Pe aceeași temă
E greu de evitat subiectul WikiLeaks. Iar consecinţele sunt imense. Bill Clinton, fost preşedinte american, a fost printre primele voci importante care au atras atenţia că miile de telegrame diplomatice publicate pe site-ul WikiLeaks.com, începând cu 28 noiembrie, ar putea să aibă consecinţe umane grave.
Randy Newman e un american pe care orice român îl ştie, măcar după ureche. Compozitor, pianist, cântăreţ, Newman deţine un Oscar şi alte 17 nominalizări ale Academiei Americane de Film, toate pentru coloană sonoră; 6 nominalizări Golden Globe; 4 premii şi alte 10 nominalizări Grammy; 3 premii Emmy şi încă 6 premii importante dintr-o serie de 10 nominalizări la premii americane sau internaţionale. Matematica spune totul: în materie de muzică de film, la Hollywood – ca şi în întreaga Americă – Randy Newman nu are egal. Începând cu Toy Story, desenul animat lansat în 1995, Newman a mai colaborat la alte 5 superproducţii de animaţie. El este compozitorul celebrului You can leave your hat on cântat de multe trupe şi solişti, dar rămas celebru în interpretarea lui Joe Cocker.
Dincolo de industria de film căreia îi dă o mână de ajutor din 1970, Randy Newman şi-a continuat şi cariera de cantautor, cu 12 albume. Ultimul, Harps and Angels, lansat în 2008, dă titlul unui nou musical găzduit de Teatrul Mark Taper Forum în Los Angeles. Spectacolul a avut premiera în 10 noiembrie şi se va juca seară de seară, până în 22 decembrie.
Ce caută Randy Newman într-un articol despre WikiLeaks? Newman e cunoscut pentru songurile sale satirice, chiar caustice, la adresa vieţii americane, fie că e vorba de relaţia între bărbat şi femeie, fie e vorba de politica americană.
Musicalul Harps and Angels începe foarte festiv şi american, celebrul steag cu dungi şi stele fiind proiectat fluturând, pe trei ecrane considerabile. O orchestră cântă live, iar primul număr se intitulează Political Sciense (Ştiinţe politice):
„Nimeni nu ne place, | Nu ştiu de ce. | N-om fi noi perfecţi, | dar chiar ne străduim. | Suntem peste tot, | dar aliaţii noştri ne dezamăgesc. | Aşa că hai să lansăm bomba cea mare să vedem ce se întâmplă. | Le dăm bani, dar ne sunt recunoscători? | Nu! Sunt răi şi răzbunători. | Nu ne respectă, | Aşa că hai să-i surprindem: | hai să aruncăm bomba şi să-i zicem hărţuire. | Asia e aglomerată, iar Europa e bătrână, | În Africa e prea cald, iar în Canada prea frig, | Sud-America ne-a furat numele, | Deci să aruncăm bomba şi nimeni n-o să ne mai acuze. | O să salvăm Australia. | Nu vreau să rănim nici un cangur. | O să construim acolo un parc de distracţii american, | pentru că acolo lumea face surf. | Bombardăm Londra, bombardăm Paris, | mai mult loc pentru tine şi mai mult loc pentru mine. | Şi fiecare oraş, toată lumea de jur-împrejur | va arăta ca un oraş american. | Ce pace va fi! – Şi toată lumea va fi liberă! | Oricum or să ne urască, | aşa că hai să-i bombardăm.“
Iar pe ultimele acorduri muzicale, steagul american dispare de pe ecrane pentru a face loc unei proiecţii animate cu o explozie nucleară, în orange. Pe tot parcursul cântecului, spectatorii au râs la versurile provocatoare ale lui Randy Newman.
* * *
WikiLeaks şi-a făcut intrarea pe piaţa media în 2006. Scopul declarat al organizaţiei nonprofit care administrează site-ul a fost publicarea de documente secrete, obţinute prin surse jurnalistice sau din scurgeri de informaţii. Fără a putea fi confirmate în totalitate, se spune că printre membrii săi fondatori se află disidenţi chinezi, jurnalişti, matematicieni şi ingineri din Statele Unite, Taiwan, Europa, Australia şi Africa de Sud.
Până la finele lunii noiembrie 2010, când dintr-o dată a devenit inamicul public numărul unu, WikiLeaks a câştigat premii şi aprecieri din partea a numeroase instituţii media. În 2008, revista americană The Economist i-a acordat premiul New Media. În 2009, site-ul împreună cu redactorul său şef, Julian Assange, au primit premiul Amnesty International decernat mediei britanice, ca urmare a contribuţiei aduse în 2008 prin publicarea unui raport incriminator la adresa Kenyei şi a asasinatelor politice de acolo. În luna mai (a.c.), după ce WikiLeaks postase deja un material video datând din 2007 şi care relata moartea violentă a câtorva civili irakieni şi jurnalişti, sub asaltul forţelor militare americane, site-ul a fost nominalizat de către ziarul Daily News din New York (al cincilea cotidian ca tiraj din Statele Unite) ca fiind primul pe lista celor care au un impact major asupra felului în care jurnalismul îşi defineşte, culege şi face publice ştirile.
