Vieti si destine

Adevar incontestabil: fiindca s-a tiparit o mare cantitate de memorialistica, fie recuperata, fie de fabricatie recenta; fiindca interesul mediatic a fost atras si dirijat spre ea; fiindca moda a stimulat si cererea, si oferta, dupa imbatabilul principiu al crearii si stimularii nevoii pentru a-i raspunde cu srviabila promptitudine si firesc profit.

Adevar fals: fiindca nu memorialistica a interesat in mod real, ci un anume tip de memorialistica; fiindca nu literatura a fost abandonata, ci literatura autohtona, cea straina fiind masiv publicata si "mergand" foarte bine; fiindca literatura originala totusi s-a scris si publicat in acesti ani, dar a fost si este depreciata si marginalizata. Si nu e improbabil ca starea de insurgenta si revoltele prea facil calificate drept numai nihiliste ale autorilor tineri sa-si aiba una din explicatii in aceasta pauperizare ce nu este doar literara sau culturala. In felul lor, ei tin partea literaturii, uneori poate intr-un chip mai mult instinctiv, dar cu atat mai autentic.

Iar aici se impune un anumit paralelism: tipul de memorialistica agreat, sustinut, promovat, supralicitat seamana uneori izbitor cu ceea ce devenise "romanul politic" prin anii '80. Se poate chiar constata ca in esenta criteriile de evaluare au ramas aceleasi: asa cum numitul "roman politic" era prizat in functie de dezvaluirile continute, memorialistica de succes de dupa 1990 a fost masurata dupa amploarea revelatiilor. Jurnalele, memoriile, amintirile au fost citite (uneori si scrise) din aceasta perspectiva si sub aceasta influenta. Dimensiunea literara (unde si cand era cazul), cea psihologica si chiar valoarea de document istoric ori social au fost deseori sacrificate in favoarea unei viziuni senzationaliste, a scandalului, de nu si a scandalosului. Ceea ce face insa, pana la urma, daca nu si in primul rand, valoarea unei scrieri memorialistice este puterea ei de a infatisa, cu o parafraza dupa un titlu celebru, vieti si destine; un fel, in definitiv, de a ne situa in spatiul unde povestile oamenilor triumfa asupra necrutatoarei, indiferentei si deseori atrocei Istorii in care le-a fost dat sa traiasca.

Ceea ce merita sa fie vazut

Proza de fictiune a lui Constantin Eretescu nefiindu-mi cunoscuta, "biografia" lui* mi-a dat bucuria de a descoperi tardiv si indirect un scriitor in toata puterea cuvantului, viguros si subtil totodata, dramatic si grav fara patetism, ironic adesea si uneori cu sarcasme ce cad cu precizia unei lame de ghilotina, nelipsit de un anume umor, insa de culoarea catranului mai intotdeauna, sentimental fara dulcegarii si sever fara atitudini martiale de sef de post de jandarmi cazut la metafizica. Dar cat de "indirect" literara este ori poate fi o scriere autobiografica, a unui scriitor mai ales, ramane totusi doar o chestiune de intors pe toate fetele in docte seminarii si colocvii, fiindca proba amintirilor e mult mai greu de trecut decat, sa zicem, proba romanului. Literatura memorialistica e de aceea plina de cadavre, iar multe dintre ele apartin unor autori ce dobandisera ca fictionari un statut literar macar onorabil, de nu si mai inalt. Un roman prost nu e decat un roman prost, pe cand ratarea unei istorisiri despre sine implica si un esec existential. Nedreptatile vietii si ale scrisului: daca toata lumea are, democratic, dreptul la cuvant, puterea cuvantului e foarte inegal distribuita.

Un rar si mare talent de povestitor vadesc marturiile unui venetic, cum si-a subintitulat cartea Constantin Eretescu. Un "har " pe care autorul il va fi mostenit, poate, de la tatal sau ("Daca Bedros, tata-meu, a avut ceva care l-a deosebit de toti ceilalti, a fost harul povestirii"). Atat de puternic este acest talent incat farmecul povestirii prevaleaza fata de sensul imediat al intamplarilor. Faptic foarte zbuciumata, si e putin zis, viata autorului ia forma unei (auto)biografii literar pasionante. Nascut in 1937 in sudul Basarabiei, la Cetatea Alba, dintr-un tata armean al carui nume, Eretpohian, a fost mai intai rusificat, Eretpohov, iar apoi românizat, Eretescu, si dintr-o mama polono-ucrainiana, Cuharschi, Constantin Eretescu traieste in prima copilarie anexarea de catre sovietici a orasului, de atunci ii si dateaza primele amintiri, apoi revenirea românilor si pe urma refugiul la vest de Prut, la Targoviste. Rusii ii ajung insa din urma, si aici, pe cei fugiti de urgie. Familia i se muta apoi la Bucuresti, in Ferentari. Cartier sarman, unde baiatului i se spune "rusul" si e chemat "cu voce prietenoasa" de ceilalti copii, dar pentru a fi batut cu pietre. "Rusul" raspunde chemarii de fiecare data, ciudatul joc e luat de la capat, si abia mai tarziu se dumireste - "Mi-a luat mult timp pana am priceput ca o faceau din patriotism. N-aveau nimic cu mine. Se razbunau in felul lor pe rusii care dadusera buzna peste ei si le devenisera stapani".

