Zoltan Crisan a ramas singur. Dar nu singur asa cum isi dorea atunci cand lucra egoist pentru a putea fi generos cu ceilalti. A continuat sa-si doreasca prieteni pentru a le povesti de toate. Dar s-a trezit singur la intalnire. A citit. A umblat mai departe cu carti dupa el. Cine a cercetat viata interioara a fotbalului stie, probabil, ca fotbalistii isi construiesc cariera cu piciorul si isi implinesc sau distrug viata cu capul. Crisan a facut altceva: a incercat sa faca din fotbal o cariera construita cu capul si cu inima si a dat cu piciorul vietii. Zoli citea intre meciuri tot ce-i pica in mana. Era gata sa povesteasca oricui ce-a mai aflat. Azi invata ceva despre cutare dictator mustacios sud-american si in secunda urmatoare trebuia sa-l instiinteze pe cutare fundas coleg de camera. Maine citea un roman rusesc si venea randul cutarui coleg mijlocas. Iar seara, venea randul agapelor. Lungi intruniri de noapte, in care Zoli, singur pe scena, putea povesti prietenilor tot ce isi dorea: eroi si titluri de carti, meciuri, amintiri si glume. Pana dimineata. Si dimineata era bine. Nimic nu mai putea tulbura marea victorie a comunicarii de peste noapte. Totul era secundar la lumina zilei. Banii? Primiti de la mine! Simtul practic?

Se poate trai mult mai bine, fara. Indragostit, Crisan si-a iubit sotia si dupa ce a divortat, cu acelasi dezinteres disperat fata de legile vietii practice. Toata viata de dupa fotbal a lui Zoltan Crisan a prelungit in singuratate egoismul generos al singurului jucator nelinistit din superba echipa a Craiovei. Fara abatere. Macar aici, Zoli a fost o extrema clasica. Lipit de tusa care nu duce nicaieri. Cu fiecare an mai singur, Crisan a citit mai mult, pentru prieteni care, atunci cand vor sosi, il vor gasi pregatit. Cu fiecare an mai sarac, Crisan a dat mai mult celor ce apareau, totusi, din cand in cand, in jurul lui: colegi de salon, la sanatoriul Leamna ("Salve si poftim, colega!"), Rodica - sotie si, dupa divort, primitoarea unei devotiuni nerasplatite, unu sau doi ziaristi - uimiti de omul in stare sa vorbeasca ore in sir despre o carte si un maldar de fotografii din fotbal. Unul din ei (Alin Buzarin), prieten rar, l-a gasit citind Esenin si n-a mai vazut ca omul chircit de frig in pat are doar ochii aprinsi de viata. Clovnul Craiovei era, deja, prin 1995, o figura imateriala. Cu obrajii supti, retras in carnea tot mai putina a trupului, cu fruntea inalta si deschisa spre urmatorul gand.

Crisan a plecat in picioare

Cand au vrut sa-i taie piciorul lui Crisan, s-a oprit vuietul lumii. Ca sa se auda mai bine glasul stins al copilului din pat. Zoli a spus "Nu!" si n-a mai trait mult. N-a vrut sa plece insa fara piciorul cu care a dat asa de bine in minge si in viata. Cand au vrut sa-i taie piciorul lui Zoli, noi eram deja toti cu fruntea in pamant. Atata vreme n-am stiut ca Zoli s-a zbatut sa ne spuna ceva. S-a pregatit un amar de ani, cu cartea in mana si cu mingea la picior. N-am stiut. Viata lui Zoltan Crisan a fost traita pentru noi si a trecut pe langa noi. Dar nu noi vom hotari ce va ramane dupa Crisan. Altcineva si Altceva vor judeca cealalta viata a lui Zoltan Crisan: viata de rob la fericirea altora. Ce noroc! Pe el si pe cei ce vor afla despre el. Cand va fi asta nu putem sti. Dar nu mult dupa ce au vrut sa-i taie piciorul lui Zoltan Crisan, s-a deschis o poarta in ceruri. Zoli si-a mai strigat odata baiatul pe nume - "Mor, Robert!". Si a plecat. Pesemne ne place sa fim singuri. De ce?