Pe aceeași temă
Adevăratul brand, România – tărâmul paradoxurilor (ţara ce mereu s-a vrut şi cu slana-n pod, şi cu porcu-n grajd), arată ca buzduganul din poveste: ne dedezbuimăcim abia după ce străinul vede / apreciază ceea ce noi am dat paraginii.
Se spune că veştile rele circulă repede. În România traiului last-hand, un radio-şanţ împrăştie, cu maximă celeritate, orice soi de para(no)idei, spaime, ştiri buruiană, gândite a întreţine sponciul informării generale. Suntem un fel de mâna a doua şi gura a noua. Trist, nici că ne displace. Este felul nostru, ancestral, de a satisface golul istoric al unei memorii atemporalizate. Al căderii din orice prezent. Iar când lucrul bun îşi găseşte locul, o tăcere furişată îl trece sub obroc. În ştirile media, am sfârşit prin a fi nu oameni care, ci români care. Cine nu-i gata e luat cu lopata. Adevăratul brand, România – tărâmul paradoxurilor (ţara ce mereu s-a vrut şi cu slana-n pod, şi cu porcu-n grajd), arată ca buzduganul din poveste: ne dedezbuimăcim abia după ce străinul vede / apreciază ceea ce noi am dat paraginii.
La Viscri, fără zdrăngănelele patriotului naţionale, Trustul „Mihai Eminescu“ tocmai a sărbătorit 10 ani de „păsare“. Articulat fundaţiei cu acelaşi nume, înfiinţată în perioada turbatei demolări a satelor de către doamna Jessica Douglas–Hume şi avându-l aproape, total şi oricând, pe Prinţul Charles, trustul a inventariat şi restaurat 600 de obiective – case, poduri, turnuri, hambare, biserici, şuri, ziduri – din 25 de sate. Cândva, săseşti. Distincţia „Europa Nostra“ - 2007 i-a recunoscut efortul. Nucleul – arhitectul Gabriel Lambescu şi continuatorii săi, Sara, Caroline şi Gerhild Dootz – are, cu spusele Sarei, „atâta treabă, da’ o face cu haznă“. Primul grup a dormit aici în 2000. Acum, cele 12 pensiuni pot caza 60 de persoane. 2008 a adus 10.000 de vizitatori. Femeile din sat au absolvit şcoli de agroturism.
Tiganii lucrează la fierărie, la cărămidărie, plimbă turiştii cu căruţele, ori cu caii. Se lucrează cum se cade: reţete tradiţionale („hecimpeci“, vişinată, gemuri, sucuri), materiale tradiţionale. Mâine-le acestui împreună? Scoala numără 45 de elevi – 38 ţigani, 7 români, 0 saşi. Iarăşi, Sara: „Nepoţii noştri n-au timp să se mai căsătorească şi să facă copii...“.
Străzile nu au nume. Casele, baroc săsesc, au fost înnoite. Cele mai multe îşi poartă siniliul străbun. Din cei 450 de localnici, 355 sunt ţigani, 70 români, 25 saşi. Pe poarta bisericii fortificate (sec. XIII), o plăcuţă-număr te înştiinţează, păcat că doar în germană, Burghuter Wohnhaft Nr. 141 – Locuinţa Paznicului Cetăţii nr. 141. Sara – născută în 1936 - vorbeşte o română arhaică şi mângâioasă, „franceză mai bine ca ungureşte, oleacă de rusă, că doar am învăţat la şcolă“. Vorbim despre patrie-cămin (Heimat-Heim) – glasul neplecatului. Cei 25 ocupă, în biserică, locurile moştenite. Din cei 600 ai începuturilor, 450 după Marele Război, 400 după cel de al II-lea, 300 după vânzările comuniste, 140 după Căderea Zidului. 25 de oameni, restul, printre multele goluri... Slujba, „din două în două duminici. Orga a fost restaurată, în 2008, la Hărman, cu un ajutor de 19.000 de euro“.
Biserica se restaurează din mers. „Mai vine un ban, mai reparăm o bucată.“ Greaua îndreptare a lucrării timpului. „Când mă gândesc ce biserici ortodoxe frumoase!... Asta vă pare grajd!“ Buruienile au năpădit curtea. Urcatul în turn e o încercare îndrăzneaţă. Scara de piatră, îngustă şi tocită, întunericul. Eşafodajul de lemn al foişorului, prin care vezi până jos. Cămările proviziilor. Zidurile groase. Clopotniţa. Și-apoi, până departe, dealurile. Liniştea verde. Până şi împăcarea cu România se aşază la locul ei, aici. Muzeul însoţeşte o bucată a fortificaţiei. Mă face să resimt, cu toate simţurile, Rosenaul (Râşnovul) copilăriei.
Kisten – Kasten – Kredentzen (lăzi – dulapuri – dulapuri de bucătărie), paturile înalte cu sertarul pentru copil, costumele de fiecare zi şi cele de sărbătoare. Miros Honklich şi Baumstritzel. Nobăriile - Nachbarschaften -, dureroasa alterare a vecinătăţilor.
Autodeportarea. Destrămarea comunităţii, ca o dantelă roasă de dinăuntru. Viscri avea patru nobării. Fiecare cu cele trei semne ale sale, forme din lemn, de inspiraţie heraldică. Date din casă în casă, ele anunţau evenimentele importante. Doar cel al înmormântării – superstiţia! – nu „intra“ în curte. Marţea dinaintea miercurii Paştelui era Ziua Împăcării. În faţa părinţilor nobăriei, se reglau datoriile, amenzile, disputele. Punerea în comun şi ajutorul reciproc erau la baza convieţuirii. La nunţi, fiecare venea cu câte ceva. Casele se ridicau la fel. Ordinea accepată, apropriată. Respectul. Aplecarea către celălalt. Aţi cunoscut cerşetori saşi?! Convieţuirea mai multor naţii fundamental diferite ar trebui supusă încercării prin care treceau, cândva, cuplurile din Biertan, hotărâte la divorţ: cei doi erau închişi împreună într-o încăpere unde aveau doar o lingură, o cană, un pat, un cuţit. Se spune că o singură familie a insistat cu despărţirea.
Încă un anotimp şi vor fi trecut douăzeci de ani de la Căderea Zidului. În Siebenburgen, cad, încă, ziduri. Iar eu mă gândesc la textul ţesut pe unul din ştergarele muzeului din Viscri: „Wer im Frieden / Leben will / Der schweige still / Und dulde viel“ (Cel ce-n pace / Să trăiască vrea / Să tacă / Si să-ndure multe). Si care dintre noi, aici şi aiurea, nu este parte a unei minorităţi, oricare ar fi ea? //