Umorul taciturn e o specialitate a autorului. Ramas orfan de mama, locuieste impreuna cu tatal intr-o casa cu pamant pe jos, fara apa si curent electric, pana cand o matusa, pentru a evita supra-aglomerarea cu chiriasi repartizati de stat, il ia in apartamentul ei. Va sta intr-o camera al carei locatar se sinucisese din amor inselat si a carui fantoma se intrupeaza in el, inspirandu-i visuri erotice. La 16 ani, licean, se indragosteste de o eleva sfioasa, "cu genele plecate", de-o varsta cu el, se plimba cu ea tinandu-se angelic de mana, pana intr-o zi ploioasa, cand se adapostesc in camera baiatului. Inocenta se dezbraca iute si de tot, il dezgoleste si pe el si-i recita, "cu vocea sonora a recitarilor de la serbarile scolare", dar dintr-un singur jet sonor, "nu e pacat ca sa se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat?". Sfioasa copila e o experta, chiar un fel de Catherine M. valaha si protocronica, fiindca ii marturiseste, cumva in treacat, ca are si alte experiente, "isi aduse aminte ca s-a culcat cu doi dintr-o data. Frati", iar in alt rand "spuse ca s-a culcat cu trei". Precocitate, fanfaronada?! Nu se poate sti, dar nici nu are vreo importanta, totul sta in laconismul savant al naratiunii.

Fiindca arta aceasta minutioasa si eliptica, insa foarte bogata in efecte, domina in toate registrele "amintirilor" lui Constantin Eretescu, de la descriptia (odobesciana?!) a liceului pe care l-a urmat, fosta casa Odobescu de pe Calea Rahovei, si a altor locuri din Bucurestiul azi disparut, pana la evocarea unor ambiante specifice si portretistica. Intrat la Facultatea de Filozofie in 1955, este exmatriculat in 1959, pe urma, cand vigilentele ideologice se mai calmeaza, i se da voie sa-si continue studiile, dar la Filologie. Dupa absolvire este o vreme profesor - lucru rar in memorialistica literatilor români contemporani, experienta de dascal este evocata cu placere si emotie, nu ca o infioratoare cazna - la o scoala din Copaceni (comuna intre Bucuresti si Giurgiu), apoi va fi luat de Mihai Pop la Institutul de etnografie si folclor. La inceputul anilor '80 emigreaza, impreuna cu sotia sa, Sanda Golopentia, in Statele Unite. In perioada in care asteapta raspunsul la cererea de emigrare, facuta din exasperare, este operat la un ochi de o stagiara care-l inlocuise in ultimul moment pe medicul specialist programat. "Nu am aflat cine, cand si la ordinul cui s-a facut schimbarea. Eu am fost primul ei pacient. Operatia nu a reusit.

Am pierdut un ochi": atat si asa este consemnat momentul. O austeritate, o pudoare tinand de aceeasi arta a conciziei ce caracterizeaza si evocarile, de neocolit pentru cercetatori, dar si impecabile literar, ale sedintelor de demascare de la sfarsitul anilor '50, ale atmosferei din Institutul de etnografie si folclor si ale cenaclurilor din Bucurestiul anilor '60, ca si cele "din lumea exilului" (Constantin Eretescu a fost editorul versiunii americane a gazetei pariziene Lupta, scoasa in capitala Frantei de Mihai Korne si Antonia Constantinescu, "unul dintre ultimii purtatori de drapel ai presei românesti din afara granitelor"). Admirabila este si portretistica, sunt zeci de figuri ale vietii intelectuale si literare românesti aduse, inviate in paginile acestei carti de "amintiri", una dintre cele mai bune si mai oneste aparute de cincisprezece ani incoace. In cuvantul inainte, Constantin Eretescu prevenise ca un biograf are libertatea si chiar indatorirea "de a vedea numai ceea ce ramane convins ca merita sa fie vazut". Da, dar si cu conditia sa aiba talentul de a o face. O conditie absoluta, "indeplinita" stralucit de Constantin Eretescu.

*Constantin Eretescu - Periscop, Marturiile unui venetic, Editura Eminescu, 2003