După ce şi-a construit o reputaţie media serioasă, WikiLeakes a depăşit graniţele jurnalismului, aventurându-se pe un teritoriu care nu mai are de-a face nici cu activismul şi nici cu informarea cetăţenilor societăţii globale. WikiLeaks nu este un Watergate contemporan global. Informaţiile care sunt făcute publice trebuie să aibă un scop moral, să folosească la demascarea unor crime, fapte de corupţie, nedreptăţi sau ilegalităţi, a căror cunoaştere de către publicul larg să fie necesare pentru a-i scoate din viaţa publică pe autorii acestora şi pentru a obliga autorităţile să ia măsurile care se impun. Nu degeaba presa este neoficial numită a patra putere în orice stat.
Când însă conţinutul relevat al documentelor secrete sunt file de corespondenţă care se referă la terţe persoane – persoane publice din diverse ţări de pe mapamond – sau se referă la bucătăria internă a unui stat, care este miza?
Diplomaţii, ca reprezentanţi ai intereselor unui stat pe teritoriul unui alt stat, sunt profesioniştii care pun diagnosticul ţării în care îşi desfăşoară activitatea, din perspectiva personajelor publice la care li se permite sau facilitează accesul. Politica externă şi internă a unui stat are multe variabile: pe lângă o afinitate culturală, morală sau ideologică pentru o altă ţară sau o comuniune de ţări, pe lângă intenţii economice măsurabile în indicatori, există şi o necunoscută ce ţine de personalitatea şi caracterul celor cu putere de decizie în ţara respectivă. Mai clar, profilul psiho-moral al oamenilor care decid şi conduc orice ţară este adevărata garanţie a drumului pe care ţara respectivă intenţionează să-l parcurgă, dincolo de declaraţiile oficiale, speranţele comune şi lobby.
Relatând pe baza întâlnirilor avute în cadru oficial, diplomaţii americani şi-au făcut temele, amintind fiecare detaliu care ar putea ajuta la construirea unui portret-robot intim al fiecărui om politic cu decizie din ţările unde au fost detaşaţi. Alianţele strategice pe care Statele Unite le fac şi le cultivă sunt precum alegerea unor case într-un cartier global. Casele pot fi trainice, dar numai în funcţie de cine le şi locuieşte se poate şti şi pentru viitor dacă acestea vor rămâne trainice şi în continuare sau se vor degrada.
Prin urmare, acţiunea WikiLeaks pare mai degrabă o încercare de a arăta că împăratul e gol. Statele Unite, în secolul XXI, sunt tributare imaginii de colos infisurabil construită cu migală în perioada Războiului Rece. Într-o lume în care noua ordine mondială nu şi-a stabilit podiumul cu laureaţi, politica externă este ca o întrecere olimpică, fiecare candidat de pe linia de start încercând
să-şi demoralizeze adversarii. Singura întrebare care rămâne este pentru cine lucrează WikiLeaks.
Potrivit unui articol publicat în cotidianul britanic The Guardian în 9 decembrie, Rusia şi-a extins sprijinul pentru WikiLeaks şi Julian Assange, sugerând într-un document oficial că Assange ar trebui nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace ca urmare a publicării sutelor de mii de documente.
Poate că ar fi un candidat veritabil, dacă în zilele următoare ar apărea alte zeci de mii de pagini semnate de reprezentanţi ai statelor care azi citesc liber documente pe care serviciile lor secrete n-au putut să le obţină şi nici nu le-ar fi putut obţine vreodată.
Statele Unite ştiu că n-ar câştiga niciun concurs de popularitate prea curând. Dar ar câştiga multe alte concursuri la care alţii nici nu visează: de exemplu, faptul că numai în acest an universitar instituţiile academice americane au aproape două milioane de studenţi chinezi aflaţi la studii, majoritatea fiind cu burse oferite de statul chinez. Cine nu şi-ar dori, anual, dintr-un foc, două milioane de cumpărători de studii universitare şi consumatori de chirii, energie, mâncare şi alte produse? Şi pe lângă chinezi mai sunt zeci de state care îşi trimit studenţii la studii în Statele Unite: milioane de consumatori legali.
La vârsta de opt ani am văzut pentru prima dată filmul Toţi oamenii preşedintelui. L-am urmărit la televiziunea maghiară, în limba vecinilor de la vest, care mi-au dat mai multe emisiuni pentru copii şi desene animate decât îmi dădea televiziunea română. Era 1985. N-am înţeles multe din film, dar mă fascina un cuvânt, repetat cu obstinaţie: „CIA“. Mi-am întrebat părintele ce înseamnă. Tatăl, profesor de istorie, mi-a explicat simplu cum stau lucrurile prin lume. Vorbele lui m-au şocat. Mi-erau proaspete în memorie imaginile vizitelor Tovarăşului Ceauşescu în ţări străine, îmbrăţişările cordiale, cupele de şampanie ciocnite, comentariile de bine ale celor de la telejurnal. Cum era să fie toate astea numai de faţadă, cum spunea tata? „Nu suntem cu toţii ţări vecine şi prietene?“, am mai întrebat total dezorientată.
Dacă WikiLeaks a vrut să demonstreze că nu suntem în totalitate prieteni (într-o societate globală nu se mai pune problema vecinătăţii!), atunci a fost un fel de mult zgomot pentru nimic. Unii o ştim de la 8 ani, într-o versiune mult îndulcită. Iar cei care sunt responsabili de „prietenii“ o ştiu de secole. Rămâne de apreciat numai talentul actoricesc al celor care şi-au interpretat funcţia oficială – cât au fost în rol şi cât pe lângă - şi talentul literar al diplomaţilor americani care l-au consemnat. //
